La masa cu stramosii: Dacia (1)

Daca în cazul altor civilizatii, cum a fost cea chineza, m-am izbit de o enorma cantitate de material informativ care a trebuit sa fie parcurs, selectat si tradus, în cazul Daciei situatia a fost însa alta. Sursele de informatie referitoare la economie, mestesuguri, comert si modul de a se hrani al populatiei nu sunt nici atat de numeroase si nici atat de bogate. În mod clar, civilizatia daca, desi impresionanta, nu a avut valentele si complexitatea celor chinezesti, egiptene, sumeriene sau indiene si, din cate se cunoaste, nici nu a influentat decisiv alte civilizatii cu care a venit în contact.
Totusi, am reusit sa adun un material interesant si de coerent, care va poate oferi o imagine destul de clara a felului în care dacii abordau aspectele legate de producerea, recoltarea, depozitarea, conservarea si gatirea alimentelor.
Redactarea acestui material m-a facut sa aflu multe lucruri noi si sa descopar o alta Dacie decat cea despre care am învatat la scoala.

Introducere
Siturile arheologice au pus însa la dispozitia istoricilor materiale a caror interpretare a permis elaborarea unui „model” agricol probabil. Se pare ca geto-dacii, dar nu numai ei, ci si celelalte ramuri tracice, aveau o alimentatie diversa, dar în care produsele vegetale detineau primul loc. Se manca multa paine, în special nedospita, terciuri de cereale, legume, leguminoase proaspete si uscate, ciuperci si fructe.
Branzeturile erau si ele abundente, lucru normal daca ne gandim ca din mostenirea traca fac parte iaurtul, untul si branza.
Sursele principale de proteine erau pestele, vanatul si animalele domestice. Carnea rosie era consumata mai rar, predominant în anotimpurile reci, cand se putea conserva mai usor. Asezonatorii principali erau ceapa, usturoiul, sarea si mierea. Bauturile cele mai importante erau vinul si berea de cereale (în special orz si probabil si mei). Vinul se bea de obicei nediluat cu apa, ceea ce ducea foarte des la excese.
Conform surselor istorice tracii aveau doua mese pe zi, si putem presupune cu destul temei ca geto-dacii nu faceau exceptie. Se pare, de asemenea, ca „terroir”-ul dacic reusea sa produca o mare cantitate de alimente, iar populatia dacica nu era îndeajuns de numeroasa pentru a se confrunta cu lipsuri si foamete.
Nu am reusit sa aflu cu absoluta siguranta daca agricultura era mai importanta decat cresterea animalelor, sau invers. Exista surse care sustin ambele afirmatii. Eu as zice ca ponderea cresterii animalelor era mai importanta, si voi argumenta foarte pe scurt. Erau timpuri grele si se traia în stare cvasi-permanenta de razboi. Spre deosebire de cereale sau alte vegetale, animalele se pot deplasa si se pot ascunde în zone mai greu accesibile, cum sunt padurile. Animalele aduceau, pe langa carne, si lapte, piei sau blanuri. Mai mult, detinerea unui numar de animale era, conform istoricilor, indicatie a unui rang social înalt; posesia animalelor era, deci, semn de bogatie si atragea respectul societatii. În plus, pamantul se lucra greu, iar fermierii erau în totalitate la cheremul climei, adica mult mai vulnerabili. Alte considerente asupra aspectului agricultura vs. cresterea animalelor vor fi expuse mai jos. Pe aceste concluzii îmi bazez opinia ca este probabil ca ponderea mai mare sa fi fost detinuta de cresterea animalelor.
Înainte de a trece la analiza documentatiei gasite de mine, as vrea sa redau doar un mic pasaj scris de Herodot despre daci. Cu totii am trecut prin scoala si cu totii cunoastem deja celebrul citat: „Getii (carora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci.” Îi apartine lui Herodot. Numai ca manualele de istorie nu ne-au redat si alte fraze scrise de marele istoric. Iata cum suna cateva dintre ele: „Dupa indieni, neamul tracilor este cel mai mare; daca ar avea o singura conducere si ar fi uniti în cuget, ei ar fi, dupa parerea mea, de neînfrant. Dar unirea lor este cu neputinta si nu-i chip sa se înfaptuiasca, de aceea sunt ei slabi. La ei, la traci, trandavia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca campului este îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trai de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viata.”
