La masa cu stramosii – India (2)

În episodul de astazi este prezentat din punct de vedere culinar si nutritional aportul adus la cultura culinara indiana de doua extrem de importante grupuri etnice care s-au stabilit pe teritoriul actualului sub-continent indian: dravidienii si arienii.

Dravidienii
Urmatorul grup rasial ajuns în India a fost unul de o importanta covarsitoare. Este cunoscut sub numele de „dravidieni”, si a venit, se pare, din sudul mediteranei. Urmasii lor de astazi au piele de culoare închisa, fete ovale si dinti lati.
Acum circa 11.000 de ani dravidienii întemeiasera deja asezari si cultivau campurile din nord-vestul Indiei. Au început sa domesticeasca animelele salbatice, ca sa le foloseasca la diverse munci, sau pentru lapte, carne si piele. Se stie ca domesticisera deja oi, capre, porci si bovine (bivoli de apa, gaur – numit si bizon indian – si yak). Gainile salbatice (gallus gallus) au fost si ele domesticite, ca si ratele, gastele si paunii. Cainii salbatici, de asemenea, au fost domesticiti si au devenit extrem de importanti ca însotitori si paznici ai turmelor.
Dravidienii erau la origine mari consumatori de grau, si ei au fost cei care au introdus aceasta cereala în India. Tot ei au învatat sa cultive leguminoase si au mostenit de la populatia nisada stiinta cultivarii orezului în terase, orezul devenind relativ rapid, alaturi de grau, alimentul de baza.
Consumul de carne nu era preponderent, dar exista. Carnea era gatita mai ales la frigare, deasupra focului. Preparate asemanatoare supelor si tocanelor erau gatite punand pietre încinse în burdufuri de piele care contineau apa. Dravidienii stiau si sa prepare zahar de palmier si sa obtina bauturi alcoolice prin fermentarea acestuia. Toate aceste lucruri se stiu datorita resturilor gasite în siturile arheologice.
Cea mai veche asezare de fermieri cunoscuta în sub-continentul indian a fost descoperita la Mahrgarh (astazi în Pakistan), de-a lungul fluviului Ind. Se pare ca aceasta asezare a fiintat între anii 7.000 si 2.000 î.H. Sapaturile arheologice au scos la iveala pietre folosite la macinarea graului si a orzului si vase din ceramica destinate fiertului, ceea ce era un incontestabil pas înainte fata de tehnica încalzirii apei cu pietre încinse, în burdufuri de piele. Resturile de oase carbonizate indica faptul ca localnicii gateau carnea prin frigere la foc sau pe taciuni.
Prin analogie, stiind ca în Mesopotamia se cultivau usturoi, praz, ceapa, linte, bobi, ridichi si radacinoase, se poate presupune ca le cultivau si foloseau si locuitorii din Mahrgarh. Sarea neagra, vestita sare indiana (kala namak) este indigena din zonele deluroase aflate de-a lungul fluviului Indus si, desi nu exista dovezi ale folosirii ei, eu as zice ca exista o buna sansa ca aceasta sare sa fi facut parte din alimentatia localnicilor.
Ca mirodenii, se foloseau deja mustarul, susanul si coriandrul. Chimionul, care este aproape nedespartit de coriandru în bucataria indiana de astazi, era folosit de mesopotamieni. Cuvantul sumerian pentru chimion era „gamun”, din care se trage, fara îndoiala, cuvantul persan „kermun” si cel roman „cuminus”. Prima mentiune scrisa a folosirii chimionului în India dateaza de acum 2500 de ani, dar eu cred ca se folosea deja si în acea epoca.
Pe la anii 3500 î.H existau, probabil, peste 1000 de asezari dravidiene raspandite de-a lungul vaii Indusului.
Peste o alta mie de ani, la 2500 î.H., doua orase, despre care se stie ca erau înconjurate de ziduri, Mohenjo-Daro si Harappa, numara fiecare o populatie de peste 40.000 de locuitori si avea deja un sistem de scriere. Aceste doua orase sunt exponentele civilizatiei numita „a Indului”, care a durat aproape 1.000 de ani, dupa care a fost complet uitata si redescoperita doar acum mai putin de 100 de ani. Excavatiile au adus la lumina strazi, locuinte cu conducte de apa în podea, spalatorii cu scurgeri si ventilaje, temple, bai, sali de întrunire si nenumarate ateliere si magazine.
