În acest episod va voi povesti despre doua localuri unde am mancat în ultima zi a mini-concediului petrecut la Milano, sambata 16 iunie 2012. Duminica am avut la dispozitie doar o jumatate de zi, si nu o mai pun la socoteala, caci nu am avut timp decat sa ne facem bagajele si sa ajungem la aeroport. În episodul anterior v-am povestit despre trei restaurante aflate în zona neturistica a orasului. De data aceasta, am pe lista alte doua, dar din zona turistica.
Sambata a fost o zi foarte aglomerata pentru noi, asa ca am optat sa mancam la o aruncatura de bat de Domul din Milano, sperand din tot sufletul sa nu nimerim si aici în „capcanele” pentru turisti, adica în restaurante unde mancarea este scumpa si, în cel mai bun caz, banala.
Chestia cu pretul nu am putut-o ocoli, dar, din fericire, nu ne-a parut rau de bani. Va voi povesti cum a fost atat pranzul cat si cina, dar o voi lua în inversul ordinii cronologice, din motive de naratiune.
Începem, deci, cu cina. Am ajuns pe langa via Brera, pe via Fiori Chiari, cautand, de fapt, un restaurant recomandat de un prieten care mancase acolo excelent acum vreo 9-10 ani, dar care a fost imposibil de gasit. Via Fiori Chiari este plina de restaurante, iar acestea, sambata seara, pline de clienti. Singura masa libera apartinea unei pizzerii, cum ni s-a parut la început. Abia la a doua privire am remarcat ca era o pizzerie-restaurant si ca oferea si altceva decat pizza; daca nu stiti deja din articolele anterioare, aflati acum ca nu ma omor deloc dupa pizza si ca nu as alege sa mananc asa ceva decat la mare nevoie. Faptul ca aveam de-a face cu un restaurant care oferea si altceva mi-a convenit, asa ca ne-am asezat în graba la masa, ca nu cumva sa se ocupe si aceea. Pentru precizie trebuie sa spun ca locul unde ne oprisem se numea Ristorante Pizzeria il Kaimano. Bineînteles, în meniu nu figura niciun fel cu carne de caiman, asa cum ne-am convins atunci cand chelnerul ni l-a adus.
Am avut surpriza sa fim serviti de un roman – salutari, Mihai Danciu! – un bucurestean stabilit la Milano de vreo 18 ani. Am mai discutat noi una-alta despre situatia restaurantelor din Milano, despre cartierul în care ne aflam, despre disparitia restaurantului recomandat de prietenul nostru etc. Am aflat ca nici la ei situatia restaurantelor nu este prea roza, ca multe apar si dispar peste noapte, ca pretul imobilelor si chiriilor a crescut de 8-10 de ori în ultimii 20 de ani, ca în Milano sunt cateva mii bune de romani si multa altele.
Haideti însa sa revin la ce ne intereseaza, adica la mancare. Am comandat flori de dovlecei umplute cu ricotta, trecute prin aluat si prajite; bune, nimic de zis, dar mi-ar fi placut mai asezonate; mi s-a parut ca gustul este cam prea plat.
Foarte bun a fost scialatielli al lupo di mare, peste cu niste paste provenite din zona orasului Amalfi, avand o forma caracteristica, un fel de tagliatelle mai groase si rotunjite la margini.. Pestele gatit perfect, la fel si pastele… impecabil.
Ultimul fel a fost raviolacci con speck e trevisano; niste ravioli mari, cam 8×6 cm, cu speck, un fel de bacon fin, si trevisano, o cicoare rosie, toate servite cu un sos alb. Foarte gustoase si acestea. Am udat totul cu un Pinot Griggio, iar din partea casei ni s-au adus biscuiti dulci, facuti chiar în bucataria restaurantului, si limoncello. Deci, trei feluri de mancare si 500 ml de vin: pret 64 de euro. Nu a fost deloc ieftin, dar am plecat de acolo cu impresia ca au fost bani bine cheltuiti.
Revin acum la masa de pranz, luata într-un loc deosebit, semnalat în toate ghidurile turistice si culinare legate de Milano, un loc ce are deja o istorie si o reputatie: Peck.
