Jurnal milanez (5)

În acest episod vă voi povesti despre două localuri unde am mâncat în ultima zi a mini-concediului petrecut la Milano, sâmbătă 16 iunie 2012. Duminică am avut la dispoziţie doar o jumătate de zi, şi nu o mai pun la socoteală, căci nu am avut timp decât să ne facem bagajele şi să ajungem la aeroport. În episodul anterior v-am povestit despre trei restaurante aflate în zona neturistică a oraşului. De data aceasta, am pe listă alte două, dar din zona turistică.

Sâmbătă a fost o zi foarte aglomerată pentru noi, aşa că am optat să mâncăm la o aruncătură de băţ de Domul din Milano, sperând din tot sufletul să nu nimerim şi aici în „capcanele” pentru turişti, adică în restaurante unde mâncarea este scumpă şi, în cel mai bun caz, banală.
Chestia cu preţul nu am putut-o ocoli, dar, din fericire, nu ne-a părut rău de bani. Vă voi povesti cum a fost atât prânzul cât şi cina, dar o voi lua în inversul ordinii cronologice, din motive de naraţiune.
Începem, deci, cu cina. Am ajuns pe lângă via Brera, pe via Fiori Chiari, căutând, de fapt, un restaurant recomandat de un prieten care mâncase acolo excelent acum vreo 9-10 ani, dar care a fost imposibil de găsit. Via Fiori Chiari este plină de restaurante, iar acestea, sâmbătă seara, pline de clienţi. Singura masă liberă aparţinea unei pizzerii, cum ni s-a părut la început. Abia la a doua privire am remarcat că era o pizzerie-restaurant şi că oferea şi altceva decât pizza; dacă nu ştiţi deja din articolele anterioare, aflaţi acum că nu mă omor deloc după pizza şi că nu aş alege să mănânc aşa ceva decât la mare nevoie. Faptul că aveam de-a face cu un restaurant care oferea şi altceva mi-a convenit, aşa că ne-am aşezat în grabă la masă, ca nu cumva să se ocupe şi aceea. Pentru precizie trebuie să spun că locul unde ne oprisem se numea Ristorante Pizzeria il Kaimano. Bineînţeles, în meniu nu figura niciun fel cu carne de caiman, aşa cum ne-am convins atunci când chelnerul ni l-a adus.
Am avut surpriza să fim serviţi de un român – salutări, Mihai Danciu! – un bucureştean stabilit la Milano de vreo 18 ani. Am mai discutat noi una-alta despre situaţia restaurantelor din Milano, despre cartierul în care ne aflam, despre dispariţia restaurantului recomandat de prietenul nostru etc. Am aflat că nici la ei situaţia restaurantelor nu este prea roză, că multe apar şi dispar peste noapte, că preţul imobilelor şi chiriilor a crescut de 8-10 de ori în ultimii 20 de ani, că în Milano sunt câteva mii bune de români şi multa altele.

Haideţi însă să revin la ce ne interesează, adică la mâncare. Am comandat flori de dovlecei umplute cu ricotta, trecute prin aluat şi prăjite; bune, nimic de zis, dar mi-ar fi plăcut mai asezonate; mi s-a părut că gustul este cam prea plat.

Foarte bun a fost scialatielli al lupo di mare, peşte cu nişte paste provenite din zona oraşului Amalfi, având o formă caracteristică, un fel de tagliatelle mai groase şi rotunjite la margini.. Peştele gătit perfect, la fel şi pastele… impecabil.

Ultimul fel a fost raviolacci con speck e trevisano; nişte ravioli mari, cam 8×6 cm, cu speck, un fel de bacon fin, şi trevisano, o cicoare roşie, toate servite cu un sos alb. Foarte gustoase şi acestea. Am udat totul cu un Pinot Griggio, iar din partea casei ni s-au adus biscuiţi dulci, făcuţi chiar în bucătăria restaurantului, şi limoncello. Deci, trei feluri de mâncare şi 500 ml de vin: preţ 64 de euro. Nu a fost deloc ieftin, dar am plecat de acolo cu impresia că au fost bani bine cheltuiţi.

Revin acum la masa de prânz, luată într-un loc deosebit, semnalat în toate ghidurile turistice şi culinare legate de Milano, un loc ce are deja o istorie şi o reputaţie: Peck.