Exista dovezi ca în acea vreme exista deja un comert activ între aceste orase si Egipt si Sumer, atat pe rute terestre cat si maritime. Locuitorii Vaii Indusului nu erau doar fermieri, vanatori si pescari, ci si mestesugari. În ce priveste gatitul, tocanele primitive de la Mehrgarh nu fusesera uitate, ci diversificate si perfectionate. Pietrele de macinat descoperite, foarte asemanatoare cu cele care se mai gasesc si astazi în toata India, confirma folosirea mirodeniilor. Cerealele, leguminoasele, pestele, legumele, fructele si carnea erau uscate ca rezerve pentru sezoanele reci. Fructele si legumele gasite în vasele antice demonstreaza ca localnicii foloseau cantitati mari de banane, curmale, dovleci si nuci de cocos. Au fost descoperite si seminte carbonizate de mustar, ca si resturi de grau, orz si naut (chana dhal), depozitate în granare uriase.
S-au gasit, de asemenea, si cuptoare cu carbuni, cu gura laterala, dupa modelul celor egiptene, de la care se pare ca civilizatia Indusului a învatat sa faca paine nedospita si dospita. Tot de la egipteni au fost aduse si pisicile, care îndeplineau rolul de paznici ai granarelor, însarcinate fiind cu eliminarea rozatoarelor.
Totusi, se pare ca indienii inventasera si pe cont propriu un cuptor pentru coptul painii. Acesta avea cam un metru înaltime, era construit din pamant ars, iar gura de alimentare era în varful rotunjit în forma de ou. Intrarea era destul de larga si se îngusta înspre centrul cuptorului. Dupa unii istorici, acesta a fost stramosul cuptorului tandoor de mai tarziu. La baza avea o mica deschidere sub care erau plasati carbuni. În acest stadiu, un astfel de cuptor era folosit doar la prepararea painii. Era usor de transportat si fusese inventat, probabil, special pentru a fi folosit de calatori, negustori si orice alte persoane aflate în miscare pe perioade mai lungi de timp.
Arienii
Înainte de 1600 î.H. (data exacta nu am putut-o afla) un alt grup de triburi nomade migreaza din centrul Asiei într-o regiune care a ajuns sa fie cunoscuta ca „tara arienilor” (adica a oamenilor superiori), care mai tarziu se va numi Iran. Unii dintre arieni au ramas acolo si au pus, dupa 1000 de ani, bazele primului imperiu cunoscut de omenire. O parte a lor s-a mutat însa în Caucaz, unde au fost numiti indo-europeni.
Pe la 1500 î.H. o ramura a arienilor a intrat în Valea Indusului; cea mai mare parte a populatiei actuale a Indiei descinde din acesti oameni. Arienii au adus cu ei limba sanscrita, carele de lupta trase de cai, animale ce au bagat spaima în dravidienii care nu mai vazusera niciodata asa ceva. Nu mai vazusera cai, dar nici vaci, aduse de arieni în turme imense.
Carnea de vita si lactatele (lapte, smantana, iaurt si unt) erau alimentele de baza ale arienilor. Nu se stie sigur daca arienii pot fi creditati cu inventarea iaurtului, dar este posibil. Acesta a fost inventat, în orice caz, de un popor nomad. Nomazii carau apa si laptele în burdufuri din piele de capra. Este posibil ca bacteriile salbatice provenite din aceste burdufuri sa fie responsabile pentru producerea iaurtului; dupa aceea, experimentele au dus la gasirea unei proceduri controlabile si reproductibile.
Iaurtul este numit „dahi” în limba hindi, dar cuvantul sub care este cunoscut în lumea occidentala provine din limba hunilor turcici, care pe la anul 100 d. H. îl numeau „yogurmak”, ceea ce însemna „a amesteca”.