Magazinul Peck a fost fondat în 1883 de Frank Peck, un mezelar din Praga. Prima adresa a magazinului a fost via Orefici 2 si vindea mezeluri si preparate din carne afumate de tip german, care au avut un mare succes în oras. Poate nu este lucru de mirare, caci locuitorii Milanoului descind din longobarzi, o uniune de triburi de origine germanica, apartinand grupului suebilor (svabilor). De altfel si regiunea, Lombardia, îsi trage numele de la ei.
În 1912 magazinul a fost cumparat de Eliseo Magnachi care l-a mutat în via Spadari 9, la o aruncatura de bat de Dom, loc unde este si acum. Gama de produse a fost mult largita, ajungand sa contina si branzeturi, paste, vinuri, uleiuri, dulciuri, sosuri, condimente, cafea, ciocolata etc., ba si un restaurant. Imediat magazinul, de fapt restaurantul, a devenit locul preferat al intelectualilor, mai ales scriitori si actori, printre care si personaje celebre ca Gabriele D’Annunzio, Dario Niccodemi, Arnaldo Fraccaroli, Renato Simoni.
În 1956 magazinul si-a schimbat din nou stapanul fiind achizitionat de fratii Giovanni si Luigi Grazioli, fiii unui bacan, iar în 1970 a ajuns în stapanirea actualului proprietar, familia Stoppani.
Va propun sa urmariti si cateva filme scurte care va vor ajuta sa va faceti o idee despre ce înseamna Peck.
Desi fotografiatul era interzis, m-am descurcat sa fac, totusi, pe furis, cateva fotografii. Ma simt cam stanjenit ca am calcat regula locului, dar îmi gasesc scuze prin faptul ca am actionat ca jurnalist culinar, pentru informarea cititorilor mei.
Nu are rost sa enumar eu ce am vazut prin magazin. Filmele si pozele va povestesc singure asta. Eu va voi istorisi despre restautantul de la etaj. Foarte cochet, cam 10 mese, deservite de 3 chelneri. Multi clienti prezenti, locurile ocupate aproape în totalitate: chinezi, americani, localnici si… noi. Preturile maricele spre mari, dar erau justificate de eleganta locului si, dupa cum aveam sa descoperim, si de calitatea serviciului si a mancarii.
Am comandat pilaf cu creveti si flori de dovlecei si am facut pe prostul, întreband daca este pilaf sau risotto. Chelnerul mi-a raspuns imediat explicandu-mi ca risotto este altceva decat pilaf si a povestit, foarte pe scurt, tehnologia fiecarui preparet. O stia bine, iar acest lucru m-a impresionat, marturisesc. Daca faza asta s-ar fi petrecut la noi, de pilda, în 99% din cazuri raspunsul ar fi fost, în cel mai bun caz, „ma duc sa-l întreb pe bucatar”. Pilaful a fost excelent, crevetii gatiti corect, totul foarte bine armonizat, gustos si prezentat elegant, dar fara fite inutile.
Al doilea fel, file de limba de mare cu legume (broccoli, dovlecei, fasole verde si morcovi) gatite în aburi, a fost si el exceptional. Legumele au fost gatite la secunda, cat sa fie fragede dar si crocante, si cat sa-si pastreze culoarea si textura; pestele, si el, absolut delicios.
Ultimul fel a constat dintr-o selectie de branzeturi; din pacate nu mai tin minte exact ce anume era în farfurie: ricotta, Gorgonzola, Grana Padano si alte 6 (din care, parca, 2 branze de capra), servite alaturi de gem de gutui, miez de nuca, fistic pisat, rosii, anghinare si laptuca. Ma repet, dar nu am ce face, excelente si acestea.
Meniul locului consta din doar cateva feluri de mancare, fiecare dintre ele avand recomandat si vinul potrivit. Am degustat astfel Sauvignon Ronco delle Mele 2009 si Chardonnay Ronco Venezia-Friuli 2009, doua vinuri de foarte buna calitate. Totul a fost completat de o cafea espresso. Daca ma întrebati cat a costat, va pot spune: 74 de euro, dar a meritat din plin. Nu foarte departe de il Kaimano ca pret, dar cu o clasa peste, din punctul de vedere al prezentarii preparatelor, al serviciului, al vinurilor, al ingredientelor etc.
