La masa cu stramosii: Dacia (3)

În acest episod, o scurta trecere în revista a resurselor oferite de cresterea animalelor si pasarilor, vanatoare, pescuit si apicultura.

Cresterea animalelor
Cum spuneam în episoadele anterioare, nu exista o unanimitate în randul istoricilor asupra ramurii economice preponderente: agricultura, sau cresterea animalelor? Daca este sa ne luam dupa Herodot, munca la camp era considerata umilitoare; poate ca pastoritul si activitatile derivate erau considerate a fi mai acceptabile? Aceasta ar putea indica faptul ca activitatea mai importanta era cea legata de animale.
Conditiile naturale ale Daciei erau favorabile si agriculturii, dar si cresterii animalelor. Pe de alta parte, cresterea animalelor este o ocupatie care necesita un volum de munca mai redus; nu implica nici transformarea naturii, asa cum este cazul cu agricultura. Un alt argument în favoarea cresterii animalelor este acela ca profiturile de pe urma lor erau mai mari, caci se foloseau nu doar carnea, ci si pieile, lana, laptele si grasimea. De asemenea, animalele puteau fi, cel putin unele dintre ele, folosite si la munca, atat pe timp de pace cat si pe timp de razboi. În plus, de cresterea si hrana animalelor se puteau ocupa si copiii sau batranii, în timp ce agricultura avea nevoie de o mana de lucru mai în putere. Ori barbatii, pe langa faptul ca dispretuiau munca pe camp, erau adesea indisponibili din cauza razboaielor.
Nu mai vorbim de faptul ca, în caz de invazie armata, animalele puteau fi transportate, pe propriile picioare, si puse la adapost mult mai usor decat produsele agricole. Ca orice avere imobila, ogoarele si livezile erau mai vulnerabile în caz de razboi.
Animalele erau, în acele vremuri nesigure, o rezerva de hrana, o avere impresionanta si un simbol al pozitiei în ierarhia sociala.
Ca ultim argument, as invoca metodele primitive de cultivare, recoltare si depozitare a productiei agricole. Aceasta era la cheremul conditiilor meteorologice, iar productivitatea era mica. Abia dupa adoptarea fierului aceasta avea sa creasca, permitand obtinerea unor recolte satisfacatoare.
Urmele gasite în siturile arheologice par a indica faptul ca vitele erau preferate de daci, ca sursa primara de carne. Totusi… Oasele de vita sunt mai mari si mai rezistente, de aceea se si pastreaza cel mai bine. La fel, desi poate în mai mica macura, cele de porcine. Oasele pasarilor sunt mai subtiri si mai fragile; ele erau mancate de porci si caini, iar în plus sunt distruse mult mai rapid de umezeala si microorganisme.
Desi cantitatile de oase de vita predomina, nu este neaparat necesar sa acceptam faptul ca vita era carnea preferata. Pur si simplu a lasat urme mai vizibile. Eu sunt destul de sceptic în ce priveste aceasta preponderenta, caci vitele erau o sursa importanta de produse secundare, ca lapte, branza, iaurt, pentru care dacii erau vestiti. În plus, în acea vreme vitele aveau talie semnificativ mai mica, astfel ca erau o sursa de carne mai putin eficienta decat vitele de astazi. Toate acestea ma fac sa cred ca, desi urmele arheologice par spune ca vita era principala sursa de carne, faptul nu este atat de sigur.
La fel, abundenta de oase de porcine par a conferi acestora locul al doilea ca productie de carne. Eu le-as trece pe primul loc, caci porcii erau crescuti efectiv doar ca sursa de carne si de grasimi animale. Cu exceptia pielii, parului si oaselor (pe care le ofera si vitele), de la porc nu exista produse secundare, lucru care îl face disponibil pentru sacrificare. Şi porcii aveau o talie mai mica si erau sacrificati, preponderent, în jurul varstei de doi ani. Probabil atingeau maturitatea sexuala mai tîrziu, iar carnea lor era cea mai potrivita consumului în jurul acelei varste. Porcii sacrificati la mai putin sau mai mult de doi ani sunt extrem de putini. Modelul aplicat de daci era, probabil, urmatorul: animalele se sacrificau tinere, înainte de a atinge maturitatea, iar o parte dintre exemplare erau pastrate pentru reproducere. Pesemne, devenea nerentabila cresterea porcinelor la varste de peste doi ani; surplusurile de greutate erau, deci, mai mici decat cantitatea de hrana investita.
Oile si caprele erau si ele consumate, dar mai putin decat porcii si vitele; cel putin asa spun dovezile arheologice. Oile si caprele erau si ele surse importante de produse secundare (lana si lapte). Animalele din acea epoca erau rase pure, neameliorate prin încrucisari. Aveau talie mai mica si erau suple. Oile erau, în mod sigur, mult mai importante numeric decat caprele. Şi aici se aplica un model de crestere asemanator cu cel folosit în cazul porcilor. Animalele se sacrificau în general tinere, între 6 luni si 2 ani. Se pastrau, bineînteles, exemplare pentru reproducere.
Ca si în cazul celtilor, cu care dacii au avut legaturi economice stranse, sau cel al germanilor, caii par sa fi constituit si ei o sursa de carne. Descoperirile arheologice întaresc aceasta ipoteza, caci resturile de oase de cal gasite în siturile arheologice par sa fie la fel de fragmentate ca cele de vita si porc, purtand urme de taiere si arsura, ceea ce indica portionare si gatire.