Tot arienii au fost aceia care au adus în India rodiile. Originare din Iran, unde sunt si astazi considerate fructul national, erau vazute de arieni ca fiind un simbol al prosperitatii. Cereala folosita de arieni era orzul, adesea mancat sub forma de terci, îndulcit cu miere, sau sub forma de turte coapte. Înainte sa-i întalneasca pe dravidieni, arienii nu folosisera deloc mirodenii, sare, orez, grau, peste, usturoi si ceapa.
În ciuda faptului ca au învatat si preluat de la dravidieni o seama de mestesuguri si de ingrediente, scrierile din anul 1000 î.H. povestesc ca arienii cu pielea deschisa si cu osatura fina dispretuiau cultura dravidienilor, ca si lipsa lor de abilitati militare. Se simteau superiori acestor oameni cu constitutie mai grosolana si cu piele mai închisa, pe care îi numeau, în batjocura, „demoni”. Din cauza acestei totale incompatibilitati, dravidienii au parasit treptat nordul Indiei, cea mai mare parte a lor stabilindu-se în sud.
Arienii, pe de alta parte, s-au raspandit spre est, preluand controlul întregii Indii de nord. Unii dintre ei au ajuns si în Bengal unde au dat de paduri de nepatruns, umiditate de nesuportat, mlastini infestate cu tantari si rauri predispuse continuu la inundatie. Tot aici au întalnit o populatie mongoloida, care îsi spunea „banga”, adica „cei frumosi”. Acest lucru nu i-a împiedicat însa pe arieni sa-i desconsidere, întocmai cum facusera si cu dravidienii. A contat probabil si faptul ca dieta populatiei banga consta din tipari si serpi, vanat si cateva vegetale indigene (dovleci, nuci de cocos, banane). Cu toate astea, chiar si în aceste conditii, o parte dintre arieni s-a amestecat cu indigenii formand o populatie cunoscuta sub numele de „vratya” si introducand în dieta locala leguminoasele, vinetele si iaurtul, toate capatand rapid pozitii importante în bucataria banga. Integrarea a fost însa minimala, aceasta fiind dovedita de faptul ca astazi doar 2% dintre cuvintele bengaleze sunt de origine sanscrita.
Arienii ramasi în Valea Indului nu aveau ce face, se pare, cu nimic din infrastructura lasata de dravidieni. Aceasta a fost, pur si simplu, lasata în parasire, sa decada. Aveau griji mai importante, printre care impunerea limbii sanscrite si a perceptelor vedice populatiei.
Dupa 1200 î.H., primele vede scrise în sanscrita au dus la aparitia religiei hinduse, bazata pe venerarea vacilor si pe interzicerea consumului de carne de vita, ca una dintre dogmele principale. Pe undeva, aceasta dogma corespundea stuatiei economice. O vaca vie putea produce lapte si produse lactate, putea aduce pe lume mai multe generatii de urmasi, în timp ce una sacrificata aducea o singura data o cantitate de carne, greu de conservat. Mai mult, vitele din epoca aveau dimensiuni mai mici decat cele actuale, asa ca belsugul de carne nu era atat de mare pe cat ne-am putea astepta astazi.
Aceeasi religie hindusa a creat un complicat sistem de caste, dar si medicina ayurvedica. Filozofia ayurvedica a stabilit existenta a sase „rasas” (gusturi) diferite: dulce, sarat, amar, iute, acru si picant. Tot ea a pus bazele conceptului care afirma ca tot ceea ce mancam ne afecteaza trupul, iar acesta mintea, de aceea hrana trebuie sa fie naturala si echilibrata.
Este extrem de interesant faptul ca, desi oarecum diferit, medicina ayurvedica ajunsese la concluzii culinare similare cu cele trase de filozofia chineza: stabilirea unor gusturi de baza, aflate în concordanta cu filozofia naturista a celor cinci principii care formeaza lumea, legatura dintre alimentatie si sanatate, teoria echilibrului complex pe care trebuie sa-l aiba alimentatia.
