În acest episod, o scurtă trecere în revistă a resurselor oferite de creşterea animalelor şi păsărilor, vânătoare, pescuit şi apicultură.

Creşterea animalelor
Cum spuneam în episoadele anterioare, nu există o unanimitate în rândul istoricilor asupra ramurii economice preponderente: agricultura, sau creşterea animalelor? Dacă este să ne luăm după Herodot, munca la câmp era considerată umilitoare; poate că păstoritul şi activităţile derivate erau considerate a fi mai acceptabile? Aceasta ar putea indica faptul că activitatea mai importantă era cea legată de animale.

Condiţiile naturale ale Daciei erau favorabile şi agriculturii, dar şi creşterii animalelor. Pe de altă parte, creşterea animalelor este o ocupaţie care necesită un volum de muncă mai redus; nu implică nici transformarea naturii, aşa cum este cazul cu agricultura. Un alt argument în favoarea creşterii animalelor este acela că profiturile de pe urma lor erau mai mari, căci se foloseau nu doar carnea, ci şi pieile, lâna, laptele şi grăsimea. De asemenea, animalele puteau fi, cel puţin unele dintre ele, folosite şi la muncă, atât pe timp de pace cât şi pe timp de război. În plus, de creşterea şi hrana animalelor se puteau ocupa şi copiii sau bătrânii, în timp ce agricultura avea nevoie de o mână de lucru mai în putere. Ori bărbaţii, pe lângă faptul că dispreţuiau munca pe câmp, erau adesea indisponibili din cauza războaielor.
Nu mai vorbim de faptul că, în caz de invazie armată, animalele puteau fi transportate, pe propriile picioare, şi puse la adăpost mult mai uşor decât produsele agricole. Ca orice avere imobilă, ogoarele şi livezile erau mai vulnerabile în caz de război.
Animalele erau, în acele vremuri nesigure, o rezervă de hrană, o avere impresionantă şi un simbol al poziţiei în ierarhia socială.
Ca ultim argument, aş invoca metodele primitive de cultivare, recoltare şi depozitare a producţiei agricole. Aceasta era la cheremul condiţiilor meteorologice, iar productivitatea era mică. Abia după adoptarea fierului aceasta avea să crească, permiţând obţinerea unor recolte satisfăcătoare.

Urmele găsite în siturile arheologice par a indica faptul că vitele erau preferate de daci, ca sursă primară de carne. Totuşi… Oasele de vită sunt mai mari şi mai rezistente, de aceea se şi păstrează cel mai bine. La fel, deşi poate în mai mică măcură, cele de porcine. Oasele păsărilor sunt mai subţiri şi mai fragile; ele erau mâncate de porci şi câini, iar în plus sunt distruse mult mai rapid de umezeală şi microorganisme.
Deşi cantităţile de oase de vită predomină, nu este neapărat necesar să acceptăm faptul că vita era carnea preferată. Pur şi simplu a lăsat urme mai vizibile. Eu sunt destul de sceptic în ce priveşte această preponderenţă, căci vitele erau o sursă importantă de produse secundare, ca lapte, brânză, iaurt, pentru care dacii erau vestiţi. În plus, în acea vreme vitele aveau talie semnificativ mai mică, astfel că erau o sursă de carne mai puţin eficientă decât vitele de astăzi. Toate acestea mă fac să cred că, deşi urmele arheologice par spune că vita era principala sursă de carne, faptul nu este atât de sigur.

La fel, abundenţa de oase de porcine par a conferi acestora locul al doilea ca producţie de carne. Eu le-aş trece pe primul loc, căci porcii erau crescuţi efectiv doar ca sursă de carne şi de grăsimi animale. Cu excepţia pielii, părului şi oaselor (pe care le oferă şi vitele), de la porc nu există produse secundare, lucru care îl face disponibil pentru sacrificare. Şi porcii aveau o talie mai mică şi erau sacrificaţi, preponderent, în jurul vârstei de doi ani. Probabil atingeau maturitatea sexuală mai tîrziu, iar carnea lor era cea mai potrivită consumului în jurul acelei vârste. Porcii sacrificaţi la mai puţin sau mai mult de doi ani sunt extrem de puţini. Modelul aplicat de daci era, probabil, următorul: animalele se sacrificau tinere, înainte de a atinge maturitatea, iar o parte dintre exemplare erau păstrate pentru reproducere. Pesemne, devenea nerentabilă creşterea porcinelor la vârste de peste doi ani; surplusurile de greutate erau, deci, mai mici decât cantitatea de hrană investită.

Oile şi caprele erau şi ele consumate, dar mai puţin decât porcii şi vitele; cel puţin aşa spun dovezile arheologice. Oile şi caprele erau şi ele surse importante de produse secundare (lână şi lapte). Animalele din acea epocă erau rase pure, neameliorate prin încrucişări. Aveau talie mai mică şi erau suple. Oile erau, în mod sigur, mult mai importante numeric decât caprele. Şi aici se aplica un model de creştere asemănător cu cel folosit în cazul porcilor. Animalele se sacrificau în general tinere, între 6 luni şi 2 ani. Se păstrau, bineînţeles, exemplare pentru reproducere.

Ca şi în cazul celţilor, cu care dacii au avut legături economice strânse, sau cel al germanilor, caii par să fi constituit şi ei o sursă de carne. Descoperirile arheologice întăresc această ipoteză, căci resturile de oase de cal găsite în siturile arheologice par să fie la fel de fragmentate ca cele de vită şi porc, purtând urme de tăiere şi arsură, ceea ce indică porţionare şi gătire.

La fel, într-o oarecare măsură se mâncau şi câini. Resturile osteologice indică porţionare cu unelte tăioase.