Magazinul Peck a fost fondat în 1883 de Frank Peck, un mezelar din Praga. Prima adresă a magazinului a fost via Orefici 2 şi vindea mezeluri şi preparate din carne afumate de tip german, care au avut un mare succes în oraş. Poate nu este lucru de mirare, căci locuitorii Milanoului descind din longobarzi, o uniune de triburi de origine germanică, aparţinând grupului suebilor (şvabilor). De altfel şi regiunea, Lombardia, îşi trage numele de la ei.


În 1912 magazinul a fost cumpărat de Eliseo Magnachi care l-a mutat în via Spadari 9, la o aruncătură de băţ de Dom, loc unde este şi acum. Gama de produse a fost mult lărgită, ajungând să conţină şi brânzeturi, paste, vinuri, uleiuri, dulciuri, sosuri, condimente, cafea, ciocolată etc., ba şi un restaurant. Imediat magazinul, de fapt restaurantul, a devenit locul preferat al intelectualilor, mai ales scriitori şi actori, printre care şi personaje celebre ca Gabriele D’Annunzio, Dario Niccodemi, Arnaldo Fraccaroli, Renato Simoni.


În 1956 magazinul şi-a schimbat din nou stăpânul fiind achiziţionat de fraţii Giovanni şi Luigi Grazioli, fiii unui băcan, iar în 1970 a ajuns în stăpânirea actualului proprietar, familia Stoppani.
Vă propun să urmăriţi şi câteva filme scurte care vă vor ajuta să vă faceţi o idee despre ce înseamnă Peck.

Citeste si articolul →   Sunday Grilling – 8 iulie 2012 - urmare



Deşi fotografiatul era interzis, m-am descurcat să fac, totuşi, pe furiş, câteva fotografii. Mă simt cam stânjenit că am călcat regula locului, dar îmi găsesc scuze prin faptul că am acţionat ca jurnalist culinar, pentru informarea cititorilor mei.




Nu are rost să enumăr eu ce am văzut prin magazin. Filmele şi pozele vă povestesc singure asta. Eu vă voi istorisi despre restautantul de la etaj. Foarte cochet, cam 10 mese, deservite de 3 chelneri. Mulţi clienţi prezenţi, locurile ocupate aproape în totalitate: chinezi, americani, localnici şi… noi. Preţurile măricele spre mari, dar erau justificate de eleganţa locului şi, după cum aveam să descoperim, şi de calitatea serviciului şi a mâncării.

Am comandat pilaf cu creveţi şi flori de dovlecei şi am făcut pe prostul, întrebând dacă este pilaf sau risotto. Chelnerul mi-a răspuns imediat explicându-mi că risotto este altceva decât pilaf şi a povestit, foarte pe scurt, tehnologia fiecărui preparet. O ştia bine, iar acest lucru m-a impresionat, mărturisesc. Dacă faza asta s-ar fi petrecut la noi, de pildă, în 99% din cazuri răspunsul ar fi fost, în cel mai bun caz, „mă duc să-l întreb pe bucătar”. Pilaful a fost excelent, crevetii gătiţi corect, totul foarte bine armonizat, gustos şi prezentat elegant, dar fără fiţe inutile.

Al doilea fel, file de limbă de mare cu legume (broccoli, dovlecei, fasole verde şi morcovi) gătite în aburi, a fost şi el excepţional. Legumele au fost gătite la secundă, cât să fie fragede dar şi crocante, şi cât să-şi păstreze culoarea şi textura; peştele, şi el, absolut delicios.

