În episodul trecut am vorbit despre atitudinea vechilor greci faţă de mâncare; am povestit despre simplitate şi rafinament, despre sărăcie şi lux, despre gurmanzi şi asceţi.
Astăzi voi continua cu câteva date despre dieta atleţilor, despre alimente afrodisiace, despre metode de gătit şi despre mesele cotidiene din Grecia Antică.

Cu totul altfel stăteau lucrurile cu dieta… atleţilor. Participarea la olimpiade era socotită nu doar o îndatorire cetăţenească, ci şi o mare onoare. Dieta atleţilor din Antichitate diferă radical de cea a atleţilor de astăzi, dar nevoia de proteine, pentru clădirea masei musculare, şi de carbohidraţi, pentru rezerve de energie, a rămas aceeaşi.

Atleţii Greciei Antice nu proveneau din clasele de jos; onoarea de a reprezenta polis-ul la Olimpiadă revenea doar celor din clasele superioare, ale căror familii îşi puteau permite o dietă bogată în proteine provenite din leguminoase şi carne.
Înregistrările istorice arată faptul că, la începuturi, dieta primilor atleţi se baza pe brânzeturi şi fructe, dar odată cu trecerea anilor şi-a schimbat configuraţia, carnea devenind preponderentă. Încă de atunci erau analizate rezultatele atleţilor şi corelate cu modul de alimentaţie.

Indicaţiile de dietă pentru atleţi includeau în epocă recomandarea de a evita pâinea înaintea competiţiei şi de a mânca smochine uscate, pentru a-ţi întări muşchii şi rezistenţa. Vinul era puternic recomandat, însuşi Hipocrate sfătuind atleţii cu dureri musculare „să se îmbete o dată sau de două ori”.

Desigur, unele dintre povestirile legate de atleţii Greciei Antice pot fi exagerări. Este binecunoscută forţa neomenească a lui Milon din Crotona, care a câştigat la şase olimpiade diferite proba de aruncare a discului. Despre el se spune, în “Deipnosophiste”, că mânca într-o zi 10 kg de carne şi o cantitate egală de pâine, alături de care bea trei ulcioare de vin. Nu am reuşit să-mi dau seama ce capacitate avea un ulcior cu vin, dar nu cred că vorbim de una mai mică de 5 litri.
La Olimpia, se spune, Milon a ridicat pe umeri un taur de patru ani şi l-a cărat în afara stadionului; după care l-a sacrificat şi l-a mâncat pe tot într-o singură zi.
Sigur, aceste isprăvi pantagruelice sunt mult exagerate; unii s-au distrat calculând câte kilocalorii avea hrana zilnică a lui Milon şi au ajuns la cifra enormă de 57.000.

Ar mai merita menţionat şi faptul că grecii antici considerau că unele dintre alimente au puterea de a stimula libidoul. Termenul „afrodisiac” a fost introdus cu referire la Afrodita, faimoasa zeiţă a dragostei şi frumuseţii.
Se spune că filozoful Aristotel considera că lintea gătită cu şofran are puternice proprietăţi afrodisiace. Hipocrate recomanda consumul constant de linte, pentru ca bărbaţii mai în vârstă să rămână virili, iar Plutarh credea că „fassolatha” (o supă de fasole) stimula puternic poftele carnale.
Se mai credea că anghinarea consumată de femeile gravide le va face să nască băieţi.

În fine, aş mai putea adăuga aici diferite, zic eu, aberaţii legate de credinţa unor oameni ai epocii în puterile miraculoase ale unor mâncăruri, dar cred că mai simplu este să enumăr alimentele socotite a fi afrodisiace. Lista lor este surprinzător de scurtă, totuşi: bulbi comestibili (cei amărui, de zambilă, iris şi asfodel, stimulau pasiunea, spuneau grecii, care îi mâncau gătiţi în salate, cu miere şi seminţe de susan, ingrediente considerate a potenţa efectul afrodisiacelor), usturoi, ceapă, praz (era mult apreciată forma falică aacestuia din urmă), ciuperci, linte, fasole, satirio (o varietate de orhidee sălbatică, recomandată cu căldură de Dioscoride şi Plutarh), stafylinos (o plantă sălbatică, rămasă neindentificată, renumită pentru puterea sa şi numită în epocă, în mod promiţător, „elixirul sexului”).

Există şi un ingredient foarte controversat, şi anume menta. Hipocrate credea că un consum regulat de mentă diluează sperma, îngreunează erecţia şi oboseşte organismul. Pe de altă parte, Aristotel socotea menta ca fiind un puternic afrodisiac, motiv pentru care l-a sfătuit pe Alexandru cel Mare să interzică soldaţilor aflaţi în campanie să bea ceai de mentă, sau să o mănânce în orice fel de preparat.