Găinile şi puii intră în alimentaţia locuitorilor teritoriului dacic încă din perioada La Tène (cea de-a doua epocă a fierului în Dacia, între secolele V-I î.H.). Nu se ştie exact cât de multe păsări mâncau dacii şi care este ponderea lor relativă faţă de celelalte surse de proteine animale, căci oasele lor sunt mult mai fragile; pe lângă faptul că erau mâncate de câini şi porci, se şi descompuneau mai uşor în contact cu aciditatea solului. Dat fiind însă talia lor mică, se poate presupune că nu erau sursa principală de carne. Să nu uităm însă că păsările furnizau, bineînţeles, şi ouă, alimente complexe şi deosebit de importante.

Gâsca şi raţa domestică erau rar întâlnite, mult mai rar decât rudele lor sălbatice.

După cucerirea romană, creşterea animalelor devine în mod clar a doua ramură a economiei, ca importanţă, după agricultură. Vitele şi caii reprezentau erau cele mai căutate şi cele mai apreciate pe piaţa externă, deşi şi ovinele şi porcinele erau crescute pe scară largă. Romanii au introdus şi aici un sistem ordonat, de înregistrare strictă, aşa că datele rămase sunt certe.
Albinăritul şi creşterea păsărilor de curte a continuat, chiar la scară mai mare decât înainte.
Se mai ştie că păşunile şi fâneţele statului sunt date în arendă, iar folosirea lor se făcea doar după plata unei taxe.

Vânătoarea şi pescuitul
Dacă bărbaţii daci dispreţuiau munca de fermier, iar femeile dace păreau a deţine rolul preponderent în gospodărie, vânătoarea era, însă, mult mai agreată. Într-o societate violentă, de războinici, ca cea a dacilor, vânătoarea era nu numai o sursă de hrană, ci şi un antrenament pentru luptă, ca şi o modalitate de socializare.

Se vânau cu precădere animalele mari, în special cerbi, căprioare şi mistreţi. Conform descoperirilor arheologice (de data aceasta avem de-a face cu oase mari şi robuste, care au rezistat trecerii anilor), aceste animale erau cel mai des vânate, probabil deoarece carnea lor era preferată altor animale ca urşi şi bouri. Acestea din urmă, alături de iepuri, formau, se pare, o categorie mai puţin populară.

Dacii, mai ales cei săraci, nu dispreţuiau, mai mult ca sigur, nici vânatul cu pene, dar resturile de oase care să confirme acest lucru sunt extrem de puţine, din motivul expus mai sus în cazul păsărilor domestice.

Ca şi în cazul oaselor provenind de la păsări, cele de peşte nu rezistă nici ele probei timpului. Dacia se bucura de o cantitate îndestulătoare de ape curgătoare şi stătătoare, ca şi de vecinătatea mării. Se ştie în mod clar că dacii practicau pescuitul, căci s-au găsit în numeroase aşezări urme de unelte de pescuit (cârlige, greutăţi de la plasele de pescuit), dar, din nou, nu se cunoaşte importanţa acestei surse de hrană. Dat fiind că peştele este mult mai perisabil şi mai greu transportabil dintr-o localitate în alta, sau de la locul pescuitului până în piaţă (vitele, oile, caprele şi porcii merg pe propriile picioare, puii sunt transportaţi vii – peştii, însă, se pot transporta doar pe distanţe relativ mici, căci se alterează foarte repede, mai ales în lunile călduroase) se poate presupune că peştele proaspăt, ca şi alte animale provenind din apă (scoici, de pildă) nu deţinea o pondere mare ca sursă de proteine. La fel, se poate presupune că peştele sărat şi afumat era mult mai des întâlnit, căci se păstra mult mai bine.

Lactatele
Unii autori, printre care şi Columella, cunoscut pentru scrierile sale referitoare la agricultură, menţiona că geţii erau numiţi „băutori de lapte”. Desigur că nu se înşela, căci am văzut mai sus că vitele, oile şi caprele erau crescute de daci cu mult succes. Accentul cădea, mai mult ca sigur, pe laptele de vacă, din motive de productivitate. Laptele de oaie şi capră erau probabil, luate împreună, inferioare cantitativ celui de vită.

Transformarea laptelui în iaurt, unt şi brânză avea ca scop conservarea laptelui. Nu există urme clare despre producţia şi consumul de iaurt şi unt. Putem presupune că erau cunoscute de daci; iaurtul era un aliment specific nomazilor din răsărit, în timp ce untul este un aliment specific climei temperate şi reci. Eu unul sunt convins dacii, sau mai bine zis femeile dace, ştiau să prepare şi iaurt şi unt şi că acestea erau produse îndeajuns de populare.
Totuşi, nu egalau în popularitate brânza. Seminficativ este faptul că „brânză” este unul dintre puţinele cuvinte de origine dacă rămase în limba română.
Un alt cuvând dacic rămas în limba română, asociat şi el cu produsele lactate, este „zerul”.

Apicultura
Apicultura era una dintre ocupaţiile de bază ale dacilor, mierea dacă fiind o marfă cu mare căutare în rândul negustorilor greci şi romani. Albinele dacilor erau perfect adaptate climei temperate şi se dovedeau foarte productive.

(va urma)

Bibliografie:
http://www.enciclopedia-dacica.ro
www.everyculture.com
www.porolissum.org
en.wikipedia.org
www.zamolxis.ro
www.historia.ro
istorie.e-altfel.ro
www.dacia.co.ro
www.scribd.com

În aceeaşi serie de articole:
La masă cu strămoşii: Dacia (1)
La masă cu strămoşii: Dacia (2)
La masă cu strămoşii: Dacia (4)
La masă cu strămoşii: Dacia (5)