Conform ultimelor statistici la care am avut acces, Romania este doar al 26-lea producator de mere din lume. Este însa, de exemplu, pe locul al treisprezecelea ca producator de gutui, al optulea ca producator de cirese si al patrulea ca producator de prune, ceea ce nu este de colo. De ce ne învata abecedarele (cel putin asa o faceau acum multi ani, cand l-am primit eu pe al meu) ca „Ana are mere”, si nu prune sau cirese, ramane o întrebare deschisa. Poate ca iubim merele mai mult decat putem sa le producem.
Oricum, sunt convins ca orice elev din München, sau chiar din Bavaria (poate si din întreaga Germanie?) ar putea afla înca din prima clasa ca „Ana are bere”, caci aceasta bautura este atotprezenta, impunandu-se aproape ca o emblema a statului situat în sud-estul Germaniei.
Dupa ploile îndurate în Sicilia anul acesta, München nu a dorit sa se lase mai prejos. Plecat de la 40 °C de acasa, am ajuns la 15 °C la München. Ne-a plouat primele 5-6 zile aproape non-stop; tot am avut norocul ca ploaia era potolita si fina, asa ca ne-am putut deplasa cat de cat, aparati de umbrele si canadiene. Vremea închisa, umeda si friguroasa ne-a influentat, însa, moralul. Aproape în fiecare zi ne spuneam: „lasa, poate maine o sa iasa si soarele si totul va fi mai vesel”. Ne-am amagit astfel zile bune, pana ce soarele a înlocuit norii si ploaia, în sfarsit, în ultimele doua zile ale concediului. Bine si asa, decat deloc.
Nu am stat în München decat 8 zile, asa ca nu am în niciun fel pretentia ca sunt vreun specialist în ceea ce poate oferi orasul, dar pot afirma ca este un loc cu mai multe „fatete”: îl putem numi oras al fotbalului, al parcurilor, al carnatilor, al cladirilor monumentale, al barocului si rococoului, al hainelor „dirndl” si „lederhosen” sau al berii si toate aceste denumiri pot fi, în aceeasi masura, si corecte, dar si false. Münchenul este toate acestea, dar si mai mult de atat.
În cele ce vor urma, voi încerca sa-mi sintetizez impresiile despre acest oras, dar nu uitati ca am fost acolo pentru bere si mancare, asa ca sper sa-mi iertati faptul ca am fost mult mai concentrat pe aceste directii decat pe orice altceva.
Cladirile
Am stat într-un hotel aflat la 3 minute de mers pe jos de gara si la 6 minute distanta de orasul vechi, acesta din urma fiind considerat de multi centrul turistic al Münchenului. Zona dintre Karlsplatz (Stachus) si Marienburg este cea mai calcata de turisti si locul unde se afla cateva zeci de localuri de tot felul, printre care cateva berarii foarte interesante. Am trecut în aceasta zona zilnic, asa ca pot spune ca înca o am imprimata pe retina. Am mai calcat, bineînteles si prin alte zone ale urbei, dar orasul vechi a fost epicentrul deplasarilor mele.
München se poate lauda cu multe cladiri frumoase, exceptional de bine întretinute, cele mai multe dintre ele foarte curate, stralucitoare. Este un oras cu o istorie bogata, un oras care a fost si este el însusi bogat, iar acest lucru se poate observa usor.
Nu as zice ca este un oras la fel de frumos ca Barcelona, Madrid, Paris sau Roma, dar este un loc unde poti fi încantat de arhitectura. Am fost impresionat de barocul multor cladiri si catedrale, un stil fastuos, dramatic si exuberant, original din Italia si adoptat cu entuziasm de arhitectii germani din secolele al XVII-lea si al XVIII-lea.
Unele dintre ele sunt chiar exponentele rococo-ului, un fel de baroc tarziu, cu o abordare mai rafinata, mai ornamentata si altfel colorata. Multe sintre aceste cladiri sunt încantatoare, o adevarata placere sa le contempli. Eu le-am „rasfoit” în graba, am facut si cateva sute de fotografii, dar daca cineva dintre dvs. este interesat în arhitectura orasului se poate informa foarte bine aici.
