Dacă în cazul altor civilizaţii, cum a fost cea chineză, m-am izbit de o enormă cantitate de material informativ care a trebuit să fie parcurs, selectat şi tradus, în cazul Daciei situaţia a fost însă alta. Sursele de informaţie referitoare la economie, meşteşuguri, comerţ şi modul de a se hrăni al populaţiei nu sunt nici atât de numeroase şi nici atât de bogate. În mod clar, civilizaţia dacă, deşi impresionantă, nu a avut valenţele şi complexitatea celor chinezeşti, egiptene, sumeriene sau indiene şi, din câte se cunoaşte, nici nu a influenţat decisiv alte civilizaţii cu care a venit în contact.
Totuşi, am reuşit să adun un material interesant şi de coerent, care vă poate oferi o imagine destul de clară a felului în care dacii abordau aspectele legate de producerea, recoltarea, depozitarea, conservarea şi gătirea alimentelor.
Redactarea acestui material m-a făcut să aflu multe lucruri noi şi să descopăr o altă Dacie decât cea despre care am învăţat la şcoală.

Introducere
Siturile arheologice au pus însă la dispoziţia istoricilor materiale a căror interpretare a permis elaborarea unui „model” agricol probabil. Se pare că geto-dacii, dar nu numai ei, ci şi celelalte ramuri tracice, aveau o alimentaţie diversă, dar în care produsele vegetale deţineau primul loc. Se mânca multă pâine, în special nedospită, terciuri de cereale, legume, leguminoase proaspete şi uscate, ciuperci şi fructe.
Brânzeturile erau şi ele abundente, lucru normal dacă ne gândim că din moştenirea tracă fac parte iaurtul, untul şi brânza.
Sursele principale de proteine erau peştele, vânatul şi animalele domestice. Carnea roşie era consumată mai rar, predominant în anotimpurile reci, când se putea conserva mai uşor. Asezonatorii principali erau ceapa, usturoiul, sarea şi mierea. Băuturile cele mai importante erau vinul şi berea de cereale (în special orz şi probabil şi mei). Vinul se bea de obicei nediluat cu apă, ceea ce ducea foarte des la excese.
Conform surselor istorice tracii aveau două mese pe zi, şi putem presupune cu destul temei că geto-dacii nu făceau excepţie. Se pare, de asemenea, că „terroir”-ul dacic reuşea să producă o mare cantitate de alimente, iar populaţia dacică nu era îndeajuns de numeroasă pentru a se confrunta cu lipsuri şi foamete.

Nu am reuşit să aflu cu absolută siguranţă dacă agricultura era mai importantă decât creşterea animalelor, sau invers. Exista surse care susţin ambele afirmaţii. Eu aş zice că ponderea creşterii animalelor era mai importantă, şi voi argumenta foarte pe scurt. Erau timpuri grele şi se trăia în stare cvasi-permanentă de război. Spre deosebire de cereale sau alte vegetale, animalele se pot deplasa şi se pot ascunde în zone mai greu accesibile, cum sunt pădurile. Animalele aduceau, pe lângă carne, şi lapte, piei sau blănuri. Mai mult, deţinerea unui număr de animale era, conform istoricilor, indicaţie a unui rang social înalt; posesia animalelor era, deci, semn de bogăţie şi atrăgea respectul societăţii. În plus, pământul se lucra greu, iar fermierii erau în totalitate la cheremul climei, adică mult mai vulnerabili. Alte considerente asupra aspectului agricultură vs. creşterea animalelor vor fi expuse mai jos. Pe aceste concluzii îmi bazez opinia că este probabil ca ponderea mai mare să fi fost deţinută de creşterea animalelor.

Înainte de a trece la analiza documentaţiei găsite de mine, aş vrea să redau doar un mic pasaj scris de Herodot despre daci. Cu toţii am trecut prin şcoală şi cu toţii cunoaştem deja celebrul citat: „Geţii (cărora romanii le vor spune daci) sunt cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci.” Îi aparţine lui Herodot. Numai că manualele de istorie nu ne-au redat şi alte fraze scrise de marele istoric. Iată cum sună câteva dintre ele: „După indieni, neamul tracilor este cel mai mare; dacă ar avea o singură conducere şi ar fi uniţi în cuget, ei ar fi, după părerea mea, de neînfrânt. Dar unirea lor este cu neputinţă şi nu-i chip să se înfăptuiască, de aceea sunt ei slabi. La ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului este îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă.
Habar nu am dacă Herodot avea dreptate. Cred că, într-o mare măsură avea. Totuşi, deşi dacilor le plăcea jaful, unii dintre ei mai şi munceau, şi asta se poate vedea în rândurile de mai jos.