Tot în aceasta perioada, undeva între 1700 si 1100 î.H., istoricii considera ca au aparut primele retete culinare. India era înca foarte împadurita, iar vînatoarea si culesul completau cu mult succes agricultura si cresterea animalelor. Dieta normala a arienilor consta din fructe, legume, cereale, produse lactate, miere, pasari si vanat.
De-a lugul timpului, o mare parte a populatiei a îmbratisat vegetarianismul. Acest lucru a fost usurat si de raspandirea budismului si de clima, care permitea obtinerea unei mari varietati de fructe, legume si cereale în orice perioada a anului. Ayurveda a dezvoltat un sistem de clasificare care categorisea fiecare aliment ca fiind „saatvic”, „raajsic” sau „taamsic”. Clasificarea aceasta este pentru mine destul de neclara, dar cei care vor sa se informeze gasesc date pe Internet.
Au fost descoperite resturi de leguminoase vechi de cel putin 4.500 de ani, iar textele sanscrite ne-au lasat denumirile lor si detalii despre modul în care se gateau. Arienii foloseau „masurah” (masoor – linte rosie), „mugda” (mung – fasole mung, Vigna radiata), „masah” (urid – linte neagra), „mansaka” (moth – fasole mot, Vigna aconitifolia) si „kullata” (chana – naut). Acestea erau adaugate în supe, sau gatite sub forma de terciuri.
Orezul era fiert în lapte sau apa; untul clarificat (ghee) a fost, se pare, o inventia a aceleiasi epoci.
Pe teritoriul Indiei se foloseau deja, de mii de ani, mirodenii ca susan, coriandru, mustar, chimion, piper lung, ceapa si usturoi. Pe la 700 î.H. exista date care atesta pentru prima data folosirea de piper, ghimbir si curcuma. Aceste mirodenii fiind indigene în India de sud si, ca atare, practic nedescoperite pana la migrarea dravidienilor în acele zone, indica faptul ca în acea epoca începuse sa existe deja comert între sudul si nordul Indiei.
Arienii nu aveau reguli privind vreo restrictie legata de alcool. Orzul si prunele în special, dar si alte fructe si cereale, erau fermentate si distilate, iar bauturile alcoolice erau populare în randul tuturor categoriilor sociale.
Dupa anii 500 î.H. descrierile legate de cultura culinara devin tot mei detaliate. Undeva în jurul anului 300 î.H., un medic numit Sushruta, a scris „Sambuita Sustrasbanaum”, unde arata modalitatile în care era preparata carnea: fripta la frigare, gatita în lapte sau ghee, asezonata cu mirodenii, tocata si modelata sub forma de chiftele.
Cea mai interesanta descriere, în opinia multora, este urmatoarea tehnica: ungerea carnii cu o pasta de mirodenii de culoarea mierii, urmata de gatirea ei în cuptoare de pamant. Susrutha numea aceasta modalitate „kavan kunndu”, unii istorici afirmand ca termenul „kunndu” ar sluji ca sursa pentru cuvantul hindi „tandoor”.
Pasta de culoarea mierii, numita „kunndu pachitam” seamana perfect cu o marinada descrisa de cineva care nu gateste. Compozitia acestei marinade a ramas necunoscuta, dar pentru a obtine o culoare ca cea a mierii, s-ar putea folosi iaurt (acid pentru fragezirea carnii) si diverse mirodenii, precum curcuma, usturoi, chimion, coriandru, piper, ghimbir si sare. Spuneam mai sus ca tandoor-ul a fost folosit o perioada doar la coacerea painii, iata-l acum utilizat la gatitul carnii marinate.
Mult mai tarziu, preparate ca puiul tandoori au avut, uneori, culoare rosie, datorita adausului de boia, pe atunci inexistenta, caci ardeii urmau sa fie adusi în India de portughezi, la începutul secolului al XVI-lea.
Oricum, istoria cuptorului tandoor nu este deloc clara, iar aici puteti gasi adunate unele dintre teoriile care încearca sa-i explice provenienta si etimologia.
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.haldiramusa.com
www.theculinaryscoop.com
www.inmamaskitchen.com
www.indianetzone.com
indiaheritage.org
www.zum.de
www.bizymoms.com