Dupa cum bine v-ati dat seama, Peck mi-a placut mult. Cu toate acestea, daca ar fi sa aleg unde sa mananc de cateva ori pe saptamana, as alege de departe „Osteria della oca giuliva”. Peck a fost cam prea snob, încliftat si dichisit, cam lipsit de caldura si de jovialitate. Este un loc unde poti merge din cand în cand, eventual la un pranz de afaceri sau la mese formale, dar nu as putea spune ca m-am simtit chiar în largul meu. Şi nu din cauza pretului, ci a atmosferei. Am recunoscut cu multe alte ocazii ca sunt mai „taran” si ca prefer locurile rustice si simple, dar calde si prietenoase. Peck ne-a primit bine, nu am nimic sa-i reprosez, dar nu mi-a atins coarda sensibila.
Aici închei ceea ce am avut de spus despre Milano culinar. Daca aveti ocazia sa mergeti acolo, nu ezitati sa o faceti, mie mi-a placut foarte mult, iar din punct de vedere culinar, chiar daca am dat si de lucruri care nu m-au încantat, mi-a depasit asteptarile.
Milano mi-a placut si mie foarte mult. Nu am avut timp sa-ti calc pe urme decit partial fiindca eram acolo intr-un grup si trebuia sa facem lucrurile impreuna.
Am reusit sa-i conving sa mergem la Peck si la Oca Giuliva. Prietenilor mei le-a placut mai mult la Peck, care este un loc exceptional dar iti dau dreptate cind spui ca OCa giuliva este mai intim si mai placut daca vrei sa ai un local unde sa mergi des si sa devii de-al casei.
Bineinteles, nu am comandat nicaieri risotto. 🙂
@memphis: Am ajuns amandoi la aceeasi concluzie. Deci, ne plac amandurora carciumioarele intime, mai putin localurile selecte. 🙂
Preparatul cu branzaturi m-a facut sa-mi ploua in gura, la propriu! Noroc ca mai am numai putin si plec de la birou. In seara asta cred ca stiu cu ce ma rasfat! 🙂
Foarte frumos articolul! Sa tot citim!
@Roxana: “Preparat” este mult spus. Este doar o selectie de branzeturi. 🙂
Ma bucur ca v-a placut articolul.
Foarte bune articolele, interesante, profesioniste. Multumim pentru povestirile interesante din calatoriile dvs.
@Lucian: Cu placere. 🙂
Frumoase descrierile, pitoresti.
Da, acum ca ai blog va trebui fara doar si poate sa calatoresti mai mult, ca sa ai ce povesti!
Foarte frumoase si pozele.
Cat despre pizza, de cand am descoperit la Codruta reteta de aluat cu maia salbatica, ce se poate retarda la frigider mai multe zile, am mereu cateva bile de aluat in frigier, pentru serile in care timpul ma preseaza. Iar baietii sunt foarte fericiti.
@Freya: Te rog frumos, nu vreau sa mai aud de pizza. Am scris doua articole despre ea, gata, ajunge. 🙂
Mi-au placut foarte mult fotografiile si filmuletele de la Peck
m-au facut sa “plutesc” : varietate si calitate a produselor , belsug fara ostentatie, eleganta, rafinament; kitsch-ul este departe. Locul pare aerisit din imaginile vazute. Ar fi bine sa ne putem permite fiecare o astfel de “vizita”, pentru noi, nu pentru afaceri; un loc in care sa nu fim timizi pentru ca avem de-a face cu calitate si politete…Visez cu ochii deschisi ?
