La masa cu stramosii – Bizantul (4)

Nu prea se stie, de pilda, cum era mancarea grecilor antici, decat vazuta prin ochii grecilor însisi. Nu s-au gasit scrieri, sau altfel de dovezi, provenite de la alte civilizatii, care sa descrie mancarea vechilor greci. Din ceea ce au scris ei despre propria lor bucatarie, se poate deduce ca era una frugala, bazata mult pe cereale, legume si peste, asezonata foarte simplu, doar cu sare, garos si cateva ierburi aromate.
Nu se stie nici cum era vazuta mancarea Imperiului Roman antic de alte popoare, fiindca nu s-au gasit, nici în acest caz, scrieri provenite de la persani, egipteani, sciti, traci sau indieni care sa descrie ospetele aristocratiei romane.
În ce priveste Imperiul Bizantin, lucrurile stau altfel.

Bizantinii vazuti de altii
Chiar daca Imperiul Roman de Apus a cazut sub loviturile barbarilor, orasele sale au continuat sa înfloreasca si sa se dezvolte. Cultura occidentala nu a încetat sa existe, a început, treptat, sa evolueze într-o alta directie, mult deosebita de ceea ce se dezvolta în Orient. Cum o mare parte a Mediteranei, ca Egiptul si Levantul, a cazut în mainile musulmanilor, adoptand si dezvoltand o alta cultura, deosebita de cea a romeilor, si cum calatori, negustori, ambasadori, emisari si invadatori din toate aceste locuri au continuat sa strabata Imperiul Bizantin, avem multe relatari despre cultura culinara bizantina, privita prin ochii si cernuta prin mintea reprezentantilor unor culturi foarte diferite.
Ştim, deci, cum arata Bizantul culinar, privit din afara.
Ştim ce impresia a facut Bizantul asupra cruciatilor. Maretia si bogatia Constantinopolelui i-a fermecat pe occidentali, dar rafinamentul somptuos, faptul ca toti cei apartinand claselor superioare stiau sa citeasca si sa scrie, faptul sa se manca folosind furculite si ca diplomatia era preferata razboiului, i-a facut pe brutalii si primitivii razboinici vestici sa-i dispretuiasca pe bizantini si sa considere modul lor de viata ca fiind sinonim cu decadenta.
De altfel este interesant de remarcat ca atitudinea occidentalilor s-a mentinut cam aceeasi si în secolele care au urmat. Personalitati ca Edward Gibbon, Steven Runciman, Wilhelm Friedrich Hegel, Johann Gottfried Herder, William Lecky, Charles de Secondat, Montesquieu, Voltaire si multi altii au fost extrem de critici fata de Bizant. Spre deosebire de cruciati, toti acestia au fost persoane extrem de bine educate, unii chiar istorici de meserie, cu totii personalitati care au marcat cultura occidentala. Se vede ca inteligenta, educatia si chiar geniul nu sunt o garantie pentru o minte deschisa, lipsita de prejudecati, animata doar de curiozitate si de dorinta de a întelege ceea ce este diferit de propria ta cultura.
Voi da ca exemplu un singur citat, apartinand lui William Lecky, autorul cartii ” European Morals from Augustus to Charlemagne”:
În ce priveste imperiul bizantin, verdictul universal al istoriei este ca acesta a constituit, fara macar o singura exceptie, cea mai deplorabila si demna de dispret forma de civilizatie. Nu a mai existat niciodata o civilizatie durabila care sa fie atat de lipsita, la modul absolut, de orice forma de maretie, si niciuna careia epitetul “rau” sa i se poata aplica atat de justificat. Toata istoria acestui imperiu este o poveste monotona în care abunda intrigile preotilor, eunucilor si femeilor, otravirile, conspiratiile si o totala ingratitudine.
Nu are rost sa redau si alte pasaje, caci sunt asemanatoare si, din pacate, fara vreo referire speciala la cultura culinara.
Istoricii moderni puncteaza însa ca reputatia care transpare din asemenea citate nu este adevarata, ea fiind, în cel mai bun caz, doar o generalizare simplista.
Haideti sa vedem însa cum a fost privit Bizantul de cei care au batut strazile acestui oras legendar. Nu au fost putini cei care si-au pus impresiile pe hartie, asa ca am fost nevoit sa fac o selectie a lor.