12 comentarii pe “La masa cu stramosii – India (2)

  1. cristi-j spune:

    „daca un arheologi competent afirma ceva bazat pe artefacte care se pot interpreta stiintific, inseamna ca nu mananca rahat” … pe de alta parte nici nu exista prea multi care ar putea sustine contrariu. Cercetarea e anevoioasa si de durata si necesita cunostinte si fonduri si nu exista prea multi care sa se ocupe de acelasi subiect pe acelasi teritoriu decat in cazurile si locurile spectaculoase si importante. Cel putin asta e impresia mea. Se merge mult pe reputatie si pe prezumtia ca oamenii aia stiu despre ce vorbesc si nu au nici alte motive. Dar mai apar si teorii contradictorii si conflicte.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Exact. Probabil cercetarile despre care este vorba in link nu vor fi incheiate nici peste 20 de ani. Nepotii tai ar putea insa invata la scoala despre stravechea civilizatie de acum 8-9000 de ani de pe teritoriul Romaniei. 🙂

  2. cristi-j spune:

    M-am referit ca exemplu la birocratii de la UE pentru ca se presupune ca ei sunt specialisti in domeniul lor si domeniul se refera la locuri si fenomene apropiate in timp si spatiu si au multe mijloace de informare, clare si sigure. Cu toate acestea, nu cred ca se descurca prea bine. Arheologii sunt si ei specialisti dar au probleme mult mai mari si handicapuri mult mai mari legate de aflarea informatiilor. Daca primii pot gresi ma gandesc ca se poate intampla si in situatii vechi de mii si zeci de mii de ani. Nu la nivel general dar la tot felul de detalii.

    Nu stiu ce sa zic, daca fiecare continent trebuia sa aiba cate o civilizatie importanta … dar nici nu ma pricep si n-as putea decat sa bat campii (fara gratie) … hehehe

    Cat despre link : aici chiar ca e cu „uau !” si multe semne de exclamare. Asta intr-adevar e un mare lucru.
    Iata un alt motiv, pe langa cel evident, pentru care ar trebui sa se faca mai multe autostrazi in Romania, cine stie ce se mai descopera … hahaha
    Chiar langa Brasov mai e un Cristian, am crezut pentru un moment ca e vorba despre asta.
    Chiar la inceputul articolului e o fraza care e un exemplu bun pentru ce spuneam : „a fost întemeiata de primul val de agricultori care au migrat din Orientul Apropiat” . Mie imi vine sa intreb : Sigur ? Cum se poate stii cu siguranta acest lucru, ca e primul, ca faceau parte din acel val, ca nu e vorba despre altceva la care nu te-ai gandit si altele asemenea. Pentru mine poate fi o discutie nesfarsita si fascinanta in acelasi timp. Oricum, abia astept sa vad ecoul acestei descoperiri.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: In articol se justifica afirmatia ca agricultorii provin din Orient si sunt convins ca arheologii stiu si de ce acestia fac parte din primul val, desi valul ala o fi durat poate cateva sute sau mii de ani.
      Iti dai seama ca, fiind un articol de ziar, nu s-a intins nimeni la amanunte si justificari stiintifice pe care nu le-ar fi inteles nici 1% dintre cititori.

