La masă cu strămoşii – India (2)

În episodul de astăzi este prezentat din punct de vedere culinar şi nutriţional aportul adus la cultura culinară indiană de două extrem de importante grupuri etnice care s-au stabilit pe teritoriul actualului sub-continent indian: dravidienii şi arienii.

Dravidienii
Următorul grup rasial ajuns în India a fost unul de o importanţă covârşitoare. Este cunoscut sub numele de „dravidieni”, şi a venit, se pare, din sudul mediteranei. Urmaşii lor de astăzi au piele de culoare închisă, feţe ovale şi dinţi laţi.
Acum circa 11.000 de ani dravidienii întemeiaseră deja aşezări şi cultivau câmpurile din nord-vestul Indiei. Au început să domesticească animelele sălbatice, ca să le folosească la diverse munci, sau pentru lapte, carne şi piele. Se ştie că domesticiseră deja oi, capre, porci şi bovine (bivoli de apă, gaur – numit şi bizon indian – şi yak). Găinile sălbatice (gallus gallus) au fost şi ele domesticite, ca şi raţele, gâştele şi păunii. Câinii sălbatici, de asemenea, au fost domesticiţi şi au devenit extrem de importanţi ca însoţitori şi paznici ai turmelor.
Dravidienii erau la origine mari consumatori de grâu, şi ei au fost cei care au introdus această cereală în India. Tot ei au învăţat să cultive leguminoase şi au moştenit de la populaţia nisada ştiinţa cultivării orezului în terase, orezul devenind relativ rapid, alături de grâu, alimentul de bază.
Consumul de carne nu era preponderent, dar exista. Carnea era gătită mai ales la frigare, deasupra focului. Preparate asemănătoare supelor şi tocanelor erau gătite punând pietre încinse în burdufuri de piele care conţineau apă. Dravidienii ştiau şi să prepare zahăr de palmier şi să obţină băuturi alcoolice prin fermentarea acestuia. Toate aceste lucruri se ştiu datorită resturilor găsite în siturile arheologice.
Cea mai veche aşezare de fermieri cunoscută în sub-continentul indian a fost descoperită la Mahrgarh (astăzi în Pakistan), de-a lungul fluviului Ind. Se pare că această aşezare a fiinţat între anii 7.000 şi 2.000 î.H. Săpăturile arheologice au scos la iveală pietre folosite la măcinarea grâului şi a orzului şi vase din ceramică destinate fiertului, ceea ce era un incontestabil pas înainte faţă de tehnica încălzirii apei cu pietre încinse, în burdufuri de piele. Resturile de oase carbonizate indică faptul că localnicii găteau carnea prin frigere la foc sau pe tăciuni.
Prin analogie, ştiind că în Mesopotamia se cultivau usturoi, praz, ceapă, linte, bobi, ridichi şi rădăcinoase, se poate presupune că le cultivau şi foloseau şi locuitorii din Mahrgarh. Sarea neagră, vestita sare indiană (kala namak) este indigenă din zonele deluroase aflate de-a lungul fluviului Indus şi, deşi nu există dovezi ale folosirii ei, eu aş zice că există o bună şansă ca această sare să fi făcut parte din alimentaţia localnicilor.
Ca mirodenii, se foloseau deja muştarul, susanul şi coriandrul. Chimionul, care este aproape nedespărţit de coriandru în bucătăria indiană de astăzi, era folosit de mesopotamieni. Cuvântul sumerian pentru chimion era „gamun”, din care se trage, fără îndoială, cuvântul persan „kermun” şi cel roman „cuminus”. Prima menţiune scrisă a folosirii chimionului în India datează de acum 2500 de ani, dar eu cred că se folosea deja şi în acea epocă.
Pe la anii 3500 î.H existau, probabil, peste 1000 de aşezări dravidiene răspândite de-a lungul văii Indusului.
Peste o altă mie de ani, la 2500 î.H., două oraşe, despre care se ştie că erau înconjurate de ziduri, Mohenjo-Daro şi Harappa, număra fiecare o populaţie de peste 40.000 de locuitori şi avea deja un sistem de scriere. Aceste două oraşe sunt exponentele civilizaţiei numită „a Indului”, care a durat aproape 1.000 de ani, după care a fost complet uitată şi redescoperită doar acum mai puţin de 100 de ani. Excavaţiile au adus la lumină străzi, locuinţe cu conducte de apă în podea, spălătorii cu scurgeri şi ventilaje, temple, băi, săli de întrunire şi nenumărate ateliere şi magazine.
