La masa cu stramosii – Bizantul (2)

Presupun ca toti aveti cate un oras preferat, sau macat visati la unul pe care îl socotiti a fi cel mai aproape de perfectiune. Iata cum descrie Geoffroi de Villehardouin, una dintre figurile marcante si, poate, cel mai important istoric al celei de-a patra cruciade (1202 -1204), capitala Imperiului Bizantin:
“Cei care nu mai vazusera Constantinopolul erau împietriti, incapabili sa creada ca un asemenea oras maret putea exista pe lume. Priveau cu ochi mari zidurile înalte, imensele turnuri fortificate, casele impozante, bisericile uriase, mai numeroase decat si-ar fi putut închipui ca pot exista; contemplau lungimea si latimea orasului, care era mult deasupra tuturor celorlalte stiute de ei. Oricat de viteji ar fi fost, pana la unul s-au cutremurat la vederea sa.”

Cronicarul se refera la cruciati, adica la una dintre cele mai formidabile forte militare pe care le putea aduna Occidentul acelor timpuri. Oameni violenti, care vazusera cu proprii ochi toate grozaviile pe care le putea oferi un Ev Mediu sangeros, crud si nemilos, spectaculos, pios si fanatic. Daca acesti razboinici s-au înfiorat la vederea maretiei Constantinopolelui, înseamna ca privelistea ce le statea dinainte era, cu adevarat, impresionanta.
Sa nu uitam însa ca, pana la un punct, aceasta uimire era logica. Imperiul Bizantin nu trecuse prin ceea ce în Europa Occidentala s-a numit Evul Întunecat. Dezastrul economic si cultural care a lovit lumea occidentala dupa caderea Imperiului Roman de Apus a coincis cu o epoca de înflorire a Imperiului Roman de Rasarit. Asa se face ca bizantinii aveau un avans formidabil, de cateva sute bune de ani de civilizatie si progres aproape neîntrerupte.
Spicuiri istorice
În anul 660 î.H. lua nastere colonia greceasca Byzantion. Chiar si atunci, locul avea deja o istorie data de legende, dar si de dovezile istorice. Argonautii au trecut pe acolo în cautarea lanei de aur, într-unul dintre cele mai frumoase si mai cunoscute mituri ale Greciei Antice. Ei au trecut Bosforul si au ajuns la “Symplegates”, sau stancile care se bat cap în cap. De atunci stancile au stat linistite si denumirea li s-a schimbat în “Kyaneai”, adica stancile albastre.
În ce priveste dovezile istorice, arheologii au putut confirma ca pe locul anticului Byzantion, cu 600 de ani înainte de înfiintarea sa, existau deja asezari umane.
Colonizarea orasului este legata de o poveste interesanta. Prima colonie greceasca în zona a fost cea de pe partea opusa a Bosforului, numita Kalkhedon, si cunoscuta astazi ca Kadikoy. Nu era un loc rau pentru un oras, dar cand Oracolul de la Delphi a fost rugat de locuitorii orasului grec Megara (situat la vest de Atena), sa le fie indicat locul potrivit înfiintarii unei noi colonii, raspunsul a fost “fondati orasul fata în fata cu oamenii orbi“. Megarienii si-au întemeiat colonia la Byzantion, un loc mult mai bun decat Kalkhedon, astfel încat primii colonisti trebuie sa fi fost orbi fiindca nu l-au luat în seama.
Istoricii ne spun ca megarienii au fondat colonia Byzantion. Daca au fondat-o pe un loc absolut gol, daca au facut asta prin întelegere cu localnicii, sau daca i-au alungat pe acestia si le-au luat locul, nimeni nu o poate spune cu certitudine.
Byzantion, bine situat si bine administrat, s-a dezvoltat excelent si a pus în umbra orasul mama, Megara. Era un loc de o frumusete divina, usor de aparat si cu imense facilitati pentru comert. Fiecare nava care trecea din Mediterana si Egee în Martea Neagra era nevoita sa treaca pe langa zidurile Byzantion-ului. Fiecare nava care dorea sa iasa din Martea Neagra catre lumea larga, trecea prin acelasi loc. Toate aceste nave, încarcate cu produse, plateau o taxa. Mai mult, Byzantion era un oras bogat si numai prin ceea ce producea.