Agricultura
Agricultura dacilor s-a putut dezvolta datorită întinderilor mari de pământ rodnic şi, după cum spun sursele greceşti şi romane, dacii cultivau cam aceleaşi plante ca şi celelalte ramuri tracice. Chiar dacă, după cucerirea romană, nu a avut niciodată importanţa economică a Egiptului, numit pe atunci „grânar al Imperiului Roman”, Dacia a avut totuşi, în domeniul agricol, performanţe remarcabile.
Când pomenesc de agricultură, mă refer doar la acele plante care erau cultivate de om, căci este evident că dacii foloseau şi multe plante (fructe, frunze, rădăcini, seminţe) care creşteau în mod natural, sălbatic. Nu se cunosc cu exactitate nici cantităţile în care erau acestea cultivate, deşi toate datele converg către o oarecare abundenţă, şi nici ponderea fiecăreia în totalul producţiei agricole.

O dovadă a practicării agriculturii pe scară largă este descoperirea uneltelor agricole din fier, găsite în foarte multe dintre siturile arheologice, mai ales morminte, aşezări şi depozite îngropate. Coase lungi (de tip celtic), coase scurte, seceri, sape, săpăligi, târnăcoape, securi, greble cu şase dinţi, cosoare şi altele par să fi fost unelte de zi cu zi, extrem de obişnuite şi de prezente. Interesant este că acele unelte erau foarte asemănătoare cu cele folosite de ţăranii români secole mai târziu, până astăzi.

S-au găsit şi brăzdare de plug cu tracţiune animală; acestea erau însă simetrice, manufacturate din bări de fier plate şi îndoite. Acest tip de brăzdare au fost preluate, probabil de la traci, undeva prin secolele IV- III î.H. Uneltele de acest tip încep să fie prezente în special în secolele III-II î.H., când pare să fi existat o multiplicare a cuptoarelor pentru minereu de fier, observabilă pe tot teritoriul ocupat de geto-daci. Fierăriile apărute atât în interiorul cât şi în exteriorul arcului carpatic erau capabile, spun istoricii, să satisfacă nevoia de unelte şi arme a întregii populaţii. Este posibil ca şi temuta sabie dacică, „falx dacica”, să fi fost la origine o unealtă, sau un instrument cu două întrebuinţări, căci foarte adesea bărbaţii daci erau siliţi să treacă rapid de la munca ogoarelor la luptă. Existenţa unei ustensile cu dublu caracter i-ar fi ajutat extrem de mult şi ar fi fost extrem de eficientă, căci armele erau de obicei scumpe, iar simplii ţărani nu şi le puteau permite. O dovadă în sensul acestei afirmaţii ar fi faptul că falx dacica era o armă folosită preponderent de pedestraşi, adică de soldaţii săraci, care nu-şi puteau permite întreţinerea unui cal.
Această sabie-unealtă era atât de teribilă, încât a provocat pierderi imense armatelor romane şi au dus chiar la modificarea căştilor legionarilor, pentru a obţine un plus de protecţie.

Cereale
Se pare că cea mai cultivată cereală era meiul, grâul venind abia pe locul al doilea. Acest lucru este o surpriză doar dacă ne raportăm la realitatea actuală, când grâul are în agricultura europeană o pondere net superioară. În acele timpuri însă, nu doar în Europa, ci şi în China, Mesopotamia şi chiar Egipt, meiul juca un rol deosebit. Dacii îl măcinau şi apoi îl fierbeau, cel mai adesea în apă, dar şi în lapte, obţinându-se un terci deosebit de versatil. Datele arată că localnicii adăugau la el spanac, lobodă, brânză, miere, ouă, ceapă, usturoi, măcriş, ciuperci etc. Aceste terciuri pe bază de mei nu sunt ceva specific Daciei, căci ele se întâlnesc şi la celţi, germani, sarmaţi, greci şi romani.