      Eu sunt convins ca in afara procentului de eroare, incompetenta si de amestec al politicului, care exista in orice domeniu, daca un arheologi competent afirma ceva bazat pe artefacte care se pot interpreta stiintific, inseamna ca nu mananca rahat.

      Buna chestia cu autostrazile. Probabil ca in alte tari asta este unul dintre motivele ca isi cunosc trecutul ceva mai bine. Au mai multe autostrazi. 🙂

  3. cristi-j spune:

    O multime de lucruri interesante.

    De fiecare data cand e vorba despre asta pentru mine e fascinant cum oamenii de azi au pretentia ca stiu sigur cum s-au intamplat lucrurile acum zeci de mii de ani, de multe ori bazat doar pe cateva resturi care nu pot fi altfel decat rupte din context.Si cand spun asta ma gandesc la faptul ca azi multi oameni nu stiu prea bine cum functioneaza lucrurile la ei in tara, multi oameni nu stiu sau nu inteleg sau inteleg gresit cum stau lucrurile in locuri diferite de propriile tari (de ex armata de birocrati de la uniunea europeana sau americanii despre oricine altcineva care nu e interesat de cultura consumerista sau multe alte exemple) si asta se intampla azi, in aceeasi perioada de timp, in prezent si cu o multime de surse de informatie la dispozitie.
    Eu am mereu retineri si imi vine sa intreb : „Sigur ? Sigur ?” hahaha

    Am o nedumerire. Daca dravidienii au venit acum 11000 deani si au mostenit cultivarea orezului in terase de la populatia nisada care venise acum 20000 de ani, orezul salbatic pe care-l gasisera in India si il cultivau in terase se considera orez domesticit sau nu ? Pentru ca eu aveam impresia ca orezul a fost domesticit in China acum 12000 de ani si adus in India undeva acum 5000 de ani.

    Cred ca numele complet al civilizatiei despre care vorbesti e civilizatia „Vaii Indului”.

    Chana dhal se refera de fapt la nautul spart in 2. Nautul indian e diferit de cel cu care suntem noi obisnuiti si s-ar chema kala chana sau desi si din acesta se face chana dhal. Cel mai mare si alb cu care suntem noi obisnuiti se numeste kabuli chana (din Kabul – Afganistan) si a fost introdus in India abia de cateva sute de ani.

    Interesant ca arienii au fost cei care au adus vacile si tot ei cei care au interzis apoi consumul lor.
    Chestia cu castele a fost de inteles, sa zicem, atunci dar e incredibil ca a supravietuit pana acum.

    Doar enumerand toate ingredientele si mirodeniile folosite atunci si te copleseste si inca nu se ajunsese la nivelul de sofisticare pentru care a devenit cunoscuta India.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Asta cu stiutul „sigur” pare, bineinteles, de mirare. Cu toate astea… Am avut ocazia sa vorbesc de cateva ori cu un arheolog foarte cunoscut la noi, care tocmai a facut o descoperire imensa la Cristianu. Ceea ce nu stiu birocratii de la UE nu conteaza la scara istorica. In cateva zeci de ani mecanismele economice si politice regleaza prostiile lor. Arheologii, ca oameni de stiinta, lucreaza cu dovezi, cu ceea ce se gaseste si aceste dovezi sunt rezultatul a mii de ani de civilizatie. Mecanismele au avut timp sa regleze ce s-a putut. O mare parte dintre afirmatiile certe ale arheologilor este clara si se poate dovedi.
      Atunci cand estimeaza ceva, o fac bazandu-se cel putin pe o mare probabilitate si pe precedente. Asa apar teoriile care difera, desi fiecare in parte are doza ei de „adevar relativ”. Nu-ti pot rezolva nedumerirea in legatura cu orezul. O am si eu si inca nu am elucidat-o. Am dat de surse care se bat cap in cap.

      Ai dreptate cu channa dal, este naut spart. Merita o specificare.