Ultimul fel a constat dintr-o selecţie de brânzeturi; din păcate nu mai ţin minte exact ce anume era în farfurie: ricotta, Gorgonzola, Grana Padano şi alte 6 (din care, parcă, 2 brânze de capră), servite alături de gem de gutui, miez de nuca, fistic pisat, roşii, anghinare şi lăptucă. Mă repet, dar nu am ce face, excelente şi acestea.
Meniul locului consta din doar câteva feluri de mâncare, fiecare dintre ele având recomandat şi vinul potrivit. Am degustat astfel Sauvignon Ronco delle Mele 2009 şi Chardonnay Ronco Venezia-Friuli 2009, două vinuri de foarte bună calitate. Totul a fost completat de o cafea espresso. Dacă mă întrebaţi cât a costat, vă pot spune: 74 de euro, dar a meritat din plin. Nu foarte departe de il Kaimano ca preţ, dar cu o clasă peste, din punctul de vedere al prezentării preparatelor, al serviciului, al vinurilor, al ingredientelor etc.
După cum bine v-aţi dat seama, Peck mi-a plăcut mult. Cu toate acestea, dacă ar fi să aleg unde să mănânc de câteva ori pe săptămână, aş alege de departe „Osteria della oca giuliva”. Peck a fost cam prea snob, încliftat şi dichisit, cam lipsit de căldură şi de jovialitate. Este un loc unde poţi merge din când în când, eventual la un prânz de afaceri sau la mese formale, dar nu aş putea spune că m-am simţit chiar în largul meu. Şi nu din cauza preţului, ci a atmosferei. Am recunoscut cu multe alte ocazii că sunt mai „ţăran” şi că prefer locurile rustice şi simple, dar calde şi prietenoase. Peck ne-a primit bine, nu am nimic să-i reproşez, dar nu mi-a atins coarda sensibilă.
Aici închei ceea ce am avut de spus despre Milano culinar. Dacă aveţi ocazia să mergeţi acolo, nu ezitaţi să o faceţi, mie mi-a plăcut foarte mult, iar din punct de vedere culinar, chiar dacă am dat şi de lucruri care nu m-au încântat, mi-a depăşit aşteptările.


  1. memphis spune:

    Milano mi-a placut si mie foarte mult. Nu am avut timp sa-ti calc pe urme decit partial fiindca eram acolo intr-un grup si trebuia sa facem lucrurile impreuna.
    Am reusit sa-i conving sa mergem la Peck si la Oca Giuliva. Prietenilor mei le-a placut mai mult la Peck, care este un loc exceptional dar iti dau dreptate cind spui ca OCa giuliva este mai intim si mai placut daca vrei sa ai un local unde sa mergi des si sa devii de-al casei.
    Bineinteles, nu am comandat nicaieri risotto. 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Am ajuns amandoi la aceeasi concluzie. Deci, ne plac amandurora carciumioarele intime, mai putin localurile selecte. 🙂

  2. Roxana spune:

    Preparatul cu branzaturi m-a facut sa-mi ploua in gura, la propriu! Noroc ca mai am numai putin si plec de la birou. In seara asta cred ca stiu cu ce ma rasfat! 🙂
    Foarte frumos articolul! Sa tot citim!

  3. Freya spune:

    Frumoase descrierile, pitoresti.
    Da, acum ca ai blog va trebui fara doar si poate sa calatoresti mai mult, ca sa ai ce povesti!
    Foarte frumoase si pozele.
    Cat despre pizza, de cand am descoperit la Codruta reteta de aluat cu maia salbatica, ce se poate retarda la frigider mai multe zile, am mereu cateva bile de aluat in frigier, pentru serile in care timpul ma preseaza. Iar baietii sunt foarte fericiti.

  4. Mirela Stanescu spune:

    Mi-au placut foarte mult fotografiile si filmuletele de la Peck
    m-au facut sa „plutesc” : varietate si calitate a produselor , belsug fara ostentatie, eleganta, rafinament; kitsch-ul este departe. Locul pare aerisit din imaginile vazute. Ar fi bine sa ne putem permite fiecare o astfel de „vizita”, pentru noi, nu pentru afaceri; un loc in care sa nu fim timizi pentru ca avem de-a face cu calitate si politete…Visez cu ochii deschisi ?

    • Radu Popovici spune:

      @Mirela: Eu cred ca sunt si la noi astfel de locuri, dar sunt mult mai scumpe decat Peck. Una peste alta, sunt prea scumpe nu doar fata de ce ofera, ci si pentru Romania in general. Sunt la indemana a doar unui public foarte restrans numeric. Peck are calitatea ca poate fi vizitat, din cand in cand, de aproape oricine.

