Am ajuns la sfârşitul serialului dedicat Daciei culinare. Acest ultim episod vă prezintă schimburile comerciale şi culturale ale Daciei cu civilizaţiile vecine, precum şi influenţele culinare suferite înainte şi imediat după cucerirea romană.

Comerţul
Din câte mi-am putut da seama, societatea dacă era relativ prosperă, mai ales judecată comparativ cu vecinii apropiaţi. Schimbul de produse nu putea să lipsească într-o zonă atât de bogată şi de productivă, mai ales că datele interpretate de istorici nu par să indice o societate închisă şi statică, ci, dimpotrivă, una deschisă, dinamică. Dacilor le plăcea băutura, mâncarea şi lupta; erau, în opinia mea, avizi să adune bogăţii, prin orice mijloace, implicit şi prin comerţ.

Deşi în siturile arheologice s-au găsit numeroase monezi, mai ales greceşti şi romane, cred că forma dominantă de comerţ era cea bazată pe troc. Probabil în ultimele zeci de ani a existenţă a regatului dac banii se foloseau din ce în ce mai mult şi erau, în mod normal, şi tezaurizaţi ca simbol al bogăţiei şi puterii. Nu voi insista prea mult, totuşi vreau să vă reţin atenţia cu câteva consideraţii despre monezile folosite pe teritoriul Daciei.

Din câte ştiu dacii nu aveau monedă proprie, pe teritoriul Daciei circulând, de pildă, tetradrahme thasiene, folosite până la începutul secolului I. î.H., adică mult timp după ce emiterea lor încetase. Alte monezi întâlnite au fost drahmele din Apollonia şi Dyrrachium, deşi ultimul oraş nici măcar nu mai bătea monedă după anul 100 î.H.. Totuşi, moneda cea mai răspândită şi cea mai tezaurizată a fost denarul roman.

Spuneam că dacii nu băteau monedă proprie, căci… preferau să falsifice denarii romani şi se pare că o făceau la perfecţie. Nici analizele moderne nu au fost în stare să deosebească falsurile de original nici în privinţa greutăţii, şi nici ca nivel prelucrare a metalului. Aceste imitaţii nu erau rod al unei iniţiative particulare, ci aveau loc sub oblăduirea statului. Se pare că dacii imitau monezile romane chiar mult timp după ce unele din acestea încetaseră să mai fie emise de Roma. Unii cercetători au emis ipoteza că integrarea Daciei în sistemele economice şi politice ale vremii a fost chiar ajutată de acest fenomen.

La început, vreme de secole, grecii au controlat cu autoritate cea mai mare parte a comerţului dacilor. Coloniile greceşti din Dobrogea au avut un tol decisiv în deturnarea comerţului spre oraşele greceşti. Totuşi, începând cu ultima parte a secolului al II-lea î.H., negustorii romani devin din ce în ce mai prezenţi, iar în secolul I d.H., cea mai mare parte a comerţului făcut de Dacia era îndreptat către Roma. Nu doar resursele Daciei luau drumul Romei, dar şi mărfurile importate erau preponderent de provenienţă romană.

Erau aduse în Dacia produse de excelentă calitate, mai ales cele de lux, ca vase de bronz şi de sticlă, bijuterii din argint şi aur, arme şi unelte din fier, oglinzi, mobilă, unelte de gătit şi multe altele. Erau importate nu doar mărfuri care nu se produceau în Dacia, dar şi din cele care învingeau concurenţa locală printr-un mai bun raport preţ-calitate. Aş menţiona chiar ceramica, produsă pe scară mare şi în Dacia, dar nu la calitatea celei aduse de la Roma. Un alt exemplu este vinul, deşi Dacia producea, cel puţin până la ordinul de distrugere al viilor dat de Burebista, cantităţi mari de vin.
Uleiul de măsline era o marfă extrem de apreiată, lucru care nu este de mirare, căci producţia locală nu era în stare să ofere o alternativă viabilă.