      Este posibil ca arienii sa fi avut turme imense tocmai fiindca nu le sacrificau inca de atunci. Nu este sigur daca interdictia a aparut numai odata cu religia hindusa, sau a fost preexistenta si doar inclusa in acesta. Ma rog, afirm ca nu este sigur fiindca nu am gasit nimic despre asta. Iti dai seama, ce scriu eu aici nu poate avea acuratetea stiintifica a unui studiu realizat profesionist. Internetul nu este considerat de absolut niciun om de stiinta ca fiind o sursa de incredere. Pentru scopul urmarit de mine este insa foarte bun. Nu degeaba am cotizat la Wikipedia de 3-4 ori pana acum. 🙂

      Pastrarea castelor este uimitoare, dar nu foarte. Si in religia crestina s-au pastrat obiceiuri, ritualuri si traditii pagane, mai vechi cu cateva mii de ani. Probabil ca si in religiile celelalte supravietuiesc, mai mult sau mai putin adaptate, cutume si ritualuri la fel de vechi. Omul este conservator si se schimba extrem de greu, mai ales cel ignorant. Traditiile ii ofera stabilitate si repere, ii dau siguranta, de aceea refuza sa le schimbe chiar cand devine clar ca sunt aberante.

      Si eu am ramas uimit in primul moment de cate alimente se foloseau, dar cumva este normal. Vorbim aici de o civilizatie imensa, nu de un sparcaiac de tara. Teritoriul era urias, resursele foarte variate, populatii multe veneau si plecau, negustori, armate etc. Nu asta ma copleseste pe mine. Sau, si asta, dar mai mult m-a izbit diferenta dintre civilizatiile chineza, indiana, mesopotamiana si egipteana care aveau o cultura culinara deja inaintata, rafinata chiar, in timpuri in care Europa… Mi se pare nefiresc. Ma gandesc ca poate inca nu s-au gasit dovezi concludente pe la noi.

      Ca vorbeam mai inainte despre descoperirea la care a participat cunostinta mea, s-ar putea ca analiza datelor sa ne rezerve vreo surpriza placuta.

  4. memphis spune:

    Mi-a placut mult. Te-ai intins exact atit cit articolul sa fie consistent dar nu plicticos. Apreciez mult amanuntele legate de partea culinara. Am profitat de ocazie sa recitesc cele doua episoade despre Egipt este foarte bine ca ai dat acele link-uri in text.
    Pe cind urmarea?

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Ma bucur ca ti-a placut. Si eu zic ca este interesant; dupa ce am scris acest material am simtit ca inteleg mai bine modul in care se gateste in India. Poate este doar o impresie, dar este una placuta.
      Urmarea va fi, probabil, martea viitoare. Asa mi-am planificat, cate 2 episoade pe saptamana, marti si joi.

  5. nea'Mielu spune:

    de mirare ca au putut trai fara ardei iute pana la sosirea portughezilor, si, si mai de mirare ca, putand, l-au adoptat atat de… radical 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @nea’Mielu: S-a potrivit bine climei. Vei vedea ca in sudul Indiei, unde este mai cald si mai umed, ardeii iuti sunt mai iubiti decat in nord. Nu ca acolo i-ar ocoli, dar este totusi o diferenta destul de usor de remarcat.

  6. Mirela Stanescu spune:

    Lung, dar foarte interesant articolul. Terra, cea mai mica decat un fir de nisip in univers, are multe minunatii si taine de descoperit (din trecut si din prezent). Stii deja ca sunt o fana a cestor articole; le citesc mereu cu atentie si placere. Este salutara generozitatea de a face cunoscute aceste informatii si altora, care trebuie sa fie ocupati cu diverse lucruri (multe inutile).

    • Radu Popovici spune:

      @Mirela Stanescu: Ce sa fac, a fost mnai lung, caci asa se putea „portiona” materialul. Poate alte episoade vor fi mai scurte.

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.