Importanta sa economica a fost explicata de geograful roman Strabon:
“Cornul, care este aproape de zidurile orasului, este o stramtoare ce se întinde circa 60 de stadii catre vest. Seamana cu un corn de cerb, fiind despartit în alte cateva canale, ca niste crengi. Aici abunda mai multe specii de ton, care se pescuiesc foarte usor datorita numarului lor mare, a curentilor si a îngustimii canalelor; sunt atat de înghesuiti unii într-altii, încat se pot captura cu mana goala.
Aceste creaturi vin din mlastinile de la Maiotis (Azov); cand au varsta de cateva saptamani pleaca în grupuri imense prin stramtoarea Kerch, în cautarea spatiilor mai mari, si ajung de-a lungul coastei asiatice, la Trapezous si Pharnakeia. Aici încep pescariile, desi activitatea lor nu este una importanta, dar fiind ca pestele are înca dimensiuni mici.
Cand bancurile trec de Sinope, sunt mai potriviti pentru pescuit si sarat. Cand ajung la Kyaneai si intra în stramtoare sunt atat de tare înspaimantati de o stanca mare si alba, de pe coasta Calcedoniana, încat traverseaza spre partea opusa, unde sunt luati de curent. Configuratia coastei si curentul îi conduc spre Byzantion si spre cornul sau, aducand localnicilor un venit considerabil.”
Byzantion-ul a prosperat timp de 1000 de ani din exporturile de ton, scrumbii si alti pesti din Marea Neagra, si din pozitia sa exceptionala, de rascruce a cailor comerciale maritime.
Fiindca am amintit de pozitia care favoriza comertul, nu pot sa nu amintesc, macar în fuga, de comertul cu mirodenii. O fac foarte pe scurt, nu fiindca mi-ar lipsi materialul sau placerea, ci fiindca am mai publicat deja, cu ani în urma, un material care atinge acest subiect si, în plus, am în plan un viitor articol care sa detalieze tema.
Comertul cu mirodenii, atat de dinamic pe vremea romanilor (de altfel, se spune ca unul dintre motivele decaderii Imperiului Roman de Apus a fost continua “hemoragie” de aur, care parasea Roma în favoarea Asiei, în schimbul marfurilor de lux: matase, fildes, nestemate, lemn scump, animale exotice, mirodenii etc.), a ajuns, treptat în mainile negustorilor arabi si africani. Byzantion a ramas una dintre pietele principale de mirodenii; prin el trecea nu doar ruta terestra ce lega China si India de Europa, dar, ca si în cazul Alexandriei, capitala Egiptului, unele rute maritime.
Astfel, au fost zeci, sau chiar sute de ani, în care pretul mirodeniilor, si în special al piperului, a fost atat de ridicat, încat numai cei foarte bogati si le puteau permite. Cea mai mare parte a profitului ramanea însa în mainile intermediarilor, adica negustorii arabi si, în mai mica masura cei venetieni.
Dupa ce musulmanii au pus stapanire pe nordul Africii, începand cu secolul al VII-lea, sursa de mirodenii a început sa picure în loc de a curge, iar aceste picaturi ajungeau în Europa la pretuti exorbitante. Ca o anedota, însusi Mahomed, profetul musulmanilor, a fost însurat cu o vaduva, extrem de bogata, ai carei bani proveneau din negotul de mirodenii. În secolele care au urmat, mesajul lui Mahomed a fost purtat în întreaga lume, din Spania si Sicilia pana în India. Aceasta expansiunea araba a coincis cu stabilirea unui monopol asupra comertului cu mirodenii dinspre Asia catre Europa. Bogatia acumulata din acest comert a fost unul dintre motoarele înfloririi culturii arabe, timp în care Europa se cufunda în Evul Întunecat.
