La masă cu strămoşii – Bizanţul (1)

De fiecare dată când încep un articol din această serie, dedicată culturilor culinare ale marilor civilizaţii, mă simt ca un copil care încearcă, timid, clanţa uşii ce deschide o bibliotecă imensă. Nu sunt istoric, nu sunt filolog, nu sunt sociolog şi nici alte multe lucruri, aşa că încercarea de a descrie pe fugă o imensă civilizaţie, chiar dacă privind totul prin prisma laturii sale culinare, mă înspăimântă în aceeaşi măsură în care mă incită.

Introducere
Ceea ce puteţi citi astăzi este doar un preambul despre cum trebuie privit articolul şi despre ce şi-a propus să realizeze. Ştiu că ar fi trebuit, poate, să scriu mai întâi despre bucătăriile antice ale Greciei şi Romei, şi abia apoi să mă îndrept spre cea bizantină, care este, în mare, o bucătărie medievală. Cu alte cuvinte, ar fi fost logic să „atac” subiectele în ordine cronologică.
Mai mult, civilizaţia bizantină este, uneori şi de către unii, concepută ca fiind o imitaţie, sau o continuare, a culturilor greacă şi romană; deşi nu întrutotul neadevărată, această afirmaţie amputează adevărul.
Oricum, deşi mă pregătisem chiar adunând ceva material despre cultura culinară a Greciei Antice, ceva m-a împins spre Bizanţ. M-am folosit de faptul că pot scrie despre ce am chef, şi nu despre ceea ce ar trebui; vă rog, deci, să îmi îngăduiţi acest salt în timp. Promit să revin cât pot de repede la bucătăriile antice din Grecia şi Roma. Deocamdată însă, navigăm spre Bizanţ.
Precizări
Am afirmat că avem de-a face cu o cultură culinară medievală, şi nu îmi retrag afirmaţia, cultura bizantină este una atât de complexă şi de rafinată, încât din perspectiva Europei medievale occidentale, Constantinopolul şi imperiul construit în jurul său, era un loc plin de mister şi de magie. Scrierile medievale timpurii, mai ales cele franceze, povestesc despre alimente fabuloase, mirodenii şi pietre preţioase care au încântat imaginaţia europenilor timp de sute de ani.
După mine, cultura culinară bizantină are un caracter unic şi este, dacă vreţi, un fel de punte de legătură între bucătăriile antice ale Greciei şi Romei şi cele moderne ale Greciei şi Turciei. Ca orice afirmaţie îndrăzneaţă, şi aceasta conţine simplificări şi exagerări, dar şi un grăunte mare de adevăr. Aş mai putea adăuga că această „punte” se sprijină pe „piloni” culturali proveniţi din multe alte culturi, lucru care dă unicitatea sa.