În ce priveşte grâul, şi el deosebit de important, dacii cultivau preponderent trei varietăţi: Triticum aestivum (grâu comun), Triticum dicoccum (emmer sau faro) şi Triticum monococcum (alac). Acesta din urmă era, se pare, una dintre cele mai vechi culturi, datând încă din timpuri preistorice. Bineînţeles, şi grâul era măcinat şi folosit apoi la prepararea de terciuri. Nu s-au găsit urme de pâine în siturile arheologice dace, dar s-au găsit cuptoare în care s-ar fi putut coace pâinea. De asemenea, s-au găsit urme de pâine la popoarele cu care dacii aveau contacte vechi şi constante şi cu care făceau nu doar schimburi comerciale, ci şi culturale, cum sunt, de pildă, celţii, sarmaţii şi grecii. Cea mai probabilă este prepararea de pâine nedospită, de forma lipiilor, căci acestea necesitau doar apă, făină şi sare. Se cocea şi pâine dospită, care necesită drojdie (ferment), căci sunt date care atestă producerea fermentului din făină de mei sau grâu, amestecată cu vin dulce.

Meiul şi grâul apar în siturile arheologice în cantităţi destul de mari şi, un alt lucru care dovedeşte importanţa lor, cel mai adesea neamestecate cu alte cereale. Secara este un caz diferit, căci a fost găsită numai în amestec cu alte cereale. Cu toate că secara are proprietăţi nutritive superioare celorlalte cereale ale vremii, se pare că se consuma în cantităţi simţitor mai mici. Din ce se ştie până acum, cel mai des era folosită în amestec cu grâul, într-un raport de 2 părţi grâu la 1 parte de secară. De fapt, această amestecare a făinii de grâu cu cea de secară, în proporţii asemănătoare, va rămâne în cultura culinară a localnicilor şi va fi întâlnită până în epoca modernă, fără să fi dispărut nici astăzi.

Orzul era o cereală importantă, căci reprezenta, într-un fel, o asigurare de viaţă. Planta este deosebit de rezistentă, trecând cu succes peste secetă şi frig şi având o dezvoltare foarte rapidă. Popularitatea sa se datora nu doar acestor calităţi, importante în epoca în care omul era, aproape total, la cheremul forţelor naturii, ci şi versatilităţii sale. Ajungem din nou la, deja obişnuitele, terciuri; caracteristică orzului este amestecarea terciului său cu leguminoase (în special mazăre, linte şi năut). Tot din orz se prepara probabil şi pâine, dospită şi nedospită. Unii istorici antici, cum este Columella, afirmă că pâinea din orz era socotită a fi de calitatea cea mai bună, în timp ce cea obţinută din grâu era de calitate inferioară.

Nu pot trece mai departe fără a pomeni despre mămăligă. De câteva sute de ani se prepară din mălai. Din câte am aflat, acest procedeu s-a dezvoltat în timpul stăpânirii turceşti asupra Moldovei şi Ţării Româneşti, în secolele XVII-XIX; otomanii puseseră bir doar pe grâu, porumbul rămânând cea mai ieftină şi cea mai productivă cereală. Dacii preparau deja mămăligă din făină de mei şi de orz.
Tot din orz se obţinea malţ, din care se prepara o băutură alcoolică foarte asemănătoare berii de astăzi. Acea bere antică era destinată consumului casnic şi se prepara în casă, în special de către femei. Era mai ieftină ca vinul şi reprezenta o alternativă interesantă pentru apă.

O altă cereală folosită de daci era ovăzul. Acesta apare însă mult mai rar în siturile arheologice. Este posibil ca planta să fi fost folosită preponderent le hrana animalelor, dar istoricii înclină să creadă că era folosită şi ca aliment uman. Se prepara probabil tot ca terci, simplu sau în combinaţie cu alte cereale. Se ştie ca făina de ovăz era combinată cu cea de grâu şi folosită la prepararea pâinii.
Unele date par a indica faptul că ovăzul era amestecat cu unt, lapte închegat şi alte grăsimi animale, căci are proprietatea de a încetini râncezirea grăsimilor.

(va urma)

Bibliografie:
http://www.enciclopedia-dacica.ro
www.everyculture.com
www.porolissum.org
en.wikipedia.org
www.zamolxis.ro
www.historia.ro
istorie.e-altfel.ro
www.dacia.co.ro
www.scribd.com

In aceeasi serie de articole:
La masă cu strămoşii: Dacia (2)
La masă cu strămoşii: Dacia (3)
La masă cu strămoşii: Dacia (4)
La masă cu strămoşii: Dacia (5)