Unul dintre cei care au scris despre Bizant a fost Liutprand, episcopul de Cremona. Prima sa vizita în Bizant, cea din 949, a fost facuta din postura de ambasador al regentului Lombardiei, Berengarius. Cea de-a doua, din 968-969, a fost facuta ca emisar al împaratului Otto I, stapanitor peste Sfantul Imperiu Roman. Cu aceste ocazii a facut doua rapoarte catre superiorii sai. Cum între cele doua vizite au trecut douazeci de ani, între rapoartele facute cu aceste ocazii este o mare diferenta. De fapt, se poate spune ca cele doua vizite fusesera facute, practic, de doua persoane diferite: un Liutprand tanar, naiv si entuziast, si un alt Liutprand, experimentat, trecut deja de varsta maturitatii.
În 949, Liutprand era un tanar destul de naiv, departe de viclenia si versatilitatea necesare unui ambasador; naivitatea si lipsa de experienta l-au facut sa fie în situatia de a fi lipsit de fonduri, în mod intentionat, de propriul sau monarh, în asa fel încat a fost silit chiar sa sufere de foame. Tanarul episcop a fost cu usurinta impresionat de amabilitatea, bunavointa si generozitatea aratata de împaratul bizantin Constantin al VII-lea Porphyrogennetos (adica cel nascut în Camera Purpurie, în apartamentul împaratesei). Primul sau raport a fost entuziast si plin de încantarea pe care o putea simti un tanar neexperimentat la cea mai stralucitoare curte imperiala a vremii.
În raportul sau a scris, printre altele:
Locuitorii Constantinopolelui, asa cum îi depasesc pe altii în bogatie, o fac si în întelepciune.
În cea de-a doua sa vizita, douazeci de ani mai tarziu, un alt Liutprand, mai matur si mai cinic, a fost primit de împaratul Nichifor al II-lea Focas, care nu l-a placut pe Liutprand, care nu îl placea nici pe Otto I, care nu era interesat de aceasta ambasada si nici nu avea timp, sau chef, de diplomatie. Nichifor avea motivele sale sa fie distras si sa se simta în nesiguranta, caci era pe cale sa fie ucis de iubitul propriei sale sotii, care urma apoi sa devina împaratul Ioan I Tzimisces.
De data aceasta Liutprand a fost tratat cu raceala si neîncredere. Cel de-al doilea raport al sau a fost, în consecinta, indiferent ca a vorbit despre Constantinopol sau despre provinciile bizantine mai îndepartate de capitala, caustic, critic si amar.
În ziua a sasea a lunii Decembrie am ajuns la Leucas unde, ca în toate celelalte episcopii, am fost primiti fara amabilitate de catre episcop, care este un eunuc. În toata Grecia – spun adevarul si nu mint – nu am gasit niciun episcop ospitalier. Toti sunt în acelasi timp saraci si bogati: bogati în monezi de aur, pe care le risipesc la joc, si saraci în servitori si ustensile. Se asaza singuri la o masa mica si goala, doar cu o paximathi în fata, beau apa în care se spala sau o sorb dintr-o sticla mica. Îsi fac singuri cumparaturile si sunt proprii lor vanzatori, îsi închid si deschid singuri usile, sunt proprii lor servitori, carausi si capones – am vrut sa spun caupones, care înseamna hangii, dar am scris capones, care înseamna eunuci, caci si acest lucru este adevarat si împotriva legii canonice. Adevarul este acesta: laptuca veche care a încheiat masa de ieri este primul fel de astazi, ca si ultimul.
Tot Liutprand a scris despre “retsina” ca este “de nebaut” si ca bucatele locale sunt scarboase, pline de grasime. Aceste afirmatii trebuie însa întelese în context. Liutprand era, probabil, obisnuit cu bucataria nordica, bazata pe unt, iar belsugul de ulei de masline trebuie sa i se fi parut o exagerare.
Totusi, Liutprand a avut si cuvinte de lauda. Faptul ca ele au fost spuse referitor la momentele în care i s-au facut favoruri, arunca, în opinia mea, o umbra asupra bunavointei si obiectivitatii sale. La un moment dat, probabil în prima sa vizita, a notat: “Împaratul mi-a trimis, dinte cele mai apreciate bucate de la masa, o capra îngrasata, din care se servise el însusi, umpluta de o combinatie gustoasa de ceapa, usturoi si praz, gatita în sos de peste; as fi vrut sa fiti langa mine la masa, ca, trecand peste lipsa voastra de încredere, sa va convingeti singuri cat de delicioasa poate fi aceasta mancare.