Transportul în comun
Nicaieri nu am fost mai impresionat de transportul în comun. La München totul este perfect integrat si organizat. Ai în multe statii automate de unde îti poti procura bilete. Cu acelasi bilet poti calatori cu metroul, trenul, autobuzul sau tramvaiul. Peste tot exista harti cu rutele fiecarui tip de transport în comun, în multe statii exista panouri de afisare cu timpii la care sosesc trenurile, metroul, ba chiar si autobuzele si tramvaiele. Totul circula la fix, fara nicio întîrziere.
O calatorie cu autobuzul este scumpa. Îti poti însa reduce costurile achizitionand un bilet în grup (maxim 5 persoane) pentru o zi, doua, trei sau mai multe. Acesta costa, pentru o zi, circa 11 euro, dar poti calatori nelimitat cu el timp de 24 de ore, asa ca merita luat în zilele cand ai de umblat si costurile ocazionate de cumpararea de bilete pentru fiecare drum separat te-ar costa triplu.
Orasul este împartit în patru zone, fiti deci atenti cum cumparati biletele. Oricum, totul este destul de bine semnalizat, asa ca este greu sa te ratacesti. În plus, poti avea sansa sa gasesti pe cineva, mai ales printre timeri, care sa vorbeasca engleza si sa te îndrume.
Oamenii
Am fost surprins de multimea de localnici de alta etnie decat cea germana. Daca m-as aventura sa fac un calcul, cred ca printre trecatorii din orasul vechi localnicii etnici germani nu formau decat cel mult o treime. Am vazut foarte multi musulmani, proveniti preponderent din Turcia, Bosnia si Hertegovina si diverse tari cu populatie araba sau turcica, si ceva mai putini asiatici si africani. Musulmanii erau, în general, cei mai vizibili, caci asiaticii si africanii mi-au parut mai bine integrati, cel putin ca îmbracaminte si comportament public, în populatia locala de etnie germana.
Am mai auzit vorbindu-se de catre localnici, sarbo-croata si italiana. Cred ca, în afara de Amsterdam si Bruxelles, München este cel mai cosmopolit oras în care am calcat.
Germana si engleza
Localnicii, si ma refer aici mai ales la cei de etnie germana, caci întamplarea a facut sa am cu acestia mai multe contacte, sunt foarte amabili si dornici sa te îndrume. Daca faci însa greseala sa le adresezi întrebarea în limba germana, te-ai ars, caci raspund imediat într-un limbaj colocvial, vorbit foarte rapid, greu de înteles. Germana mea este foarte slaba, aproape inexistenta, si dupa doua-trei astfel de experiente, am folosit doar engleza.
Spre surprinderea mea, germanii nu (prea) vorbesc engleza. As fi crezut ca situatia este asemanatare cu cea din Olanda, unde pana si soferii de camion o vorbesc binisor, dar nici vorba de asa ceva. Abia de te poti întelege în engleza cu cineva de pe strada, si nici în restaurante situatia nu este mai buna.
În plus, germanii par sa nu încurajeze vorbirea altor limbi decat germana; este extrem de greu sa gasesti în München carti în limba engleza, chiar si ghidurile în engleza gasindu-se pe sponci. Nu multe restaurante au meniuri în limba engleza si pe acestea trebuie sa le ceri în mod special, caci desi este evident ca esti turist (dupa aerul confuz, aparatul foto si hainele mototolite în bagaje), primesti întotdeauna meniul în limba germana.
Nu pot sa afirm ca nu m-am putut întelege cu localnicii, dar a fost mult mai greu decat în alte parti; pana si în Paris sau Lyon, francezii fiind adesea acuzati de xenofobie si de antiamericanism, engleza se vorbeste mai des si mai bine.
Trachten
Acest cuvant denumeste portul traditional al Bavariei. Sper sa nu gresesc, am înteles ca îmbracamintea femeilor se numeste „dirndl” (un cuvand cu cinci consoane si doar o singura vocala!), iar cea barbateasca are niste pantaloni specifici, din piele, cu bretele, numiti „lederhosen”.