Există dovezi că în acea vreme exista deja un comerţ activ între aceste oraşe şi Egipt şi Sumer, atât pe rute terestre cât şi maritime. Locuitorii Văii Indusului nu erau doar fermieri, vânători şi pescari, ci şi meşteşugari. În ce priveşte gătitul, tocanele primitive de la Mehrgarh nu fuseseră uitate, ci diversificate şi perfecţionate. Pietrele de măcinat descoperite, foarte asemănătoare cu cele care se mai găsesc şi astăzi în toată India, confirmă folosirea mirodeniilor. Cerealele, leguminoasele, peştele, legumele, fructele şi carnea erau uscate ca rezerve pentru sezoanele reci. Fructele şi legumele găsite în vasele antice demonstrează că localnicii foloseau cantităţi mari de banane, curmale, dovleci şi nuci de cocos. Au fost descoperite şi seminţe carbonizate de muştar, ca şi resturi de grâu, orz şi năut (chana dhal), depozitate în grânare uriaşe.
S-au găsit, de asemenea, şi cuptoare cu cărbuni, cu gură laterală, după modelul celor egiptene, de la care se pare că civilizaţia Indusului a învăţat să facă pâine nedospită şi dospită. Tot de la egipteni au fost aduse şi pisicile, care îndeplineau rolul de paznici ai grânarelor, însărcinate fiind cu eliminarea rozătoarelor.
Totuşi, se pare că indienii inventaseră şi pe cont propriu un cuptor pentru coptul pâinii. Acesta avea cam un metru înălţime, era construit din pământ ars, iar gura de alimentare era în vârful rotunjit în formă de ou. Intrarea era destul de largă şi se îngusta înspre centrul cuptorului. După unii istorici, acesta a fost strămoşul cuptorului tandoor de mai târziu. La bază avea o mică deschidere sub care erau plasaţi cărbuni. În acest stadiu, un astfel de cuptor era folosit doar la prepararea pâinii. Era uşor de transportat şi fusese inventat, probabil, special pentru a fi folosit de călători, negustori şi orice alte persoane aflate în mişcare pe perioade mai lungi de timp.
Arienii
Înainte de 1600 î.H. (data exactă nu am putut-o afla) un alt grup de triburi nomade migrează din centrul Asiei într-o regiune care a ajuns să fie cunoscută ca „ţara arienilor” (adică a oamenilor superiori), care mai târziu se va numi Iran. Unii dintre arieni au rămas acolo şi au pus, după 1000 de ani, bazele primului imperiu cunoscut de omenire. O parte a lor s-a mutat însă în Caucaz, unde au fost numiţi indo-europeni.
Pe la 1500 î.H. o ramură a arienilor a intrat în Valea Indusului; cea mai mare parte a populaţiei actuale a Indiei descinde din aceşti oameni. Arienii au adus cu ei limba sanscrită, carele de luptă trase de cai, animale ce au băgat spaima în dravidienii care nu mai văzuseră niciodată aşa ceva. Nu mai văzuseră cai, dar nici vaci, aduse de arieni în turme imense.
Carnea de vită şi lactatele (lapte, smântână, iaurt şi unt) erau alimentele de bază ale arienilor. Nu se ştie sigur dacă arienii pot fi creditaţi cu inventarea iaurtului, dar este posibil. Acesta a fost inventat, în orice caz, de un popor nomad. Nomazii cărau apa şi laptele în burdufuri din piele de capră. Este posibil ca bacteriile sălbatice provenite din aceste burdufuri să fie responsabile pentru producerea iaurtului; după aceea, experimentele au dus la găsirea unei proceduri controlabile şi reproductibile.
Iaurtul este numit „dahi” în limba hindi, dar cuvântul sub care este cunoscut în lumea occidentală provine din limba hunilor turcici, care pe la anul 100 d. H. îl numeau „yogurmak”, ceea ce însemna „a amesteca”.