Constantin I, primul împarat crestin al Romei, a ales Byzantion în anul 330, drept a doua capitala, cea orientala, a maretului Imperiu Roman. Colonia Megarei devenise, de fapt, o a doua Roma. Constantin a refondat orasul, l-a reconstruit si l-a redenumit. De fapt, i-a schimbat destinul, caci orasul, deja venerabil, urma sa fie timp de 1100 de ani capitala imperiului roman tarziu, cel numit de istorici Imperiul Bizantin.
La început, Constantinopolul (denumirea data de Constantin), era, în cel mai bun caz, fratele mai mic al Romei. Vastul Imperiu Roman a fost împartit administrativ în doua parti, în 286, prima data de catre Diocletian, fiind apoi ales de Constantin drept capitala jumatatii orientale a imperiului, în timp ce Roma ramanea capitala jumatatii occidentale. Cele doua parti ale imperiului roman aveau sa aiba o soarta foarte diferita. La fel, cele doua capitale.
Roma a cedat curand rolul de capitala orasului Milano, iar în 476 imperiul occidental a disparut. Roma nu si-a mai recapatata statutul decat peste 1400 de ani, odata cu reunificarea Italiei, desi în toata aceasta perioada, cu foarte scurte întreruperi, papii si-au condus regatul spiritual, ca si un extins domeniu secular, din Vatican, chiar de peste Tibru.
În tot acest timp, imperiul oriental s-a mentinut, avand o monarhie stabila lungi perioade de timp, întrerupte însa adesea de schimbari de dinastie, unele dintre ele extrem de violente. Una dintre aceste schimbari dinastice este descrisa de Procopius din Cezareea:
“Cand Leon I a ocupat tronul imperial în Bizant, trei fermieri din Iliria, Zimarchus, Dityvistus si Justin… s-au hotarat sa se alature armatei. Au parcurs întreaga distanta pana la Bizant mergand pe jos si carandu-si pe umeri pelerinele în care, la sosire, nu mai aveau decat putina paine coapta de doua ori, luata de acasa.”
Tanarul fermier Justin avea sa devina întemeietorul dinastiei Justiniene si sa fie împarat între anii 518-527, dar, din punctul meu de vedere, altceva este mai interesant în citatul de mai sus. Acea “paine coapta de doua ori“.
Procopius, ca orice cronicar bizantin, a scris în greaca veche si nu se stie exact ce anume termen a tradus; el caracterizeaza painea cu adjectivul “dipyros”, adica “de doua ori supusa la foc”. Sincer, la prima vedere ma pune în încurcatura descrierea “coapta de doua ori”. La a doua vedere ma pot gandi, de pilda, la o paine coapta prima data normal, ca orice paine, si apoi uscata la cuptor. La niste pesmeti, deci.
Zonaras, unul dintre lexicografii tarzii, da o explicatie termenului folosit de Procopius: “Painea coapta de doua ori este ceea ce romanii numesc “paxamas”.”
Toata lumea este de parere ca Zonaras are dreptate. Se stie ca paxamas era deja un aliment traditional în secolul I. Se crede ca denumirea “paxamas” provine de la Paxamus, un bucatar si autor culinar care a trait la Roma în secolul I d.H. si care, în scrierile sale, a descris painea dipyros si modul în care se prepara. Mai mult, Paxamus afirma ca aceasta paine se prepara si se manca deja pe vremea lui Hipocrate, adica secolul al V-lea î.H.
Dipyros a dat nastere, în latina, la “bis-coto”, ceea ce a dat nastere cuvintelor “biscotti” în italiana, “biscuiti” în romana si asemanator în multe alte limbi.
Iata cum, în timpul marsului facut de tanarul Justinian, a aparut în istorie ceea ce astazi cunoastem ca “paximadi” (plural “paximadia”): felii de paine de orz, coapta pana ce se usuca si se face tare, dar care înmuiate în apa, lapte, supa, ulei sau vin pot fi baza unei mese frugale.
Pana la urma am cam avut si eu dreptate, deci termenul folosit de Procopius a fost destul de intuitiv. Daca vrem sa simplificam putin, putem spune ca Justinian s-a hranit cateva zile, pana a ajuns la Byzantion, cu pesmeti (în araba “bashmat” sau “baqsimat”, în turca “beksemad”, în sarbo-croata “peksimet”).