La fel, într-o oarecare masura se mancau si caini. Resturile osteologice indica portionare cu unelte taioase.
Gainile si puii intra în alimentatia locuitorilor teritoriului dacic înca din perioada La Tène (cea de-a doua epoca a fierului în Dacia, între secolele V-I î.H.). Nu se stie exact cat de multe pasari mancau dacii si care este ponderea lor relativa fata de celelalte surse de proteine animale, caci oasele lor sunt mult mai fragile; pe langa faptul ca erau mancate de caini si porci, se si descompuneau mai usor în contact cu aciditatea solului. Dat fiind însa talia lor mica, se poate presupune ca nu erau sursa principala de carne. Sa nu uitam însa ca pasarile furnizau, bineînteles, si oua, alimente complexe si deosebit de importante.
Gasca si rata domestica erau rar întalnite, mult mai rar decat rudele lor salbatice.
Dupa cucerirea romana, cresterea animalelor devine în mod clar a doua ramura a economiei, ca importanta, dupa agricultura. Vitele si caii reprezentau erau cele mai cautate si cele mai apreciate pe piata externa, desi si ovinele si porcinele erau crescute pe scara larga. Romanii au introdus si aici un sistem ordonat, de înregistrare stricta, asa ca datele ramase sunt certe.
Albinaritul si cresterea pasarilor de curte a continuat, chiar la scara mai mare decat înainte.
Se mai stie ca pasunile si fanetele statului sunt date în arenda, iar folosirea lor se facea doar dupa plata unei taxe.
Vanatoarea si pescuitul
Daca barbatii daci dispretuiau munca de fermier, iar femeile dace pareau a detine rolul preponderent în gospodarie, vanatoarea era, însa, mult mai agreata. Într-o societate violenta, de razboinici, ca cea a dacilor, vanatoarea era nu numai o sursa de hrana, ci si un antrenament pentru lupta, ca si o modalitate de socializare.
Se vanau cu precadere animalele mari, în special cerbi, caprioare si mistreti. Conform descoperirilor arheologice (de data aceasta avem de-a face cu oase mari si robuste, care au rezistat trecerii anilor), aceste animale erau cel mai des vanate, probabil deoarece carnea lor era preferata altor animale ca ursi si bouri. Acestea din urma, alaturi de iepuri, formau, se pare, o categorie mai putin populara.
Dacii, mai ales cei saraci, nu dispretuiau, mai mult ca sigur, nici vanatul cu pene, dar resturile de oase care sa confirme acest lucru sunt extrem de putine, din motivul expus mai sus în cazul pasarilor domestice.
Ca si în cazul oaselor provenind de la pasari, cele de peste nu rezista nici ele probei timpului. Dacia se bucura de o cantitate îndestulatoare de ape curgatoare si statatoare, ca si de vecinatatea marii. Se stie în mod clar ca dacii practicau pescuitul, caci s-au gasit în numeroase asezari urme de unelte de pescuit (carlige, greutati de la plasele de pescuit), dar, din nou, nu se cunoaste importanta acestei surse de hrana. Dat fiind ca pestele este mult mai perisabil si mai greu transportabil dintr-o localitate în alta, sau de la locul pescuitului pana în piata (vitele, oile, caprele si porcii merg pe propriile picioare, puii sunt transportati vii – pestii, însa, se pot transporta doar pe distante relativ mici, caci se altereaza foarte repede, mai ales în lunile calduroase) se poate presupune ca pestele proaspat, ca si alte animale provenind din apa (scoici, de pilda) nu detinea o pondere mare ca sursa de proteine. La fel, se poate presupune ca pestele sarat si afumat era mult mai des întalnit, caci se pastra mult mai bine.
Lactatele
Unii autori, printre care si Columella, cunoscut pentru scrierile sale referitoare la agricultura, mentiona ca getii erau numiti „bautori de lapte”. Desigur ca nu se însela, caci am vazut mai sus ca vitele, oile si caprele erau crescute de daci cu mult succes. Accentul cadea, mai mult ca sigur, pe laptele de vaca, din motive de productivitate. Laptele de oaie si capra erau probabil, luate împreuna, inferioare cantitativ celui de vita.
Transformarea laptelui în iaurt, unt si branza avea ca scop conservarea laptelui. Nu exista urme clare despre productia si consumul de iaurt si unt. Putem presupune ca erau cunoscute de daci; iaurtul era un aliment specific nomazilor din rasarit, în timp ce untul este un aliment specific climei temperate si reci. Eu unul sunt convins dacii, sau mai bine zis femeile dace, stiau sa prepare si iaurt si unt si ca acestea erau produse îndeajuns de populare.
Totusi, nu egalau în popularitate branza. Seminficativ este faptul ca „branza” este unul dintre putinele cuvinte de origine daca ramase în limba romana.
Un alt cuvand dacic ramas în limba romana, asociat si el cu produsele lactate, este „zerul”.
Apicultura
Apicultura era una dintre ocupatiile de baza ale dacilor, mierea daca fiind o marfa cu mare cautare în randul negustorilor greci si romani. Albinele dacilor erau perfect adaptate climei temperate si se dovedeau foarte productive.
(va urma)
Bibliografie:
http://www.enciclopedia-dacica.ro
www.everyculture.com
www.porolissum.org
en.wikipedia.org
www.zamolxis.ro
www.historia.ro
istorie.e-altfel.ro
www.dacia.co.ro
www.scribd.com
În aceeasi serie de articole:
La masa cu stramosii: Dacia (1)
La masa cu stramosii: Dacia (2)
La masa cu stramosii: Dacia (4)
La masa cu stramosii: Dacia (5)