Tot arienii au fost aceia care au adus în India rodiile. Originare din Iran, unde sunt şi astăzi considerate fructul naţional, erau văzute de arieni ca fiind un simbol al prosperităţii. Cereala folosită de arieni era orzul, adesea mâncat sub formă de terci, îndulcit cu miere, sau sub formă de turte coapte. Înainte să-i întâlnească pe dravidieni, arienii nu folosiseră deloc mirodenii, sare, orez, grâu, peşte, usturoi şi ceapă.
În ciuda faptului că au învăţat şi preluat de la dravidieni o seamă de meşteşuguri şi de ingrediente, scrierile din anul 1000 î.H. povestesc că arienii cu pielea deschisă şi cu osatură fină dispreţuiau cultura dravidienilor, ca şi lipsa lor de abilităţi militare. Se simţeau superiori acestor oameni cu constituţie mai grosolană şi cu piele mai închisă, pe care îi numeau, în batjocură, „demoni”. Din cauza acestei totale incompatibilităţi, dravidienii au părăsit treptat nordul Indiei, cea mai mare parte a lor stabilindu-se în sud.
Arienii, pe de altă parte, s-au răspândit spre est, preluând controlul întregii Indii de nord. Unii dintre ei au ajuns şi în Bengal unde au dat de păduri de nepătruns, umiditate de nesuportat, mlaştini infestate cu ţânţari şi râuri predispuse continuu la inundaţie. Tot aici au întâlnit o populaţie mongoloidă, care îşi spunea „banga”, adică „cei frumoşi”. Acest lucru nu i-a împiedicat însă pe arieni să-i desconsidere, întocmai cum făcuseră şi cu dravidienii. A contat probabil şi faptul că dieta populaţiei banga consta din ţipari şi şerpi, vânat şi câteva vegetale indigene (dovleci, nuci de cocos, banane). Cu toate astea, chiar şi în aceste condiţii, o parte dintre arieni s-a amestecat cu indigenii formând o populaţie cunoscută sub numele de „vratya” şi introducând în dieta locală leguminoasele, vinetele şi iaurtul, toate căpătând rapid poziţii importante în bucătăria banga. Integrarea a fost însă minimală, aceasta fiind dovedită de faptul că astăzi doar 2% dintre cuvintele bengaleze sunt de origine sanscrită.
Arienii rămaşi în Valea Indului nu aveau ce face, se pare, cu nimic din infrastructura lăsată de dravidieni. Aceasta a fost, pur şi simplu, lăsată în părăsire, să decadă. Aveau griji mai importante, printre care impunerea limbii sanscrite şi a perceptelor vedice populaţiei.
După 1200 î.H., primele vede scrise în sanscrită au dus la apariţia religiei hinduse, bazată pe venerarea vacilor şi pe interzicerea consumului de carne de vită, ca una dintre dogmele principale. Pe undeva, această dogmă corespundea stuaţiei economice. O vacă vie putea produce lapte şi produse lactate, putea aduce pe lume mai multe generaţii de urmaşi, în timp ce una sacrificată aducea o singură dată o cantitate de carne, greu de conservat. Mai mult, vitele din epocă aveau dimensiuni mai mici decât cele actuale, aşa că belşugul de carne nu era atât de mare pe cât ne-am putea aştepta astăzi.
Aceeaşi religie hindusă a creat un complicat sistem de caste, dar şi medicina ayurvedică. Filozofia ayurvedică a stabilit existenţa a şase „rasas” (gusturi) diferite: dulce, sărat, amar, iute, acru şi picant. Tot ea a pus bazele conceptului care afirma că tot ceea ce mâncăm ne afectează trupul, iar acesta mintea, de aceea hrana trebuie să fie naturală şi echilibrată.
Este extrem de interesant faptul că, deşi oarecum diferit, medicina ayurvedică ajunsese la concluzii culinare similare cu cele trase de filozofia chineză: stabilirea unor gusturi de bază, aflate în concordanţă cu filozofia naturistă a celor cinci principii care formează lumea, legătura dintre alimentaţie şi sănătate, teoria echilibrului complex pe care trebuie să-l aibă alimentaţia.