Deocamdata atat despre paxamas, caci vreau sa-i dedic un material separat, candva, în viitor.
Se stiu multe despre razboaiele duse de împaratii bizantini, despre intrigile de palat, despre rascoale si asasinate politice, dar se stiu foarte putine despre viata de zi cu zi a împaratilor si despre cum erau si ce faceau ei în particular: despre ce mancau, de pilda.
Exista cateva texte care decriu viata de la palat, dar sunt lipsite de obiectivitate. Acelasi Procopius, în celebra sa “Istorie secreta”, carte pe care am citit-o cu nesat prima data acum vreo 40 de ani, este totalmente lipsit de obiectivitate în descrierile sale.
Abia cateva sute de ani mai tarziu, Mihail Psellos (probabil 1017-1078) a scris “Chronographia”, o istorie a celor paisprezece împarati si împaratese bizantine sub care a trait. În opera sa a reusit sa puna accent mai mult pe personalitatea împaratilor, decat pe evenimentele politice si militare. Nu este lipsit de subiectivitate, mai ales în cea de a doua parte a scrierii, dar unul dintre pasajele la care am avut acces a fost foarte interesant:
“Constantin (este vorba despre Constantin al VIII-lea, împarat între 1025-1028) era foarte înalt de statura, peste opt picioare înaltime, si cu un fizic destul de puternic. Şi stomacul sau era puternic, iar constitutia sa îl ajuta sa digere cu succes orice ar fi mancat. Era foarte îndemanatic la amestecarea sosurilor, asezonandu-si mancarea cu arome si culori care sa starneasca apetitul. Era condus de sex si de mancare. Lipsa sa de stapanire i-a adus si o boala a încheieturilor. Picioarele, în special, îi erau atat de bolnave, încat nu mai putea sa paseasca si, înca de cand a ajuns împarat, nimeni nu îl vazuse mergand pe jos; înfipt ferm în saua calului era însa capabil sa ajunga oriunde.”
Psellos descrie, dupa parerea mea un om bolnav de guta din cauza unei diete mult prea bogata în alcool, grasimi si proteine de origine animala. Desigur, faptul ca avea la dispozitie orice si oricand, cu exceptia vreunui nutritionist care sa-i fluture în fata ochilor spectrul bolii, l-a încurajat sa se rasfete peste masura.
Oricum, din cate se stie, Constantin al VIII-lea a fost singurul dintre împaratii bizantini cu înclinatii de bucatar amator. Au mai existat însa împaratese despre care se cunoaste ca împartateau interesul pentru bucatarie: sotia împaratului Justin I, Lupicina, originara, se pare, de undeva de pe Valea Dunarii, era o bucatareasa pasionata, iar Theodora, sotia împasatului Justinian cel Mare, si-a angajat bucatari adusi special din Persia, India, Siria si Grecia.
O alta anecdota legata de partea culinara provine din scrierile Anei Comnena, fiica împaratului Alexios. Scrierile ei au caracter biografic si autobiografic, descriind epoca în care a trait, luptele pentru putere, relatiile dintre Imperiu si cruciati etc. Cum dinastia Comnen a ajuns la putere rasturnandu-l din tron pe Nichifor al III-lea Botaniates, mancarea a slujit ca simbol al rebeliunii într-unul dintre mesajele “cifrate” care au circulat între rebeli. Ana Comnena aminteste de un mesaj criptic trimis de factiunea comnena unui simpatizant:
“Am preparat un excelent fel de mancare, plin de sos delicios. Daca vrei sa iei parte la ospat, vino cat poti de repede ca sa te poti aseza la masa.”
Mie mesajul nu mi s-a parut atat de cifrat, ba chiar m-a izbit evidenta faptului ca era mult prea explicit fata de ceea ce ar fi trebuit sa para; tot ceea ce pot sa sper este ca împaratii comneni sa fi avut bucatarii mai priceputi si mai inventivi decat criptologii.