@Mirela: Eu cred ca sunt si la noi astfel de locuri, dar sunt mult mai scumpe decat Peck. Una peste alta, sunt prea scumpe nu doar fata de ce ofera, ci si pentru Romania in general. Sunt la indemana a doar unui public foarte restrans numeric. Peck are calitatea ca poate fi vizitat, din cand in cand, de aproape oricine.
hahaha … sunt convins ca au fost destui care sa-ti explice si sa te convinga despre ce e vorba . iti dai seama ca n-am nici o treaba daca iti place sau nu. anul asta am mancat pizza de 2 ori (facuta de mine), anul trecut de 2 ori (restaurant), inainte poate de vreo 5 ori pe an. dar imi place pizza. eu vad lucrurile cam asa : cand e facuta bine, nu are ce sa nu-ti placa la o pizza. si e foarte gustoasa. si tie iti plac toate lucurile legate de pizza : iti place painea (si lipiile), iti place sosul de rosii si busuiocul, toate celelalte ingrediente (nu le mai insir, pot fi foarte multe), iti plac lucrurile facute la cuptor, iti place aroma data de un cuptor cu lemne, iti place sa fie gata repede, iti plac mancaruri asemanatoare din zona mediteraneeana si nu numai … de aceea mi se pare ciudat, cred ca iti plac toate dar nu-ti place rezultatul final … hehehe
@cristi-j: Ca sa fiu cat se poate de clar: nu detest pizza, doar ca nu-mi spune nimic. Cred ca ai atins punctul sensibil: cand este facuta bine. Din pacate, nu prea este, si cand spun asta ma refer inclusiv la Italia. Asa se face ca desi, teoretic, ingredientele de baza imi plac, rezultatul final nu.
Multumesc ca ne-ai dezvaluit periplul culinar prin Milano, cu impresiile bune si neplacute din aceasta calatorie; faptul ca ne-ai impartasit si noua, cititorilor, experientele tale din aceasta excursie este de toata lauda. Iti doresc sa ai ,cat de des, posibilitatea financiara si fizica ( o sanatate buna ) sa-ti mai implinesti astfel de visuri de calatorie, indiferent daca ni le vei impartasi si noua, sau nu.
@Mirela Stanescu: Acum, cand am blog, le voi impartasi sigur; trebuie sa scriu ceva in el. 🙂
Multumesc mult pentru urari, si eu imi doresc sa calatoresc in cat mai multe locuri noi.
oare ce traume subliminale ti-a provocat pizza de-a lungul timpului de ai asa o parere despre ea ? hahaha … mi se pare ciudat
@memphis : e bine si obiectiv dar din cand in cand mai trebuie si subiectiv … hehehe
@cristi-j: Pur si simplu nu-mi place; nici ca aliment in sine, cum este conceput si servit, si nici gustul. Foarte rar am mancat o pizza care sa mi se para gustoasa. De fapt, daca l-au adoptat atat de tare americanii, ar trebui ca acest lucru sa ne spuna ceva. 🙂
Ma mai enerveaza si “obsesia” multora pentru pizza, cand exista atatea alte mancaruri care se fac la fel de usor si care sunt mai gustoase. Mi se pare, in cel mai hgun caz, un aliment banal. Prefer sa mananc doi covrigi decat o pizza. Cum ziceam, sunt subiectiv.
@cristi-j: Eu sunt lenes la scris. Chiar si atunci cand am ceva de spus prefer sa scriu telegrafic sau deloc. Mai mult de 2-3 comentarii nu cred sa produc. Oricum ce a scris Radu pare sa fie obiectiv; poate cu exceptia pizzei. 🙂
@memphis: La chestia cu pizza m-ai nimerit. 🙂
@memphis : cand te intorci poate faci niste completari la acest serial oferind un alt punct de vedere. calatorie placuta !
Foarte fain articol. Auzisem de Peck dar stiam ca este doar magazin nu si restaurant.
Acolo unde puteai poza in voie ai facut mai putine fotografii decit acolo unde era interzis. 🙂
Multumesc pentru seria de articole. O sa incerc sa-ti calc pe urme; mai am doar 6 zile pina plec si eu la Milano.
@memphis: In celelalte restaurante nici nu aveam lumina buna, caci iluminatia era “intima”, cat sa vezi ce bagi in gura, si nici nu prea am avut ce fotografia; la Il Kaimano am stat afara, dar prezentarea preparatelor a fost modesta.
Bafta la Milano. Desi nu Peck mi-a placut cel ami mult, neaparat sa treci pe acolo. Carciumioare ca oca giuliva mai gasesti, dar magazinele ca Peck sunt rare. Si, neaparat, piata din viale Papiniano, sau alta ca ea. 🙂