Tot în această perioadă, undeva între 1700 şi 1100 î.H., istoricii consideră că au apărut primele reţete culinare. India era încă foarte împădurită, iar vînătoarea şi culesul completau cu mult succes agricultura şi creşterea animalelor. Dieta normală a arienilor consta din fructe, legume, cereale, produse lactate, miere, păsări şi vânat.
De-a lugul timpului, o mare parte a populaţiei a îmbrăţişat vegetarianismul. Acest lucru a fost uşurat şi de răspândirea budismului şi de climă, care permitea obţinerea unei mari varietăţi de fructe, legume şi cereale în orice perioadă a anului. Ayurveda a dezvoltat un sistem de clasificare care categorisea fiecare aliment ca fiind „saatvic”, „raajsic” sau „taamsic”. Clasificarea aceasta este pentru mine destul de neclară, dar cei care vor să se informeze găsesc date pe Internet.
Au fost descoperite resturi de leguminoase vechi de cel puţin 4.500 de ani, iar textele sanscrite ne-au lăsat denumirile lor şi detalii despre modul în care se găteau. Arienii foloseau „masurah” (masoor – linte roşie), „mugda” (mung – fasole mung, Vigna radiata), „masah” (urid – linte neagră), „mansaka” (moth – fasole mot, Vigna aconitifolia) şi „kullata” (chana – năut). Acestea erau adăugate în supe, sau gătite sub formă de terciuri.
Orezul era fiert în lapte sau apă; untul clarificat (ghee) a fost, se pare, o invenţia a aceleiaşi epoci.
Pe teritoriul Indiei se foloseau deja, de mii de ani, mirodenii ca susan, coriandru, muştar, chimion, piper lung, ceapă şi usturoi. Pe la 700 î.H. există date care atestă pentru prima dată folosirea de piper, ghimbir şi curcuma. Aceste mirodenii fiind indigene în India de sud şi, ca atare, practic nedescoperite până la migrarea dravidienilor în acele zone, indică faptul că în acea epocă începuse să existe deja comerţ între sudul şi nordul Indiei.
Arienii nu aveau reguli privind vreo restricţie legată de alcool. Orzul şi prunele în special, dar şi alte fructe şi cereale, erau fermentate şi distilate, iar băuturile alcoolice erau populare în rândul tuturor categoriilor sociale.
După anii 500 î.H. descrierile legate de cultura culinară devin tot mei detaliate. Undeva în jurul anului 300 î.H., un medic numit Sushruta, a scris „Sambuita Sustrasbanaum”, unde arată modalităţile în care era preparată carnea: friptă la frigare, gătită în lapte sau ghee, asezonată cu mirodenii, tocată şi modelată sub formă de chiftele.
Cea mai interesantă descriere, în opinia multora, este următoarea tehnică: ungerea cărnii cu o pastă de mirodenii de culoarea mierii, urmată de gătirea ei în cuptoare de pământ. Susrutha numea această modalitate „kavan kunndu”, unii istorici afirmând că termenul „kunndu” ar sluji ca sursă pentru cuvântul hindi „tandoor”.
Pasta de culoarea mierii, numită „kunndu pachitam” seamănă perfect cu o marinadă descrisă de cineva care nu găteşte. Compoziţia acestei marinade a rămas necunoscută, dar pentru a obţine o culoare ca cea a mierii, s-ar putea folosi iaurt (acid pentru frăgezirea cărnii) şi diverse mirodenii, precum curcuma, usturoi, chimion, coriandru, piper, ghimbir şi sare. Spuneam mai sus că tandoor-ul a fost folosit o perioadă doar la coacerea pâinii, iată-l acum utilizat la gătitul cărnii marinate.
Mult mai târziu, preparate ca puiul tandoori au avut, uneori, culoare roşie, datorită adausului de boia, pe atunci inexistentă, căci ardeii urmau să fie aduşi în India de portughezi, la începutul secolului al XVI-lea.
Oricum, istoria cuptorului tandoor nu este deloc clară, iar aici puteţi găsi adunate unele dintre teoriile care încearcă să-i explice provenienţa şi etimologia.
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.haldiramusa.com
www.theculinaryscoop.com
www.inmamaskitchen.com
www.indianetzone.com
indiaheritage.org
www.zum.de
www.bizymoms.com