Duminica, multi dintre localnicii de etnie germana, mai ales barbatii si în special cei sariti de cincizeci de ani, se îmbraca în costumul traditional si ies în oras. Barbatii poarta palarii, veste si centuri specifice, de multe ori împodobite cu medalii si coliere, pantaloni din piele si jambiere colorate, foarte interesante, care acopera doar zona de dedesubtul genunchilor, nu si gleznele. Toaletele femeilor sunt mai variate, pentru toate buzunarele si ocaziile. Sunt foarte frumoase si cred ca unele dintre variantele vazute prin vitrinele magazinelor sunt destul de departe de cele traditionale, fiind adaptate gustului mai modern si materialelor mai fine disponibile astazi.
Daca tot am adus vorba despre vitrinele magazinelor, ar trebui mentionat faptul ca nicaieri nu am vazut atatea magazine dedicate portului traditional, nici macar la noi, bulgari si sarbi, care suntem mai legati de acesta. Magazinele cu trachtel se aflau la tot pasul, ca si cum ar fi una dintre necesitatile populatiei si nu doar o atractie pentru turisti.
Parcurile
Ei bine, aici este nevoie sa recunosc umil un lucru: nu mi-as fi închipuit ca un oras european ca München, cu o populatie mai mica decat Bucurestiul si cu o suprafata comparabila, poate oferi locuitorilor sai un parc mai mare decat imensul si celebrul Central Park din new York. Şi cu toate acestea…
Nu ocoliti Englisher Garten, pe limba noastra Gradina engleza. Este un parc urias, superb, plin de animatie, un extraordinar plaman pentru frumosul oras München. Rezervati-i macar o jumatate de zi, caci aveti ce vedea si, mai ales, aveti unde va relaxa.
Acesta nu este, nici pe depart, singurul parc din München. De vazut sunt si Gradina Botanica noua si veche, parcul de langa castelul Nymphenburg, parcurile Bavarie, Riemer, Ostpark si Westpark, mult mai mica, dar eleganta Hofgarten si atatea altele.
Mi se pare un oras construit cu cap, cu mintea orientata catre viitor si, mai ales, cu grija pentru locuitorii sai. Chestia asta cu grija pentru locuitori, ca la orientarea spre viitor aproape ca nu mai am vreo speranta, este cea care m-a impresionat, comparand lucrurile cu situatia din Bucuresti. Am resimtit aceeasi senzatie de la Amsterdam, un alt oras pe care îl admir mult pentru preocuparea fata de sanatatea locuitorilor sai.
Biciclistii
Ciclismul romanesc este cvasi inexistent. Nici nu este de mirare, caci avem de-a face cu un sport totalmente neîncurajat. Stau acum si ma întreb care or fi alea încurajate, dar nu-mi vine niciunul în minte…
Nu stiu cum sta treaba în alte orase mari de la noi, dar pistele pentru biciclete din Bucuresti sunt o rusine. Au fost doar o susanea, o mascarada, o bisnita, ca unele companii sa capete osanza cheltuind fondurile provenite de la Uniunea Europeana. Pistele bucurestene sunt aproape impracticabile, dar cu cele din München lucrurile stau altfel. Stau ca la Amsterdam, Paris si alte astfel de locuri în care primarii si guvernul fura cu masura mica sau infinitezimala, nu cu toptanul, ca la noi.
A fi ciclist în München este o placere. Mai ales pentru tine, mai putin pentru pietoni. Ciclistii sunt foarte tupeisti, tin enorm la teritoriul lor, ba chiar nu ezita sa se „extinda” si pe partea de trotuar destinata pietonilor, si trebuie sa fii foarte atent pe unde umbli.
Pentru cineva ca mine, neobisnuit cu ciclistii, cu aparatul foto mai mereu la ochi, primele doua-trei zile au fost un pic dificile. M-am obisnuit apoi si desi am bodoganit cativa rutieri, îmi dau seama ca pistele de biciclete, combinate cu parcurile, pun la îndemana oricui mijlocul de a face miscare în mod civilizat si gratuit. Iar multi dintre localnici profita de aceasta oferta.