Multi altii au scris despre “garos” ca miroase pestilential si ca este imposibil de mancat. Cred ca aceste aprecieri provin de la persoane neinformate, care au retinut doar socul, de înteles pana la urma, al mirosului puternic si agresiv al acestui condiment, nestiind ca, de fapt, sosul se foloseste mai mult gatit, tratamentul termic schimbandu-i mult în bine gustul si aroma.
Multi alti ambasadori au fost si ei impresionati de Constantinopol, si în bine si în rau. Cu circa o jumatate de milion de locuitori, acesta era cel mai mare oras pe care îl vazusera vreodata. Mai mult, capitala bizantina era perceputa ca fiind un oras magic si de temut.
Ştefan din Novgorod, unul dintre numerosii pelerini rusi care au trecut prin Constantinopol, a lasat în urma sa cateva cuvinte care, probabil, exprimau exact ceea ce simtisera multi dintre ei:
De cum intri în Constantinopol te simti ca si cum ai umbla printr-o padure deasa si uriasa, în care nu-ti poti gasi drumul daca nu ai o calauza buna.
Un alt vizitator occidental, Odo de Deuil, care a trecut prin capitala bizantina în 1147, în timpul celei de-a doua cruciade, facand parte din suita regelui Ludovic al VII-lea, observa:
Constantinopolul este un oras al extremelor. Depaseste alte orase în bogatie, asa cum le depaseste si în viciu.
Multi calatori au fost uimiti de deserturile bizantine, mai ales de partea de confectie, de fructele uscate folosite în nenumarate preparate si de vinurile dulci, aromatizate cu miere, zahar si mirodenii. Wilhelm de Rubruck, ucalugar flamand, din secolul al XIII-lea, diplomat, misionar si explorator, aflat în cautare unor daruri pentru conducatorii din salbatica Khazaria, a ales din Constantinopol fructe uscate, vin muscat si biscuiti fini.
Asa cum occidentalii au descris Constantinopolul, la fel, istoricii locali au lasat dovezi scrise despre impresia pe care le-au facut-o lor vizitatorii vestici. Istoricul bizantin Nicetas Choniates îi descrie astfel:
Petrec si beau vin neîndoit cu apa cat este ziua de lunga. Unora le plac mancarurile luxoase, altii încearca sa recreeze mancarea de acasa, cum sunt coastele de bou, sau felii de carne de porc sarata, gatita cu fasole, si multe sosuri cu gust de usturoi sau cu amestecuri de alte arome puternice.
Istoricii au cazut de acord ca vechiul lor coleg de breasla bizantin, cunoscut pentru meticulozitatea sa, dar si pentru ura nutrita fata cei ce îi distrusesera lumea, asa cum o stia, descrie în frazele de mai sus unul dintre preparatele favorite ale cruciatilor din sudul Frantei: cassoulet.
Concluzia mea este ca majoritatea acestor relatari si opinii asupra Bizantului sunt “poluate” de socul resimtit în fata unei culturi deosebite si, ca atare, greu de înteles.
As vrea sa închei acest capitol cu (doar) cateva dintre elementele de cultura culinara preluate de occidentali de la bizantini:
– furculita, care a intrat în Europa prin Venetia (amanunte despre istoria furculitei gasiti aici)
– martipanul, termen de origine armeana si preparat inventat, probabil, în Armenia, dar preluat si facut celebru la Constantinopol
– samovarul, migrat spre nord, în Rusia, unde a ajuns unul dintre obiectele cheie ale atat de importantului ritual al ceaiului
– cultul Sfantului Nicolae, cu prajiturelele cu ghimbir asociate, neobisnuite la noi, dar populare în lumea occidentala
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.enotes.com
www.helleniccomserve.com
www.scribd.com/doc/30332908/Tastes-of-Byzantium-The-Cuisine-of-a-Legendary-Empire
1historyofgreekfood.wordpress.com.
www.godecookery.com
www.levantia.com.au
www.cooksinfo.com
Charles Diehl – Figuri bizantine
Maria Georgescu – Istoria Bizantului