12 comentarii pe “La masă cu strămoşii – India (2)

  1. cristi-j spune:

    „daca un arheologi competent afirma ceva bazat pe artefacte care se pot interpreta stiintific, inseamna ca nu mananca rahat” … pe de alta parte nici nu exista prea multi care ar putea sustine contrariu. Cercetarea e anevoioasa si de durata si necesita cunostinte si fonduri si nu exista prea multi care sa se ocupe de acelasi subiect pe acelasi teritoriu decat in cazurile si locurile spectaculoase si importante. Cel putin asta e impresia mea. Se merge mult pe reputatie si pe prezumtia ca oamenii aia stiu despre ce vorbesc si nu au nici alte motive. Dar mai apar si teorii contradictorii si conflicte.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Exact. Probabil cercetarile despre care este vorba in link nu vor fi incheiate nici peste 20 de ani. Nepotii tai ar putea insa invata la scoala despre stravechea civilizatie de acum 8-9000 de ani de pe teritoriul Romaniei. 🙂

  2. cristi-j spune:

    M-am referit ca exemplu la birocratii de la UE pentru ca se presupune ca ei sunt specialisti in domeniul lor si domeniul se refera la locuri si fenomene apropiate in timp si spatiu si au multe mijloace de informare, clare si sigure. Cu toate acestea, nu cred ca se descurca prea bine. Arheologii sunt si ei specialisti dar au probleme mult mai mari si handicapuri mult mai mari legate de aflarea informatiilor. Daca primii pot gresi ma gandesc ca se poate intampla si in situatii vechi de mii si zeci de mii de ani. Nu la nivel general dar la tot felul de detalii.

    Nu stiu ce sa zic, daca fiecare continent trebuia sa aiba cate o civilizatie importanta … dar nici nu ma pricep si n-as putea decat sa bat campii (fara gratie) … hehehe

    Cat despre link : aici chiar ca e cu „uau !” si multe semne de exclamare. Asta intr-adevar e un mare lucru.
    Iata un alt motiv, pe langa cel evident, pentru care ar trebui sa se faca mai multe autostrazi in Romania, cine stie ce se mai descopera … hahaha
    Chiar langa Brasov mai e un Cristian, am crezut pentru un moment ca e vorba despre asta.
    Chiar la inceputul articolului e o fraza care e un exemplu bun pentru ce spuneam : „a fost întemeiată de primul val de agricultori care au migrat din Orientul Apropiat” . Mie imi vine sa intreb : Sigur ? Cum se poate stii cu siguranta acest lucru, ca e primul, ca faceau parte din acel val, ca nu e vorba despre altceva la care nu te-ai gandit si altele asemenea. Pentru mine poate fi o discutie nesfarsita si fascinanta in acelasi timp. Oricum, abia astept sa vad ecoul acestei descoperiri.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: In articol se justifica afirmatia ca agricultorii provin din Orient si sunt convins ca arheologii stiu si de ce acestia fac parte din primul val, desi valul ala o fi durat poate cateva sute sau mii de ani.
      Iti dai seama ca, fiind un articol de ziar, nu s-a intins nimeni la amanunte si justificari stiintifice pe care nu le-ar fi inteles nici 1% dintre cititori.