Aceasta este una dintre explicatiile pentru care sportul romanesc se tot duce la vale în jos si supravietuieste doar pe ici-colo, prin eforturi individuale supraomenesti si printr-o continua lupta cu birocratia si coruptia.
Pietele
Marturisesc ca la acest capitol am cam ramas corijent, desi Münchenul are ce oferi si în materie de piete. Nu am reusit decat sa trec prin Viktualienmarkt, probabil cea mai mare dintre pietele alimentare müncheneze. Este foarte aproape de centrul istoric, respectiv de Marienplatz, asa ca mi-a fost la îndemana.
De data aceasta doar o mentionez, caci vreau sa-i dedic un episod separat, asezonat cu multe fotografii.
În afara de Viktualienmarkt, ar mai fi de vizitat, pentru cei pasionati, Elisabethmarkt, ca si magazinele alimentare asiatice, care sunt prezente cam peste tot. În ce priveste mancarea chinezeasca, thailandeza, japoneza, vietnameza si indiana, as recomanda magazinele de pe Rosenheimer Strasse. Sunt doua la numar, nu departe unul de celalalt; pe aceeasi strada se afla si cel mai buna berarie a orasului, Tap-House, asa ca un drum acolo ar fi mai mult decat justificat. Strada este situata central si este usor accesibila, fiind la doar doua statii de metrou de centrul vechi.
Restaurantele
La München exista peste 3000 de restaurante care au gasit de cuviinta sa se înscrie pe popularul site tripadvisor.com. Ca o comparatie, în Bucuresti au facut acest lucru 1170 de restaurante. Desigur, si la Bucuresti si la München exista localuri care nu au nicio treaba cu respectivul site; în plus, aceste statistici nu sunt niciodata corecte: unele restaurante s-au desfiintat între timp, altele sunt înscrise de mai multe ori, altele deloc. M-as aventura însa sa cred ca la München sunt macar de doua ori mai multe restaurante decat în Bucuresti. În plus, ofera o mai mare diversitate, datorita comunitatilor etnice numeroase si bine reprezentate numeric.
Iata, mai jos, cateva impresii, redate fara vreo logica anume, doar cum mi-au venit în minte.
Ospataritele si ospatarii din berariile traditionale sunt îmbracati aproape exclusiv în portul traditional. Toti poartala brau centuri grele, din piele groasa, cu coburi pentru aparatele digitale de luat comanda si pentru portofelele groase, în care tin bancnotele si monezile.
Mie barbatii mi s-au parut un pic caraghiosi, iar costumele fetelor mi-au lasat impresia chiar ca sunt incomode. Probabil aceasta costumatie este aproape exclusiv dedicata turistilor; nu cred ca în alegerea ei au prevalat criterii precum comoditatea.
Serviciile în restaurante mi s-au parut mediocre. Am fost servit foarte prost de doua-trei ori, excelent de doua ori, si de vreo zece ori acceptabil sau binisor. În general, ospatarii germani nu exceleaza prin amabilitate si am fost destul de deranjat de modul în care puneau presiune pe tine sa comanzi neaparat si mancare (indiferent ca te aflai la terasa sau la bar) si sa platesti cash. Habar nu am care sunt taxele platite în München catre banci în cazul platii cu cardul, dar în unele meniuri se specifica în mod clar ca nu se accepta plati cu cardul pentru sume sub 20 de euro. Am avut parte de bombaneli, ochi dati peste cap, scrasnete din dinti, înjuraturi înfundate, oftaturi si altele asemenea atunci cand anuntam ca vrem sa platim cu cardul.
Ospatarii din München sunt arareori zambitori, glumeti, deschisi si serviabili. Mi s-au parut relativ politicosi, reci, distanti si, în unele cazuri, chiar am avut senzatia ca suntem nepoftiti si ca îi încurcam, ca si cum ar fi avut ceva mai bun de facut decat sa-si faca meseria. Marturisesc ca am fost foarte dezamagit, mai ales ca în mintea mea înca mai functionau sabloanele cu neamtul ordonat, politicos, harnic si eficient. Ei bine, încep sa am senzatia ca nemtii de altadata s-au rarit considerabil.