6 comentarii pe “La masa cu stramosii: Dacia (3)

  1. FlyingRoo spune:

    Ei uite ca mie mi-au picat ochii pe el de cum am ajuns pe site, si a fost primul pe care l-am citit! Well done Radu!

    Daca imi aduc bine aminte, se aminteste pe undeva faptul ca romanii au fost cel mai incantati nu atat de aurul adus din acele parti cat mai ales de uriasa cantitate de grane care le permitea sa-si hraneasca acel organism formidabil care era armata romana…

    De asemenea, un cuvant dacic care s-a pastrat este “alac”, denumind una dintre primele specii de grau

    • Radu Popovici spune:

      @FlyingRoo: Ai reaparut. 🙂 Ma bucur de revenirea ta si ma bucur ca ti-a placut articolul. Interesanta completarea despre alac (Triticum monococcum), dar DEX-ul spune ca termenul provine din maghiara (alakor).

  2. memphis spune:

    Foarte interesant, mai ales consideratiile asupra preponderentei agricultura vs. cresterea animalelor. Chiar ai putea avea dreptate. Pacat ca subiectul ne depaseste, cel putin eu asa simt, poate ar fi fost comentarii mai multe. Nu pot decat sa spun ca ai avut o initiativa deosebit de folositoare, iar eu vreau sa-ti multumesc pentru toate aceste informatii noi.

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Si eu mi-as fi dorit ca cititorii sa comenteze mai mult, asa am impresia ca articolul trece neobservat, iar la cat am muncit la el numai asta nu vreau sa se intample. Eu iti multumesc pentru timpul acordat, pentru comentariu si pentru interesul constant fata de acest blog. 🙂

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.