      Eu sunt convins ca in afara procentului de eroare, incompetenta si de amestec al politicului, care exista in orice domeniu, daca un arheologi competent afirma ceva bazat pe artefacte care se pot interpreta stiintific, inseamna ca nu mananca rahat.

      Buna chestia cu autostrazile. Probabil ca in alte tari asta este unul dintre motivele ca isi cunosc trecutul ceva mai bine. Au mai multe autostrazi. 🙂

  3. cristi-j spune:

    O multime de lucruri interesante.

    De fiecare data cand e vorba despre asta pentru mine e fascinant cum oamenii de azi au pretentia ca stiu sigur cum s-au intamplat lucrurile acum zeci de mii de ani, de multe ori bazat doar pe cateva resturi care nu pot fi altfel decat rupte din context.Si cand spun asta ma gandesc la faptul ca azi multi oameni nu stiu prea bine cum functioneaza lucrurile la ei in tara, multi oameni nu stiu sau nu inteleg sau inteleg gresit cum stau lucrurile in locuri diferite de propriile tari (de ex armata de birocrati de la uniunea europeana sau americanii despre oricine altcineva care nu e interesat de cultura consumerista sau multe alte exemple) si asta se intampla azi, in aceeasi perioada de timp, in prezent si cu o multime de surse de informatie la dispozitie.
    Eu am mereu retineri si imi vine sa intreb : „Sigur ? Sigur ?” hahaha

    Am o nedumerire. Daca dravidienii au venit acum 11000 deani si au mostenit cultivarea orezului in terase de la populatia nisada care venise acum 20000 de ani, orezul salbatic pe care-l gasisera in India si il cultivau in terase se considera orez domesticit sau nu ? Pentru ca eu aveam impresia ca orezul a fost domesticit in China acum 12000 de ani si adus in India undeva acum 5000 de ani.

    Cred ca numele complet al civilizatiei despre care vorbesti e civilizatia „Vaii Indului”.

    Chana dhal se refera de fapt la nautul spart in 2. Nautul indian e diferit de cel cu care suntem noi obisnuiti si s-ar chema kala chana sau desi si din acesta se face chana dhal. Cel mai mare si alb cu care suntem noi obisnuiti se numeste kabuli chana (din Kabul – Afganistan) si a fost introdus in India abia de cateva sute de ani.

    Interesant ca arienii au fost cei care au adus vacile si tot ei cei care au interzis apoi consumul lor.
    Chestia cu castele a fost de inteles, sa zicem, atunci dar e incredibil ca a supravietuit pana acum.

    Doar enumerand toate ingredientele si mirodeniile folosite atunci si te copleseste si inca nu se ajunsese la nivelul de sofisticare pentru care a devenit cunoscuta India.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Asta cu stiutul „sigur” pare, bineinteles, de mirare. Cu toate astea… Am avut ocazia sa vorbesc de cateva ori cu un arheolog foarte cunoscut la noi, care tocmai a facut o descoperire imensa la Cristianu. Ceea ce nu stiu birocratii de la UE nu conteaza la scara istorica. In cateva zeci de ani mecanismele economice si politice regleaza prostiile lor. Arheologii, ca oameni de stiinta, lucreaza cu dovezi, cu ceea ce se gaseste si aceste dovezi sunt rezultatul a mii de ani de civilizatie. Mecanismele au avut timp sa regleze ce s-a putut. O mare parte dintre afirmatiile certe ale arheologilor este clara si se poate dovedi.
      Atunci cand estimeaza ceva, o fac bazandu-se cel putin pe o mare probabilitate si pe precedente. Asa apar teoriile care difera, desi fiecare in parte are doza ei de „adevar relativ”. Nu-ti pot rezolva nedumerirea in legatura cu orezul. O am si eu si inca nu am elucidat-o. Am dat de surse care se bat cap in cap.