Bizanţul a fost nu doar un oraş imens şi extraordinar pentru epoca sa, ci şi capitala unui imperiu în care cultura occidentală şi cea orientală au convieţuit timp de peste 1000 de ani. Imperiul Roman de Răsărit, sau Bizantin, cum este numit convenţional, cu capitala la Constantinopol (numit adesea şi Bizanţ), a existat între anii 330 şi 1453, iniţial fiind jumătatea estică, elenistică, a marelui Imperiu Roman. Existenţa sa a acoperit, practic, tot Evul Mediu.
Nu avem de-a face cu o cultură culinară rezultată dintr-o combinaţie de elemente romane şi greceşti, aşa cum, în mod simplist şi eronat, este uneori prezentată, ci cu ceva mult mai complex, mai rafinat şi mai incitant.
Sigur, bucătăria bizantină include o serie de practici şi tradiţii culinare greceşti şi romane. Tendinţa pe care o au unii, de a presupune automat că mâncarea bizantină ar fi una grecească, este validată doar de faptul că alimentele proveneau, în principal, din zone dominate de cultura helenistică. Brânza, smochinele, ouăle, măslinele şi uleiul de măsline, nucile, migdalele, castanele, merele, perele şi ierburile aromate, ca şi peştele şi fructele de mare, ovinele şi caprinele, au fost prezente în alimentaţia Greciei Antice, chiar şi a Romei Antice, şi au rămas alimente importante şi în Grecia (ba chiar în tot bazinul mediteranean) zilelor noastre.
Deşi bizantinii foloseau ingrediente, hai să le zicem „greceşti”, ceea ce ajungea în farfuriile lor era mult mai mult de atât. Cum Bizanţul avea o aşezare strategică şi era moştenitorul legitim al Romei, a beneficiat de toate avantajele unui comerţ înfloritor, desfăşurat cu civilizaţii aflate pe meleaguri îndepărtate, de unde soseau alimente exotice. Se spune că împăraţii bizantini timpurii dădeau dispoziţie ca vânzătorii de mirodenii să-şi exercite comerţul chiar sub ferestrele palatului imperial, astfel ca plăcutele arome de scorţişoară, nucşoară, cuişoare, piper şi ale altor mirodenii să le parfumeze încăperile, atunci când vântul bătea din direcţia potrivită.
În mod clar oraşul Constantinopol era diferit de restul imperiului: mai bogat, mai cosmopolit, mai rafinat, aşa cum este, mai întotdeauna, capitala faţă de restul oraşelor. Cu toate acestea, cele două entităţi, metropola şi provinciil, nu au evoluat separat, independent una de alta, ci s-au influenţat reciproc. În articolul de faţă mă voi referi, în primul rând, la cultura culinară a metropolei, dar ori de câte ori mi-a fost la îndemână am evidenţiat şi aportul provinciilor.
Fac acest lucru şi fiindcă a trebuit să triez cumva imensul material disponibil, dar şi fiindcă este întotdeauna mai interesant să povesteşti despre alimentele mai rafinate, gătite mai deosebit, combinate mai cu imaginaţie.
Există în Europa occidentală şi sudică zeci, poate chiar sute, de cărţi medievale de bucătărie, scrise, mai ales, în greaca veche, arabă şi latină. Unele dintre ele au fost traduse în engleză, franceză, germană, spaniolă şi italiană, dar cele mai multe nu.
Nu a supravieţuit însă nicio carte culinară, sau vreun set organizat şi clar explicat de reţete, provenind din, sau vorbind despre, bucătăria bizantină. Informaţiile culinare care se referă la cei 1123 ani de existenţă a Imperiului Bizantin sunt, din păcate, extrem de puţine, împrăştiate în diverse scrieri, sau cronici, care aveau ca subiect evenimente politice şi militare, ori biografii ale personalităţilor politice şi militare.
Am reuşit, încă o dată, să mă minunez de puţinul interes acordat de istorici acestui capitol atât de important al unei culturi: cel culinar.
Mai mult, majoritatea acestor informaţii nici măcar nu au fost traduse într-una dintre limbile de circulaţie mare de astăzi. Vă daţi, deci, seama, de dificultăţile pe care le întâmpină cineva care, fără să aibă altceva decât cunoştinţe elementare de istorie, fără să ştie latina, araba sau greaca şi fără să cerceteze măcar o pagină din tomurile aflate în marile biblioteci ale lumii, are ambiţia de a scrie un articol despre bucătăria bizantină.
Am avut la îndemână câteva surse, probabil incomplete, posibil chiar eronate pe alocuri; am fost silit să umplu golurile, uneori, cu propriile mele concluzii. Nu am discernământul unui profesionist, ci doar pe cel al unui amator entuziast, cu toate calităţile, dar mai ales cu defectele sale, aşa că nu luaţi acest articol ca fiind literă de Evanghelie. El este doar un mod de a pune pe hârtie ceea ce aleg din lecturile mele. O fac cu plăcere şi cu bună-credinţă, aşa că vă rog să-mi iertaţi erorile şi omisiunile din paginile care urmează şi să vă bucuraţi de ceea ce găsiţi bun şi interesant.
Şi de această dată vă rog să fiţi cât mai prezenţi: întrebaţi, criticaţi, completaţi. Singurul lucru pe care nu mi-ar plăcea să-l faceţi este să rămâneţi indiferenţi.
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.enotes.com
www.helleniccomserve.com
www.scribd.com/doc/30332908/Tastes-of-Byzantium-The-Cuisine-of-a-Legendary-Empire
1historyofgreekfood.wordpress.com.
www.godecookery.com
www.levantia.com.au
www.cooksinfo.com
Charles Diehl – Figuri bizantine
Maria Georgescu – Istoria Bizanţului


4 comentarii pe “La masă cu strămoşii – Bizanţul (1)

  1. cristi-j spune:

    Mereu generalizarile presupun simplificari care aduc riscuri.
    Iar punte de legatura nu inseamna deloc nediferentiere asa ca expresia arata clar, pentru mine, despre ce e vorba. Din nou ajungem la intelesul cuvintelor … hahaha

    Nu stiu suficient de multe pentru o afirmatie categorica dar, pentru mine si nu numai, Istanbul e in multe feluri urmasul Constantinopolului.