Exista, bineînţeles, şi un export făcut de daci spre Roma şi oraşele greceşti. Cred că produsele dace aveau de înfruntat o concurenţă mare pe acele pieţe, extrem de deschise produselor de pretutindeni şi spre care afluau permanent cele mai bune mărfuri din lumea cunoscută la acea vreme. Deşi meşteşugurile erau în Dacia la un nivel acceptabil (falsurile perfecte ale monezilor romane stau mărturie pentru aceasta), nu puteau concura produsele de calitate excepţională produse în alte părţi. Exportul Daciei era, se pare, mai mult sub formă de materii prime ca lemn, miere, ceară, blănuri şi piei, vite, peşte, sare şi aur. Pare un comerţ nerentabil, căci să oferi materii prime, mai ieftine, şi să cumperi produse prelucrate, mult mai scumpe, este o cale sigură spre faliment. Totuşi, judecând după cantitatea mare de monezi romane găsite în Dacia – chiar dacă o parte dintre ele erau falsificate – se poate deduce că Dacia exporta cel puţin la fel de mult pe cât importa şi că avea o balanţă economică echilibrată.

După cucerirea Daciei de romani comerţul a înregistrat un salt, dar doar valoric. Cantităţile şi numărul partenerilor de afaceri au crescut, dar structura comerţului nu s-a schimbat.
Inscripţiile găsite la Alba Iulia (Apullum) arată că negustorii din Dacia Apullensis formaseră o asociaţie, sau confederaţie, ceea ce înseamnă implicit că erau numeroşi şi activi, de unde şi nevoia de organizare. Nu a fost singura confederaţie de acest gen, organizaţii similare fiind menţionate şi în Sarmisegetuza, Drobeta, Ampelum şi Potaissa.

Din păcate a continuat exportarea de materii prime (aur, argint, sare, lemn, cereale, vite, miere etc.). Importurile au continuat să fie formate din vase de lux, mobilier, stofe, podoabe, arme, vinuri, fructe şi legume exotice etc. Mărfurile soseau acum mult mai lesne şi din Gallia, şi din Panonnia, şi din Germania, ba chiar şi din Asia şi Africa.
Moneda aflată în circulaţie era tot denarul roman, de data aceasta nefalsificat, căci moneda se bătea acum oficial în centre ca Tomis, Callatis şi Sarmisegetuza.

Creşterea cantitativă a comerţului se poate explica şi prin reţeaua de drumuri construită de romani, drumuri care legau toate oraşele importante ale Daciei de căile comerciale din întreg Imperiul Roman.

Organizarea aduce însă şi taxe vamale. Acestea se plăteau atât la intrarea cât şi la ieşirea din orice provincie şi erau aplicate extrem de strict, fiind una din marile surse de venituri ale imperiului. Ca şi fiscalitatea, de altfel, căci începuseră deja să se aplice impozite funciare şi pe cap de om liber.

Influenţe culinare
În mod clar, schimburile comerciale aduceau cu ele şi schimbul de informaţii, inclusiv din domeniul culinar. Din păcate, în această privinţă sursele la care am avut acces au fost minimale, ilustrând – şi aceasta doar vag – inlfuenţele exercitate de celţi, greci şi romani. Nu am reuşit să găsesc aproape nimic despre schimburile culturale culinare cu alte popoare ca sciţii şi germanii.
Deşi am încercat să extrag maximul din sursele avute la îndemână, nu prea sunt satisfăcut de rezultat. Simt că lucrurile au fost mai complexe decât am reuşit eu să le expun mai jos, dar deocamdată trebuie să mă limitez la ceea ce am găsit.

Unul dintre popoarele cu care Dacii au venit frecvent în contact au fost celţii. Istoricii au găsit asemănări şi similitudini relativ numeroase între cele două civilizaţii, poate fiindcă resursele naturale erau oarecum similare, dar, în mod sigur, şi datorită schimbului continuu de produse şi informaţii.
Se spune că celţii au fost cei care i-au învăţat pe daci să prepare băuturi din fructe fermentate, mai ales prune şi mere. Este posibil ca aceştia să fi transmis şi cunoştinţele lor în ceea ce priveşte prepararea hidromelului (din miere fermentată) şi a berii de orz, aromatizată cu ierburi aromate diverse, numită de celţi „cervoise”. După cum am văzut mai sus, dacii preparau bere, tot din ovăz, dar nu se ştie sigur dacă descoperiseră singuri acest proces, sau a fost adoptat de la celţi ori din altă parte.