Berariile germane sunt imense. Nu cred ca am vazut vreuna sub 300 de locuri, iar în unele dintre ele încapeau sigur peste 600 de clienti. Sunt localuri decorate în stil traditional, cu mult lemn, foarte placute. Unele sunt cu adevarat frumoase, începand cu mobilierul si terminand cu tavanele ornamentate si pictate, ornate cu imense candelabre de cristal, foarte fastuoase.
Mancarea este, de obicei, gatita corect, dar cam fad. Predomina în oferta carnea de porc, cea de rata si de vita; puiul, curcanul, pestele si fructele de mare sunt mult mai rare. Multi cartofi si multa varza, mai rar legume si deloc orez sau paste.
Mai toate restaurantele traditionale ofera cam aceeasi mancare si cam aceleasi beri. Difera doar producatorul berii si, ici-colo, cate un preparat culinar. Dupa cateva zile începi sa ai acea senzatie de monotonie si plictiseala datorata lipsei de variatie. În plus, mancarea traditionala este cu adevarat grea. Multa carne, multa grasime, multa carnatareala… este un oras unde vegetarienii par sa aiba o viata dificila.
Am îmbatranit si nu mai am acel stomac de otel crom-vanadiu din tinerete. Dupa o saptamana de mancare bavareza eram aproape intoxicat: ma simteam greoi si balonat, si asta fara sa fi exagerat cu mancatul. Portiile sunt însa foarte mari, sosurile groase si bogate, carnea abundenta si cam grasa si oricat ai spala totul cu bere, dupa o perioada începi sa te resimti.
Cea mai mare parte din timp m-am simtit doar un pic mai bine decat un sarpe boa ce tocmai a înghitit, cu coarne cu tot, o antilopa plinuta. Zic „un pic mai bine” fiindca eu macar ma ajutasem cu bere, ca mancarea sa alunece mai bine pe gatlej.
Nici nu stiu cum sa cataloghez mancarea locala. Nu pot spune ca mi-a displacut, unele lucruri chiar m-au surprins placut, dar mi s-a parut repetitiva, cam lipsita de gust, cam grea, gatita si prezentata fara imaginatie. Cu toate acestea, nu pot spune ca a existat vreun loc unde ceea ce mi s-a pus în farfurie a fost de nemancat. Poate cu exceptia traditionalelor galusti de piure de cartofi, care nu aveau niciun gust, dar „beneficiau” de un aspect lucios si de o textura cauciucoasa, elastica, destul de neplacuta. Dupa una-doua încercari, m-am cam lamurit cu ele si le lasam pur si simplu în farfurie.
As adauga aici înca o mare dezamagire, asa-zisa salata de carnati de Regensburg cu castraveciori murati si rondele de ceapa… oribila, cel putin cea care mi s-a servit mie. Voi reveni asupra ei.
Cele mai multe dintre restaurante ofera bucatarie locala si italiana, dar sunt foarte numeroase si restaurantele asiatice. Nu am calcat prin ele, caci am dorit sa ma bucur doar de mancarea si bautura locala (sau macar sa încerc asta), dar am trecut pe langa o sumedenie de restaurante indiene, pakistaneze, afgane, uigure, turcesti, chinezesti, thailandeze, vietnameze etc.
Am mai vazut restaurante grecesti, „balcanice” (care ofereau mancare sarbeasca si croata), poloneze si mexicane.
Cele mai multe dintre acestea aratau ca niste „împinge-tava”, sau, cel mult, ca niste bombe de cartier, foarte putine aratand curate, aerisite si elegante. Sa fiu sincer, chiar daca nu m-as fi cramponat de mancarea locala, tot nu m-as fi simtit îndemnat sa le trec pragul.
Una peste alta, ca sa închei într-un fel (urmeaza sa descriu în episoadele urmatoare experientele avute în mai multe restaurante), as zice ca, pe o scara de la 1 la zece, eu as da bucatariei bavareze nota 5, poate 6, dar nu mai mult.