Metode de gătit
Cele mai comune metode de gătit folosite de grecii din Antichitate erau fierberea, frigerea, mijotarea, adică fierberea foarte molcomă (în ceaune, pe pirostrii, deasupra unui foc de lemne), prăjirea şi coacerea (în cuptoare alimentate cu lemn).

Primele vase pentru gătit au fost cele fabricate din argilă, glazurate şi coapte, similare cu cele care se folosesc încă şi astăzi în satele greceşti.

Grecii cunoşteau şi metodele de conservare a alimentelor. Carnea era păstrată prin afumare, uscare şi sărare, sau conservată în ulei de măsline, miere sau siropuri dulci de fructe.

Mesele zilei şi mesele festive
Nu se ştiu multe lucruri despre mesele zilnice ale grecilor, cele luate în familie. Poate că nu erau deosebite prin nimic, acesta fiind motivul pentru care s-a scris atât de puţin despre ele. Se ştiu încă câteva lucruri. Grecii din Antichitate mâncau de trei-patru ori pe zi.

Micul dejun, “akratismos”, consta din pâine de orz înmuiată în vin (“akratos”), uneori completată cu măsline sau smochine. Se mai mâncau clătite numite “teganites”, “tagenites” sau “tagenias”, toate aceste cuvinte derivând din “tagenon”, care înseamnă “tigaie”. Cele mai timpurii referinţe la tagenias aparţin poeţilor Cratinus şi Magnes, din secolul al V-lea, î.H.
Tagenites se preparau din făină de grâu, ulei de măsline, miere şi cheaguri de lapte.

Un alt tip de clătite, numite “staitites”, erau preparate din făină de spelta (“stais”, în greaca veche). Athenaeus, în scrierea sa, Deipnosophistae, le menţionează ca fiind servite cu miere, seminţe de susan şi brânză.

În jurul prânzului se lua o gustare rapidă, “ariston”.
Cina, numită “deipnon”, era cea mai importantă masă a zilei şi avea loc la înserare. Uneori, după-amiaza, se lua încă o gustare, numită “hesperisma”. La fel, din când în când, cina era înlocuită cu o masă luată în partea a doua a după-amiezii, numită “aristodeipnon”, adică “prânz-cină”.

Bărbaţii şi femeile mâncau separat. Atunci când casa era prea mică, bărbaţii mâncau primii, şi abia apoi femeile. Sclavii serveau la masă. Aristotel a notat că “cei săraci, neavând sclavi, trebuie să-şi folosească proprii copii ca servitori”.

Vechii greci aveau obiceiul de a aşeza în mormintele copiilor miniaturi din teracotă, reprezentând aspecte ale vieţii coridiene. Acest lucru a făcut să avem astăzi idee despre modul în care se lua masa. Mesenii mâncau, în mod normal, aşezaţi pe scaune; la banchete se foloseau bănci. Mesele au fost, iniţial, de formă rectangulară. Începând cu secolul al IV-lea î.H., au început să fie rotunde, adesea cu picioare sculptate ca să imite picioare de animale (cel mai adesea labe de leu).

Ca farfurii se foloseau bucăţi mari de pâine, dar şi vase de teracotă. Cu trecerea secolelor, vasele au devenit mai rafinate, odată cu cucerirea romană ele fiind fabricate chiar din metale preţioase sau sticlă.
La masă nu se foloseau ca tacâmuri decât lingurile şi cuţitele; furculiţele erau încă necunoscute. Supele se mâncau cu lingura, carnea era tăiată cu cuţitul şi dusă la gură cu degetele. Era lucru comun ca bucăţi de pâine, numite “apomagdalia”, să fie folosite pe post de mop, ca să adune sosurile, sau chiar ca şerveţele, pentru ştergerea degetelor.

Cele mai multe dintre mesele în familie se desfăşurau în exteriorul casei, în curţi. Echipamentul de gătit era minimal, mic şi uşor, aşa că putea fi lesne mutat şi aranjat oricunde. În zilele foarte însorite mesenii se adăposteau la umbră, căci se credea că un ten deschis la culoare era semn de frumuseţe.

(va urma)

Bibliografie:
en.wikipedia.org
greekfood.about.com
ancienthistory.about.com
www.heavenly-greek-islands.com
www.historylink102.com
www.greektastes.com
www.buzzle.com
www.thegreekcorner.net
www.saveur.com
foodsoftheworld.activeboards.net
www.olivetomato.com
santorinifoodlovers.gr
www.topendsports.com
www.mlahanas.de

Sumar articol
La masă cu strămoşii - Grecia Antică (5)
Titlu articol
La masă cu strămoşii - Grecia Antică (5)
Descriere
Acest episod povesteste pe scurt despre dieta atleţilor, despre alimente afrodisiace, despre metode de gătit şi despre mesele cotidiene din Grecia Antică.
Autor