Un alt povestitor al vietii de palat a fost Nicetas Choniates, în a sa “Historia”, scrisa dupa caderea Constantinopolelui în mainile cruciatilor (printre care se afla si Geoffroi de Villehardouin) în 1204. Opera lui Choniates este în acelasi timp o istorie privata a curtii imperiale, o istorie publica a caderii imperiului si o lamentatie a ceea ce s-a pierdut, valori umane si materiale, în tumultul evenimentelor.
El face portretul lui Manuel I Comnenul, nepotul lui Alexios I (cel care a fost tatal Anei Comnena). Acest împarat, ma refer la Manuel, a folosit mancarea tot ca simbol, sau metafora, dar în alt fel. Se spune ca, odata, împaratul si-a petrecut ziua la palatul din suburbia Blachernae. La întoarcerea de acolo, seara tarziu, a trecut printre vanzatorii stradali de mancare. A simtit brusc pofta sa manance o supa fierbinte si putina varza. Unul dintre servitorii sai, Anzas, l-a rugat sa astepte si sa-si stapaneasca pofta, caci acasa îl astepta multa mancare, de foarte buna calitate si gatita perfect. Manuel însa l-a apostrofat, raspunzand ca o sa faca exact ceea ce-si doreste, oricand are chef, s-a îndreptat, deci, spre o vanzatoare, care tinea în brate bolul cu supa ce îi starnise apetitul. S-a aplecat, a luat un polonic si a înghitit cu lacomie cateva guri, ca si cateva îmbucaturi din varza care era asezata langa supa. Apoi a scos un stater de bronz si l-a înmanat unuia dintre însotitori: “Schimba-l pentru mine. Da femeii doi oboli si adu-mi înapoi restul.”
Zgarcenie, sau chibzuinta? Într-un anume sens, Manuel a fost ultimul împarat bizantin adevarat; ultimul care a exercitat în mod real si durabil puterea imperiala peste un teritoriu destul de extins. Desigur, în lunga sa istorie, Imperiul Bizantin a cunoscut nenumarate pierderi teritoriale, ca si castiguri, de multe ori acestea alternand într-o succesiune rapida. Dupa Manuel însa, a urmat colapsul, fara ca altcineva sa poata recupera teritoriile pierdute, sau reface influenta culturala a imperiului.
Impetuosul oras, vazut de Geoffroi de Villehardouin doar cu 23 de ani dupa moartea lui Manuel, a continuat sa fie impetuos alte 200 de ani, dar a decazut putin cate putin cu fiecare generatie. Dupa cucerirea latina a Constantinopolelui, imperiul a fost restabilit de Mihail Paleologul în 1261, dar era un imperiu doar cu numele: mic ca întindere, slab ca armata, ruinat financiar si economic si, în plus, platitor de tribut Imperiului Otoman, de care avea, de altfel, sa fie cucerit în cele din urma.
Capitala Imperiului Otoman avea sa fie mutata de la Adrianopol la Constantinopol, redenumit Istanbul; astfel, orasul avea sa renasca pentru a treia oara si sa fie capitala unui alt imperiu, întins si puternic, pana la viitoarea decadere a acestuia.
Byzantion – Constantinopol – Istanbul. De fapt, care este originea denumirii Istanbul? Se pare ca ea reiese din raspunsul dat de taranii greci, atunci cand erau întrebati de un strain:
“Unde merge acest drum? Unde pot cumpara ceva de mancare si vin? Unde pot gasi adapost peste noapte? Unde îti vinzi produsele gospodariei?”
Raspunsul la toate aceste întrebari era: “Is tin boli“, adica “În oras“. Pentru ei Bizantul nu putea fi confundat cu nicio alta asezare omeneasca: era, în mod clar, singurul ORAŞ.
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.enotes.com
www.helleniccomserve.com
www.scribd.com/doc/30332908/Tastes-of-Byzantium-The-Cuisine-of-a-Legendary-Empire
1historyofgreekfood.wordpress.com.
www.godecookery.com
www.levantia.com.au
www.cooksinfo.com
Charles Diehl – Figuri bizantine
Maria Georgescu – Istoria Bizantului