Habar nu am daca Herodot avea dreptate. Cred ca, într-o mare masura avea. Totusi, desi dacilor le placea jaful, unii dintre ei mai si munceau, si asta se poate vedea în randurile de mai jos.
Agricultura
Agricultura dacilor s-a putut dezvolta datorita întinderilor mari de pamant rodnic si, dupa cum spun sursele grecesti si romane, dacii cultivau cam aceleasi plante ca si celelalte ramuri tracice. Chiar daca, dupa cucerirea romana, nu a avut niciodata importanta economica a Egiptului, numit pe atunci „granar al Imperiului Roman”, Dacia a avut totusi, în domeniul agricol, performante remarcabile.
Cand pomenesc de agricultura, ma refer doar la acele plante care erau cultivate de om, caci este evident ca dacii foloseau si multe plante (fructe, frunze, radacini, seminte) care cresteau în mod natural, salbatic. Nu se cunosc cu exactitate nici cantitatile în care erau acestea cultivate, desi toate datele converg catre o oarecare abundenta, si nici ponderea fiecareia în totalul productiei agricole.
O dovada a practicarii agriculturii pe scara larga este descoperirea uneltelor agricole din fier, gasite în foarte multe dintre siturile arheologice, mai ales morminte, asezari si depozite îngropate. Coase lungi (de tip celtic), coase scurte, seceri, sape, sapaligi, tarnacoape, securi, greble cu sase dinti, cosoare si altele par sa fi fost unelte de zi cu zi, extrem de obisnuite si de prezente. Interesant este ca acele unelte erau foarte asemanatoare cu cele folosite de taranii romani secole mai tarziu, pana astazi.
S-au gasit si brazdare de plug cu tractiune animala; acestea erau însa simetrice, manufacturate din bari de fier plate si îndoite. Acest tip de brazdare au fost preluate, probabil de la traci, undeva prin secolele IV- III î.H. Uneltele de acest tip încep sa fie prezente în special în secolele III-II î.H., cand pare sa fi existat o multiplicare a cuptoarelor pentru minereu de fier, observabila pe tot teritoriul ocupat de geto-daci. Fierariile aparute atat în interiorul cat si în exteriorul arcului carpatic erau capabile, spun istoricii, sa satisfaca nevoia de unelte si arme a întregii populatii. Este posibil ca si temuta sabie dacica, „falx dacica”, sa fi fost la origine o unealta, sau un instrument cu doua întrebuintari, caci foarte adesea barbatii daci erau siliti sa treaca rapid de la munca ogoarelor la lupta. Existenta unei ustensile cu dublu caracter i-ar fi ajutat extrem de mult si ar fi fost extrem de eficienta, caci armele erau de obicei scumpe, iar simplii tarani nu si le puteau permite. O dovada în sensul acestei afirmatii ar fi faptul ca falx dacica era o arma folosita preponderent de pedestrasi, adica de soldatii saraci, care nu-si puteau permite întretinerea unui cal.
Aceasta sabie-unealta era atat de teribila, încat a provocat pierderi imense armatelor romane si au dus chiar la modificarea castilor legionarilor, pentru a obtine un plus de protectie.
Cereale
Se pare ca cea mai cultivata cereala era meiul, graul venind abia pe locul al doilea. Acest lucru este o surpriza doar daca ne raportam la realitatea actuala, cand graul are în agricultura europeana o pondere net superioara. În acele timpuri însa, nu doar în Europa, ci si în China, Mesopotamia si chiar Egipt, meiul juca un rol deosebit. Dacii îl macinau si apoi îl fierbeau, cel mai adesea în apa, dar si în lapte, obtinandu-se un terci deosebit de versatil. Datele arata ca localnicii adaugau la el spanac, loboda, branza, miere, oua, ceapa, usturoi, macris, ciuperci etc. Aceste terciuri pe baza de mei nu sunt ceva specific Daciei, caci ele se întalnesc si la celti, germani, sarmati, greci si romani.