    Cred ca intotdeauna e bine ca lucrurile sa fie cat mai clare, nu mi se pare deloc ca ar fi subintelese, mai ales in societatea de azi. Am invatat in alte parti, in special in Asia, unde se acorda multa importanta acestor lucruri, ca felul cum se face comunicarea e extrem de important si are puterea sa schimbe receptarea si intelegerea continutului si a mesajului, cateva cuvinte in plus sau in minus pot conta foarte mult.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: De acord cu importanta celor cateva cuvinte in plus. Cum spuneam in comentariul anterior, mi-am dat seama ca lucrurile nu sunt subintelese de „interlocutorii” mei, de unde si aparitia paragrafelor mentionate de tine.

      Pastrand logica, incep sa cred ca ar trebui repetate la inceputul fiecarui episod urmator. 🙂

  2. cristi-j spune:

    Dupa aceasta introducere imi vine sa spun „Succes!” dar cum serialul a fost deja scris nu pot decat sa-mi exprim speranta ca ti-a iesit ceva bun. Va fi o placere sa-l citesc.

    Anul asta m-am pregatit, teoretic, pentru o vacanta la Istanbul, care nu s-a mai intamplat dar am ramas cu cercetarea facuta, asa cum fac pentru toate calatoriile, despre locurile de vazut, istorie, cultura si mancare. Iar cum Istanbul e urmasul Constatinopolului, ma gandesc ca asta ar trebui sa ma ajute putin la urmarirea serialului tau.

    „După mine, cultura culinară bizantină are un caracter unic şi este, dacă vreţi, un fel de punte de legătură între bucătăriile antice ale Greciei şi Romei şi cele moderne ale Greciei şi Turciei. Ca orice afirmaţie îndrăzneaţă, şi aceasta conţine simplificări şi exagerări” … Mie nu mi se pare o afirmatie indrazneata, pentru mine e logica si evidenta.

    Ma bucur ca ai pus ultimele doua paragrafe de incheiere si bibliografia, mi se par importante.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Afirmatia citata este, intr-adevar, logica, dar contine unele exagerari si simplificari, ceea ce o face un pic riscanta. Bucataria turceasca a inclus multe elemente straine de Bizant, preluate de la arabi si indieni, pe care le-a transmis apoi in Balcani. Mai sunt apoi elementele de diferentiere aduse de religie, de multitudinea etnica (pe care o avea si Bizantul, dar in alt fel), de epocile diferite etc.
      Cea greceasca, la randul sau, a preluat si ea destule lucruri de la italieni si francezi, De fapt, intre cele doua culturi culinare este o continua lupta, fiecare vrand sa demonstreze ca ea este sursa celeilalte. Cred ca realitatea este mult mai complexa. 🙂

      Istanbulul nu este urmasul cultural al Constantinopolelui, zic eu, decat cu aproximarile (multe) de rigoare.

      Mie ultimele doua paragrafe mi se par evidente si logice. De fapt, in mintea mea ar, fi trebuit sa fie subintelese de oricine. Le-am gasit loc acum in cadrul partii introductive a articolului fiindca am remarcat, cu oarecare nedumerire, ca sunt departe de a fi subintelese.

      La bibliografie ar mai trebui adaugate, dar nu stiu in ce fel, cunostintele acumulate de mine in timpul ultimilor 40 de ani, din diverse surse: carti, documentare tv, discutii cu oameni interesanti etc.

      Multumesc pentru urare si sper sa ai o lectura placuta si, mai ales, sa nu te dezminti si sa scormonesti, ca intotdeauna, dupa greselile care trebuiesc corectate si dupa completarile ce se cer facute.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.