7 comentarii pe “La masa cu stramosii – Bizantul (4)

  1. cristi-j spune:

    “Se vede ca inteligenta, educatia si chiar geniul nu sunt o garantie pentru o minte deschisa, lipsita de prejudecati, animata doar de curiozitate si de dorinta de a întelege ceea ce este diferit de propria ta cultura” … hahaha … avea cineva o alta parere, credea cineva ca ar fi o garantie ?

    Pe de alta parte, mie mi se pare ca reputatia proasta a Imperiului Bizantin nu e chiar in totalitate incorecta, mai ales prin prisma intelegerii vestice, comparativ cu alte imperii si “civilizatii durabile” are oarece probleme si partea cu povestea monotona si cu abundenta, si stilul, de intrigi (tu i-ai spus diplomatie) nu poate fi negata … hahaha … de altfel nici tu n-ai amintit prea multe evenimente istorice, inafara de trecerea cruciatilor si caderea Constantinopolului. Incorecta e negarea calitatilor, in special partile religioase, culturale, artistice.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Inteligenta si educatia ar putea fi premize pentru o minte deschisa; desigur, nu pot fi o garantie, dar parca te-ai astepta mai curand de la oamenii educati si inteligenti sa fie obiectivi si fara prejudecati.

      Daca am studia istoria papalitatii, de pilda, sau a tarilor rusi din aceeasi perioada, am vedea ca civilizatia vestica a stiut sa ofere aceleasi exemple de intrigi si crima. Daca vorbim de timpurile moderne, civilizatiile occidentala si asiatica au stiut sa ne ofere nu doar intrigi si “diplomatie”, ci si genocid. Pe mine sincer ma mira ca niste istorici de meserie au putut sustine ca civilizatia bizantina ar avea o reputatie proasta. A fost ceea ce trebuia sa fie in acele timpuri. Este ca si cum am pune semnul egalitatii intre catolicism si inchizitie si persecutia liberii gandiri. Lucrurile sunt mult mai complexe decat atat.

  2. Cami spune:

    Rafinamentul si luxul din perioada de glorie a Imperiului Bizantin trebuie sa fi fost sustinute de cateva categorii profesionale foarte iscusite, printre care si bucatarii. Ma intreb oare ce s-a intamplat cu aceasta categorie cand nobilii lor nu au mai avut dare de mana? Probabil ca unii au ramas credinciosi bizantinilor si au ajuns in mainile turcilor. Turcii au fost mai toleranti fata de invinsi decat multe popoare de cuceritori, asa ca bucatarii capturati trebuie sa fi influentat bucataria turceasca. Dar ce s-a intamplat cu cei care au plecat inainte de cucerire, cand Bizantul incetase de mult sa mai fie o putere economica sau cei care s-au refugiat din calea turcilor. In ce directie au migrat? Cel mai probabil este ca nu s-au dus catre vest. Am ramas cu impresia ca apusenii nu apreciau stilul de viata bizantin, asa ca bucatarii bizantini nu s-ar fi bucurat de multa consideratie in Vest. Cea mai probabila optiune pentru migratia lor ramanea Rasaritul. Au reusit sa inlature barierele religioase si sa lucreze in lumea musulmana, pentru turci sau arabi? Sau au preferat crestinii rasariteni care aveau legaturi culturale si religioase cu fostul imperiu? La curtile domnilor din Tarile Romane au ajuns astfel de bucatari? Ma refer aici la bucatarii bizantini, nu la cei fanariotii care au venit cu stapanii lor mai tarziu.
    Urmaresc cu mult interes aceasta serie. Istoria si bucataria din zona Balcanilor si Levantului imi plac mult, dar relatarile despre bucatarie sunt dispersate in tot felul de scrieri care au alte subiecte. Munca pe care o faci pentru a aduna si prelucra aceste relatari merita admirata. Probabil ca efortul de documentare este considerabil. Astept cu nerabdare continuarea.