      Ai dreptate cu channa dal, este naut spart. Merita o specificare.

      Este posibil ca arienii sa fi avut turme imense tocmai fiindca nu le sacrificau inca de atunci. Nu este sigur daca interdictia a aparut numai odata cu religia hindusa, sau a fost preexistenta si doar inclusa in acesta. Ma rog, afirm ca nu este sigur fiindca nu am gasit nimic despre asta. Iti dai seama, ce scriu eu aici nu poate avea acuratetea stiintifica a unui studiu realizat profesionist. Internetul nu este considerat de absolut niciun om de stiinta ca fiind o sursa de incredere. Pentru scopul urmarit de mine este insa foarte bun. Nu degeaba am cotizat la Wikipedia de 3-4 ori pana acum. 🙂

      Pastrarea castelor este uimitoare, dar nu foarte. Si in religia crestina s-au pastrat obiceiuri, ritualuri si traditii pagane, mai vechi cu cateva mii de ani. Probabil ca si in religiile celelalte supravietuiesc, mai mult sau mai putin adaptate, cutume si ritualuri la fel de vechi. Omul este conservator si se schimba extrem de greu, mai ales cel ignorant. Traditiile ii ofera stabilitate si repere, ii dau siguranta, de aceea refuza sa le schimbe chiar cand devine clar ca sunt aberante.

      Si eu am ramas uimit in primul moment de cate alimente se foloseau, dar cumva este normal. Vorbim aici de o civilizatie imensa, nu de un sparcaiac de tara. Teritoriul era urias, resursele foarte variate, populatii multe veneau si plecau, negustori, armate etc. Nu asta ma copleseste pe mine. Sau, si asta, dar mai mult m-a izbit diferenta dintre civilizatiile chineza, indiana, mesopotamiana si egipteana care aveau o cultura culinara deja inaintata, rafinata chiar, in timpuri in care Europa… Mi se pare nefiresc. Ma gandesc ca poate inca nu s-au gasit dovezi concludente pe la noi.

      Ca vorbeam mai inainte despre descoperirea la care a participat cunostinta mea, s-ar putea ca analiza datelor sa ne rezerve vreo surpriza placuta.

  4. memphis spune:

    Mi-a placut mult. Te-ai intins exact atit cit articolul sa fie consistent dar nu plicticos. Apreciez mult amanuntele legate de partea culinara. Am profitat de ocazie sa recitesc cele doua episoade despre Egipt este foarte bine ca ai dat acele link-uri in text.
    Pe cind urmarea?

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Ma bucur ca ti-a placut. Si eu zic ca este interesant; dupa ce am scris acest material am simtit ca inteleg mai bine modul in care se gateste in India. Poate este doar o impresie, dar este una placuta.
      Urmarea va fi, probabil, martea viitoare. Asa mi-am planificat, cate 2 episoade pe saptamana, marti si joi.

  5. nea'Mielu spune:

    de mirare ca au putut trai fara ardei iute pana la sosirea portughezilor, si, si mai de mirare ca, putand, l-au adoptat atat de… radical 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @nea’Mielu: S-a potrivit bine climei. Vei vedea ca in sudul Indiei, unde este mai cald si mai umed, ardeii iuti sunt mai iubiti decat in nord. Nu ca acolo i-ar ocoli, dar este totusi o diferenta destul de usor de remarcat.

  6. Mirela Stanescu spune:

    Lung, dar foarte interesant articolul. Terra, cea mai mica decat un fir de nisip in univers, are multe minunatii si taine de descoperit (din trecut si din prezent). Stii deja ca sunt o fana a cestor articole; le citesc mereu cu atentie si placere. Este salutara generozitatea de a face cunoscute aceste informatii si altora, care trebuie sa fie ocupati cu diverse lucruri (multe inutile).

    • Radu Popovici spune:

      @Mirela Stanescu: Ce sa fac, a fost mnai lung, caci asa se putea „portiona” materialul. Poate alte episoade vor fi mai scurte.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.