Berea
Cum ziceam, Ana are bere. Multa de tot. Iar germanii, indiferent de nume (pe multi dintre ei nu-i cheama Ana), iubesc berea. Cred ca… de fapt nu cred, sunt sigur ca München este singurul loc unde am vazut barbati si chiar femei mergand pe strada si band din cand în cand dintr-o sticla de bere. Toti acestia preferau berea blonda si slaba, din cate am putut vedea Helles sau Weizen. Oricum, desi mie chestia asta nu mi se parea deloc eleganta, nimeni dintre trecatori nu se formaliza si toata lumea îsi vedea de treaba.
Din pacate, ca si în cazul mancarii, în 99% dintre restaurante gaseai aceleasi cateva feluri de bere, provenind doar de la producatori diversi. Cu exceptia celor de la Weihenstephan, absenti, spre surprinderea mea, din restaurantele din München si de cei de la Schneider & Sons, ambele berarii producand beri exceptionale, urmate apoi de Andechs si Ayinger, alte doua berarii care ofera o calitate deosebita, toate celelalte erau cam pe acelasi palier calitativ, bune dar nu excelente, si relativ greu de deosebit unele de altele.
Din cate am putut remarca, restaurantele germane, cu rare exceptii, au contracte de exlcusivitate cu marile concerne producatoare de bere. În meniu ele prezinta doar beri provenind de la partenerul lor exclusiv, acesta ocupandu-se si de branding: existau suporturi de beri si pahare inscriptionate cu marca respectiva, la intrare sunt montate felinare si firme luminoase procurate tot de producatorul de bere, tot de la acesta provenind si umbrelele, tavile, meniurile etc.
Sper sa nu gresesc, dar am observat urmatoarele mari grupuri de producatori, unii dintre ei luand nastere prin fuziuni sau achizitii si venind pe piata cu mai multe marci:
Paulaner, cu Hacker-Pschorr
Löwenbräu, cu Franziskaner si Spaten
Augustiner, cu Clausthaler si König Ludwig
Schneider Weisse
Hofbräuhaus
Daca un local are contract cu, sa zicem, Paulaner, va vinde berile de la Paulaner, dar si cele de la Havker-Pschorr. Idem, un contract cu Augustiner îti aduce în portofoliu si beri de la Clausthaler si König Ludwig.
Sunt aproape sigur ca unele dintre berarii apartineau chiar producatorilor de bere. Am vazut acest lucru în cazul unor producatori nu atat de mari, unii mai mici dar mult mai interesanti, ca Giesinger si Camba Bavaria.
Tipurile de bere oferite peste tot erau putine la numar, rareori ajungand la zece etichete. Cele mai multe ofereau 5-6 beri, dintre stilurile urmatoare: Helles, Hefeweißbier, Hefeweißbier dunkel, Alkoholfrei, Kristall, Pils, Edelstoff, Russ si Radler.
Rareori la acestea se mai adaugau beri sezonale sau aniversare, un fel de editii speciale sau de sezon. Toate aceste beri erau oferite absolut peste tot cam la aceleasi preturi, variind între 3,5 si 4,5 euro, functie de tip si cantitate.
Exista însa în Bavaria si multi producatori de bere mai mici, asa-numitele micro-berarii, sau cativa producatori medii, care ofera un portofoliu mai interesant. I-as remarca pe cei de la Giesinger, care produc, pe langa obisnuitele beri traditionale mentionate mai sus, cu mare succes la publicul local, si beri craft, diferite ca aroma si gust.
Pe langa Giesinger, o mentiune speciala merita Camba Bavaria care este, din cate stiu eu, producatorul cu portofoliul cel mai diversificat. Produce peste 50 de beri diferite. Acest portofoliu acopera, bineînteles, obisnuitele Helles, Pils, Weissbier, Weizenbock, Doppelbock etc. dar contine si beri ca IPA, stout, porter, pale ale, beri cu fructe, beri maturate în butoaie de Bourbon, brandy, sherry etc.
Aceste beri speciale sunt ceva mai scumpe, ajungand sa coste între 4 si 5,5 euro pentru o sticla de 330 ml. Berile maturate sunt, cel mai adesea, ambalate la 750 ml, întocmai ca vinurile spumante, si costa 25 de euro! Am încercat una dintre ele si va voi povesti despre ea. Am considerat însa ca nu-mi permit mai multe astfel de beri si, pe undeva, din punctul meu de vedere ele nici nu merita acesti bani.