În ce priveste graul, si el deosebit de important, dacii cultivau preponderent trei varietati: Triticum aestivum (grau comun), Triticum dicoccum (emmer sau faro) si Triticum monococcum (alac). Acesta din urma era, se pare, una dintre cele mai vechi culturi, datand înca din timpuri preistorice. Bineînteles, si graul era macinat si folosit apoi la prepararea de terciuri. Nu s-au gasit urme de paine în siturile arheologice dace, dar s-au gasit cuptoare în care s-ar fi putut coace painea. De asemenea, s-au gasit urme de paine la popoarele cu care dacii aveau contacte vechi si constante si cu care faceau nu doar schimburi comerciale, ci si culturale, cum sunt, de pilda, celtii, sarmatii si grecii. Cea mai probabila este prepararea de paine nedospita, de forma lipiilor, caci acestea necesitau doar apa, faina si sare. Se cocea si paine dospita, care necesita drojdie (ferment), caci sunt date care atesta producerea fermentului din faina de mei sau grau, amestecata cu vin dulce.
Meiul si graul apar în siturile arheologice în cantitati destul de mari si, un alt lucru care dovedeste importanta lor, cel mai adesea neamestecate cu alte cereale. Secara este un caz diferit, caci a fost gasita numai în amestec cu alte cereale. Cu toate ca secara are proprietati nutritive superioare celorlalte cereale ale vremii, se pare ca se consuma în cantitati simtitor mai mici. Din ce se stie pana acum, cel mai des era folosita în amestec cu graul, într-un raport de 2 parti grau la 1 parte de secara. De fapt, aceasta amestecare a fainii de grau cu cea de secara, în proportii asemanatoare, va ramane în cultura culinara a localnicilor si va fi întalnita pana în epoca moderna, fara sa fi disparut nici astazi.
Orzul era o cereala importanta, caci reprezenta, într-un fel, o asigurare de viata. Planta este deosebit de rezistenta, trecand cu succes peste seceta si frig si avand o dezvoltare foarte rapida. Popularitatea sa se datora nu doar acestor calitati, importante în epoca în care omul era, aproape total, la cheremul fortelor naturii, ci si versatilitatii sale. Ajungem din nou la, deja obisnuitele, terciuri; caracteristica orzului este amestecarea terciului sau cu leguminoase (în special mazare, linte si naut). Tot din orz se prepara probabil si paine, dospita si nedospita. Unii istorici antici, cum este Columella, afirma ca painea din orz era socotita a fi de calitatea cea mai buna, în timp ce cea obtinuta din grau era de calitate inferioara.
Nu pot trece mai departe fara a pomeni despre mamaliga. De cateva sute de ani se prepara din malai. Din cate am aflat, acest procedeu s-a dezvoltat în timpul stapanirii turcesti asupra Moldovei si Ţarii Romanesti, în secolele XVII-XIX; otomanii pusesera bir doar pe grau, porumbul ramanand cea mai ieftina si cea mai productiva cereala. Dacii preparau deja mamaliga din faina de mei si de orz.
Tot din orz se obtinea malt, din care se prepara o bautura alcoolica foarte asemanatoare berii de astazi. Acea bere antica era destinata consumului casnic si se prepara în casa, în special de catre femei. Era mai ieftina ca vinul si reprezenta o alternativa interesanta pentru apa.
O alta cereala folosita de daci era ovazul. Acesta apare însa mult mai rar în siturile arheologice. Este posibil ca planta sa fi fost folosita preponderent le hrana animalelor, dar istoricii înclina sa creada ca era folosita si ca aliment uman. Se prepara probabil tot ca terci, simplu sau în combinatie cu alte cereale. Se stie ca faina de ovaz era combinata cu cea de grau si folosita la prepararea painii.
Unele date par a indica faptul ca ovazul era amestecat cu unt, lapte închegat si alte grasimi animale, caci are proprietatea de a încetini rancezirea grasimilor.
(va urma)
Bibliografie:
http://www.enciclopedia-dacica.ro
www.everyculture.com
www.porolissum.org
en.wikipedia.org
www.zamolxis.ro
www.historia.ro
istorie.e-altfel.ro
www.dacia.co.ro
www.scribd.com
In aceeasi serie de articole:
La masa cu stramosii: Dacia (2)
La masa cu stramosii: Dacia (3)
La masa cu stramosii: Dacia (4)
La masa cu stramosii: Dacia (5)