Influenţa greacă a existat şi ea, dar s-a resimţit mai ales la nivelul claselor superioare. Consumul de ulei de măsline şi de vin grecesc presupunea resurse financiare însemnate, care nu erau la îndemâna multora. Tot grecii sunt creditaţi cu introducerea lintei în Dacia, preluată probabil de la fenicieni.

Despre influenţa romană, de remarcat mai ales după cucerirea Daciei, am vorbit mai sus, aşa că mă mulţumesc că evidenţiez încă o dată doar câteva lucruri.
Romanii au fost cei care au adus în Dacia aluaturile umplute cu tocături diverse; cel mai cunoscut astfel de produs sunt plăcintele, extrem de versatile. Acestea permiteau folosirea aproape a oricărui tip de ingrediente, ieftine sau scumpe, produse animale sau vegetale, ceea ce a făcut să fie adoptate de toate clasele sociale.
Tot ei au adus în Dacia şi ţestul, o oală de pământ cu capac, care a permis coacerea şi fierberea, aceste metode ducând la diversificarea alimentaţiei. Influenţa romană s-a resimţit şi în ce priveşte produsele asemănătoare pâinii şi lipiilor, lărgind gama produselor de acest tip.

Unele surse arată că dacii au preluat de la popoarele nomade, aşa numiţii călăreţi ai stepei, mâncărurile pe bază de ierburi crude (măcriş, salate, potbal), şi a cărnii crude, fezandate sub şa şi uscate. Astfel avea să ia naştere pastrama (pe vremea dacilor purta alt nume, probabil pierdut; numele actual este preluat de la turci), socotită de istoricii şi antropologii culinari a fi un preparat dacic.

Concluzie:
Am senzaţia că ar mai fi multe de spus despre producţia de alimente şi gătitul în Dacia. Desigur, probabil că nu se poate vorbi despre o adevărată „artă culinară”, aşa cum a existat ea la curţile imperiale din Mesopotamia, Egipt şi China.
Am credinţa că, deşi clasele avute mâncau mai bine decât cele sărace, în Dacia nu a existat opulenţa şi rafinamentul culinar proprii civilizaţiilor orientale sau a celei romane. După cucerirea romană, doar guvernatorii, prefecţii şi alţi funcţionati superiori este posibil să fi avut, în bucătăriile lor, bucătari veniţi de la Roma, care să fi gătit preparate rafinate şi exotice. Cred că ceea ce se mânca în Dacia era mai curând frugal şi simplu.

Bucătăria Daciei era una de tip „continental”, înrudită probabil cu cea a tracilor şi asemănătoare pe alocuri cu cea celtică, prezentând poate şi mici accente mediteraneene, datorate influenţei greceşti şi romane. Nici bucătăria grecească nu era cu mult mai rafinată, aceasta caracterizându-se pe atunci (ca şi acum, de altfel) prin frugalitate şi simplitate.

Deşi romanii şi grecii îi socoteau pe daci barbari, impresia cu care am rămas este cea a unei civilizaţii, desigur relativ rudimentară în unele aspecte, dar mult mai deschisă şi mai dinamică decât mi-am închipuit-o.

(sfarsit)

Bibliografie:
www.enciclopedia-dacica.ro
www.everyculture.com
www.porolissum.org
en.wikipedia.org
www.zamolxis.ro
www.historia.ro
istorie.e-altfel.ro
www.dacia.co.ro
www.scribd.com

În aceeaşi serie de articole:
La masă cu strămoşii: Dacia (1)
La masă cu strămoşii: Dacia (2)
La masă cu strămoşii: Dacia (3)
La masă cu strămoşii: Dacia (4)