  5. cristi-j spune:

    hahaha … sunt convins ca au fost destui care sa-ti explice si sa te convinga despre ce e vorba . iti dai seama ca n-am nici o treaba daca iti place sau nu. anul asta am mancat pizza de 2 ori (facuta de mine), anul trecut de 2 ori (restaurant), inainte poate de vreo 5 ori pe an. dar imi place pizza. eu vad lucrurile cam asa : cand e facuta bine, nu are ce sa nu-ti placa la o pizza. si e foarte gustoasa. si tie iti plac toate lucurile legate de pizza : iti place painea (si lipiile), iti place sosul de rosii si busuiocul, toate celelalte ingrediente (nu le mai insir, pot fi foarte multe), iti plac lucrurile facute la cuptor, iti place aroma data de un cuptor cu lemne, iti place sa fie gata repede, iti plac mancaruri asemanatoare din zona mediteraneeana si nu numai … de aceea mi se pare ciudat, cred ca iti plac toate dar nu-ti place rezultatul final … hehehe

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Ca sa fiu cat se poate de clar: nu detest pizza, doar ca nu-mi spune nimic. Cred ca ai atins punctul sensibil: cand este facuta bine. Din pacate, nu prea este, si cand spun asta ma refer inclusiv la Italia. Asa se face ca desi, teoretic, ingredientele de baza imi plac, rezultatul final nu.

  6. Mirela Stanescu spune:

    Multumesc ca ne-ai dezvaluit periplul culinar prin Milano, cu impresiile bune si neplacute din aceasta calatorie; faptul ca ne-ai impartasit si noua, cititorilor, experientele tale din aceasta excursie este de toata lauda. Iti doresc sa ai ,cat de des, posibilitatea financiara si fizica ( o sanatate buna ) sa-ti mai implinesti astfel de visuri de calatorie, indiferent daca ni le vei impartasi si noua, sau nu.

    • Radu Popovici spune:

      @Mirela Stanescu: Acum, cand am blog, le voi impartasi sigur; trebuie sa scriu ceva in el. 🙂
      Multumesc mult pentru urari, si eu imi doresc sa calatoresc in cat mai multe locuri noi.

  7. cristi-j spune:

    oare ce traume subliminale ti-a provocat pizza de-a lungul timpului de ai asa o parere despre ea ? hahaha … mi se pare ciudat
    @memphis : e bine si obiectiv dar din cand in cand mai trebuie si subiectiv … hehehe

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Pur si simplu nu-mi place; nici ca aliment in sine, cum este conceput si servit, si nici gustul. Foarte rar am mancat o pizza care sa mi se para gustoasa. De fapt, daca l-au adoptat atat de tare americanii, ar trebui ca acest lucru sa ne spuna ceva. 🙂
      Ma mai enerveaza si „obsesia” multora pentru pizza, cand exista atatea alte mancaruri care se fac la fel de usor si care sunt mai gustoase. Mi se pare, in cel mai hgun caz, un aliment banal. Prefer sa mananc doi covrigi decat o pizza. Cum ziceam, sunt subiectiv.

  8. memphis spune:

    @cristi-j: Eu sunt lenes la scris. Chiar si atunci cand am ceva de spus prefer sa scriu telegrafic sau deloc. Mai mult de 2-3 comentarii nu cred sa produc. Oricum ce a scris Radu pare sa fie obiectiv; poate cu exceptia pizzei. 🙂

  9. memphis spune:

    Foarte fain articol. Auzisem de Peck dar stiam ca este doar magazin nu si restaurant.
    Acolo unde puteai poza in voie ai facut mai putine fotografii decit acolo unde era interzis. 🙂
    Multumesc pentru seria de articole. O sa incerc sa-ti calc pe urme; mai am doar 6 zile pina plec si eu la Milano.

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: In celelalte restaurante nici nu aveam lumina buna, caci iluminatia era „intima”, cat sa vezi ce bagi in gura, si nici nu prea am avut ce fotografia; la Il Kaimano am stat afara, dar prezentarea preparatelor a fost modesta.

      Bafta la Milano. Desi nu Peck mi-a placut cel ami mult, neaparat sa treci pe acolo. Carciumioare ca oca giuliva mai gasesti, dar magazinele ca Peck sunt rare. Si, neaparat, piata din viale Papiniano, sau alta ca ea. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.