O mica mentiune combinata cu un mare regret despre un alt producator îndraznet, compania Crew Republic, cu un portofoliu de beri orientat spre traditia britanica. Desi le-am cautat localul din Fraunhofer Strasse, unde îsi vindeau berile pana de curand, am aflat ca cei de la Crew Republic s-au mutat, fara sa lase vorba unde. Este posibil ca aceasta microberarie sa se fi desfiintat, sau doar sa se fi relocat. În orice caz, site-ul lor nu este actualizat, si acest lucru este, de obicei, un semn rau. În schimb, pagina lor de Facebook pare activa.
Am gasit doua dintre berile lor la unul dintre putinele magazine de bere craft din München, numit „Biervana”. O sa revin asupra lui într-un episod viitor.
Cand vrea sa bea acasa, bavarezul se duce la magazine specializate, numite Getränkemarkt, care vand en-gros si en-detail cateva sortimente de bere, la preturi mult mai mici decat la restaurant, undeva la 0,8-1,5 euro sticla. De acolo poti cumpara cu bucata, sau cu lada, beri pe care mi le-as dori si eu în Romania, la acelasi pret si calitate.
Una peste alta, experientele mele cu berea bavareza au fost foarte placute. În primele zile am degustat stilurile traditionale, iar dupa ce m-am plictisit de acestea, am avut norocul sa pot descoperi specialitatile de la Giesinger si Camba Bavaria.
Cred ca ceea ce poate oferi Bavaria sub forma de bere este mult mai vast, mai complex si mai interesant decat cele descoperite de mine în doar cateva zile. Sunt acolo peste 1000 de berarii, iar daca cei 5 colosi produc ca robotii cam aceleasi beri, ceilalti, mai mici si ghidati, poate, nu doar de dorinta de profit cu orice pret, sunt dispusi sa-si asume riscul de a produce beri care nu pot placea tuturor, specialitati destinate niselor de public, mai scumpe, ce-i drept, dar si mult mai interesante.
Cam atat în ce priveste partea introductiva. Vor urma alte cateva articole dedicate restaurantelor, barurilor si magazinelor, adica mancarii si berii.
Chestia cu ospatarii nepoliticosi e mai mult in zona centrala, in special la restaurantele traditionale/turistice de pe Kaufingerstr. si in Altstadt, de aceea am evitat to timpul cand veneau prieteni sau rude pe aici sa ii duc in zonele respective. Pe langa asta, si preturile sunt destul de mari fata de restaurantele mai putin turistice.
Oricum, sunt multe de explorat si poti gasi o groaza de restaurante traditionale foarte bune, gelaterii, cofetarii, baruri pentru toate gusturile.
Astept cu nerabdare urmatoarele articole, despre restaurante si baruri. 🙂
@Daniel: Cel mai nepoliticos ospatar l-am intalnit nu in zona centrala, ci in Giesing, langa catedrala, la localul berariei Giesinger.
Sigur, nu ma avant sa dau vreun verdict, imi descriu doar experientele personale.
De acord cu toate . Pacat doar ca nu ati gustat nimic de la restaurantele asiatice , mai ales cel uigurez . Ati fi avut o surpriza fooarte placuta . Data viitoare . O zi buna .
@Patrascu Ioan: Prefer sa gust mancarea uigura atunci cand voi ajunge in China, Kirgistan sau Kazahstan. Sau daca imi gatesc eu singur… ori poate daca voi sta in Germania cateva luni, si atunci o sa epuizez cam tot ce are de oferit bucataria locala si o sa aiba rost sa ma „extind” spre alte culturi culinare altoite pe pamant german. 🙂
nemtii au stiut dintotdeauna sa „work hard, party hard”
cand e de munca, munca sa fie !
cand e de distractie, de distractie sa fie 🙂
@Ema: Posibil, nu am niciun german printre prieteni, asa ca ce stiu despre ei este din citite, auzite si, foarte putin, din proprie experienta. 🙂