    • Radu Popovici spune:

      @Cami: Despre brutari vor fi cateva pasaje interesante in episoadele viitoare. Erau, intr-adevar, o categorie profesionala privilegiata.
      Dupa ce orasul a fost cucerit de turci, timp de cateva zile populatia a fost macelarita, violata, dusa in sclavie, jefuita, asa cum era obiceiul vremurilor. Turcii crutau bunii meseriasi si carturarii, probabil ca unii profesionisti culinari au fost protejati si li s-a dat de lucru. Altii, probabil, au fugit. Cum relatiile cu Occidentul erau incordate, ba chiar occidentalii erau urati, fiindca au santajat Constantinopolul sa treaca la catolicism pentru a primi ajutor in razboiul cu turcii, si cum afinitatile culturale erau mai puternice cu alte zone, este probabil ca refugiatii sa se fi indreptat spre locuri ca insulele grecesti, unele inca sub dominatie venetiana, Siria, Armenia, nord-estul Africii etc.

      Potentatii din Balcani, cei de religie ortodoxa, au avut, mai ales inainte de 1453, nu doar sotii, ci si diversi profesionisti bizantini luati in solda: medici, ostasi, bucatari, zidari si arhitecti, pictori etc. Din pacate, cunostintele mele in acest domeniu sunt foarte vagi. Ar trebui aici facuta o cercetare mai serioasa.

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Hei, ma bucur ca ai reaparut cu un comentariu… ba chiar cu doua.
      Multumesc pentru cuvintele frumoase si ma simt bucuros ca ti-au placut articolele.
      Sper ca urmatoarele comentarii sa le faci la un interval de timp mai scurt. Absentele lungi nu sunt bune. 🙂

  3. memphis spune:

    Nu am mai comentat in ultima vreme fiindca am intrat aici mai mereu pe fuga, avind timp doar sa citesc rapid nu si sa comentez. Astazi sunt mai disponibil si voi avea chiar timp sa-mi corectez propriul comentariu de greselile de dactilografiere. 🙂

    Urmaresc serialul de la inceput si am vazut paragrafele finale de la primul episod. Sunt de mult bun simt.
    Nu-ti fa insa probleme legate de faptul ca nu ai competente de istoric, ca nu stii limba greaca sau latina si ca ai folosit aproape exclusiv date luate de pe internet.
    Ce faci tu aici este o munca de popularizare a unei culturi necunoscute publicului larg, nu o teza de doctorat. Este oricum mult peste nivelul publicului larg. Ceea ce e important e ca cel ce parcurge serialul ramine cu o idee despre o fateta a culturii bizantine. Mai mult de atit este extrem de dificil de obtinut.

    Imi place acest serial pina acuma si sunt convins ca si episoadele urmatoare vor fi in aceeasi nota. Se citeste usor, este o lectura foarte placuta si cursiva.
    Apreciez mult munca aceasta pe care o faci de educatie culinara a publicului. Daca fiecare persoana ar avea disponibilitatea ta de a oferi celorlalti cunostintele sale am trai intr-o societate mai buna.
    Spor la lucru in continuare si poti sa fii sigur ca sunt aici, alaturi de tine.

Dă-i un răspuns lui memphis Anulează răspunsul

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.