Produsele animale
Carnea se găsea mai uşor în oraşe, căci acestea atrăgeau producători şi negustori. Cea mai scumpă era cea de vită şi de viţel şi, se pare, doar cei din clasele superioare şi-o puteau permite.

O carne mai fragedă şi mai disponibilă era cea de oaie. Întemeietorii statului sumerian au fost la origine păstori şi duceau o viaţă nomadă, alături de turme imense de oi.
Carnea provenită de la capre, oi şi vite pare să fi fost consumată în mod regulat de clasele bogate, dar doar ocazional de cei săraci. Fâşii de carne sărate şi uscate sunt menţionate în textele vechi. Uzul cărnii trebuie să fi fost mai extins decât lasă să se presupună menţiunile sărace din texte. Consumul cărnii de porc, iniţial frecvent, pare să fi scăzut după începutul celui de-al doilea mileniu î.H.

Oile jucau un rol extrem de important în economia locală. Ca şi în cazul caprelor sau vitelor, laptele de oaie era transformat în unt şi brânză, iar carnea de oaie era socotită ca fiind cea mai fragedă şi cea mai la îndemână.
În general, carnea era conservată prin uscate, afumare şi sărare.

Datele referitoare la consumul de carne de pui, şi de pasăre în general, nu sunt prea generoase. Acest lucru se datorează şi faptului că oasele de pasăre sunt fragile şi se distrug foarte uşor în timp. Mai mult, fiind subţiri şi moi, erau consumate de animale mai mari (porci, câini etc.) şi prezenţa lor în siturile arheologice este foarte săracă. Textele tăbliţelor menţionează însă ferme în care erau domesticite gâşte şi raţe; ouăle erau şi ele un aliment accesibil.

Grăsimile pentru gătit erau predominant de origine animală (untură, seu şi unt); uleiurile vegetale, probabil cel de susan, erau rezervate mai mult cosmeticelor, ritualurilor şi tehnicii (vopsitului de ţesături, de exemplu). Producţia totală de ulei vegetal în provincia Girsu, în anul 2047 î.H. era de 14.445 litri, dar nicio picătură din acesta nu era folosit la gătit.

Produsele lactate, inclusiv unt clarificat şi diferite tipuri de brânză, erau foarte importante, dar nu există indicaţii clare despre consumul de lapte proaspăt; conservarea sa era drastic limitată de condiţiile climaterice.
Grăsimile lactate erau folosite preponderent la produsele de patiserie.

Vânatul (turme imense de gazele cutreierau deşertul până acum câteva sute de ani) este adesea descris în textele legate de curtea regală, dar nu există nicio urmă despre ele în înregistrările administrative, aşa că trebuie să fi fost mai curând un sport (leii şi bivolii erau şi ei o pradă favorită) decât un mijloc de subzistenţă.

Mâncarea stradală
Mâncarea oferită pe stradă era incredibil de variată şi de apetisantă, cu mult peste ceea ce oferă astăzi multe dintre oraşele moderne, în special occidentale. Fructele, legumele, peştele, carnea, berea şi dulciurile erau produsele cele mai populare. În special ceapa, castraveţii, carnea friptă proaspăt de capră, oaie şi porc. Carnea era de obicei condimentată puternic, iar aromele răspândite de tarabele vânzătorilor erau, probabil, ameţitoare.

Alimente ciudate
În ce priveşte alimentele ciudate, un basorelief asirian arată un servitor cărând lăcuste înfipte în frigări lungi şi subţiri, de lemn. Probabil lăcustele erau consumate fripte, uneori unse cu sirop de curmale.

Fructe şi legume
Grădinile mesopotamiene erau irigate şi pline de fructe şi legume. Cele mai populare fructe erau merele, caisele, cireşele, smochinele, pepenii, dudele, perele, prunele, rodiile şi gutuile. Totuşi, cea mai importantă recoltă, mai ales în sud, erau curmalele. Bogate în zahăr şi fier, erau folosite mai ales pentru conserve. Ca şi orzul, curmalul se simte bine în soluri relativ sărate şi a fost una dintre primele plante cultivate de om.
Legumele cele mai curente erau ceapa şi usturoiul, salatele (lăptucile), varza, castraveţii, morcovii, ridichile, sfecla, păstârnacii, fasolea, mazărea şi năutu. În mod curios, două dintre ingredientele tipic mediteraneene, măslinele şi strugurii, erau rar folosite în bucătăria mesopotamiană.

Se cunosc peste o sută de denumiri de vegetale, ca şi părţi ale lor sau diferite varietăţi. Cu toate acestea modul în care erau folosite este extrem de slab documentat, probabil datorită perisabilităţii lor ridicate, care le făcea nepotrivite pentru a fi înregistrate în textele administrative. O excepţie sunt aliaceele (ceapă, usturoi, praz) care sunt mai puţin perisabile şi erau consumate în cantităţi imense de întreaga populaţie. Textele vechi ne povestesc despre regele Merodach Maladan al II-lea, din Babilon (2100 î.H.) că a construit un templu la Nannar, în a cărui grădina creştea ceapă şi praz.

Fructele cele mai menţionate erau merele, smochinele şi rodiile, primele două fiind adesea uscate, după cum arată un inel de măr uscat, excepţional conservat, provenind din mormântul regal din Ur (circa 2700 î.H.).

Curmalul ocupa un loc aparte. Era cultivat în mod extensiv în grăsinile din sudul ţării, iar producţia de curmale era înregistrată cu meticulozitate. În afară de fructe, care se mâncau uscate şi erau fermentate, pentru a obţine o băutură, restul arborelui era folosit la fabricarea de frânghii, coşuri, rogojini etc. Siropul de curmale pare să fi fost îndulcitorul principal în Mesopotamia. Registrele nu îl documentează decât foarte târziu, iar acolo unde se specifică „miere” este de presupus că referirea este, de fapt, la siropul de curmale.
Există aluzii izolate la ciuperci, dar consumul lor pare să fi fost considerat un obicei barbar.

(va urma)

Bibliografie:

http://www.foodtimeline.org

În aceeaşi serie de articole:
La masă cu strămoşii – Partea 1: Mesopotamia (1)
La masă cu strămoşii – Partea 1: Mesopotamia (2)
La masă cu strămoşii – Partea 1: Mesopotamia (3)
La masă cu strămoşii – Partea 1: Mesopotamia (4)
La masă cu strămoşii – Partea 1: Mesopotamia (6)