Conform ultimelor statistici la care am avut acces, România este doar al 26-lea producător de mere din lume. Este însă, de exemplu, pe locul al treisprezecelea ca producător de gutui, al optulea ca producător de cireşe şi al patrulea ca producător de prune, ceea ce nu este de colo. De ce ne învaţă abecedarele (cel puţin aşa o făceau acum mulţi ani, când l-am primit eu pe al meu) că „Ana are mere”, şi nu prune sau cireşe, rămâne o întrebare deschisă. Poate că iubim merele mai mult decât putem să le producem.
Munchen 2015
Oricum, sunt convins că orice elev din München, sau chiar din Bavaria (poate şi din întreaga Germanie?) ar putea afla încă din prima clasă că „Ana are bere”, căci această băutură este atotprezentă, impunându-se aproape ca o emblemă a statului situat în sud-estul Germaniei.

După ploile îndurate în Sicilia anul acesta, München nu a dorit să se lase mai prejos. Plecat de la 40 °C de acasă, am ajuns la 15 °C la München. Ne-a plouat primele 5-6 zile aproape non-stop; tot am avut norocul că ploaia era potolită şi fină, aşa că ne-am putut deplasa cât de cât, apăraţi de umbrele şi canadiene. Vremea închisă, umedă şi friguroasă ne-a influenţat, însă, moralul. Aproape în fiecare zi ne spuneam: „lasă, poate mâine o să iasă şi soarele şi totul va fi mai vesel”. Ne-am amăgit astfel zile bune, până ce soarele a înlocuit norii şi ploaia, în sfârşit, în ultimele două zile ale concediului. Bine şi aşa, decât deloc.

Nu am stat în München decât 8 zile, aşa că nu am în niciun fel pretenţia că sunt vreun specialist în ceea ce poate oferi oraşul, dar pot afirma că este un loc cu mai multe „faţete”: îl putem numi oraş al fotbalului, al parcurilor, al cârnaţilor, al clădirilor monumentale, al barocului şi rococoului, al hainelor „dirndl” şi „lederhosen” sau al berii şi toate aceste denumiri pot fi, în aceeaşi măsură, şi corecte, dar şi false. Münchenul este toate acestea, dar şi mai mult de atât.

În cele ce vor urma, voi încerca să-mi sintetizez impresiile despre acest oraş, dar nu uitaţi că am fost acolo pentru bere şi mâncare, aşa că sper să-mi iertaţi faptul că am fost mult mai concentrat pe aceste direcţii decât pe orice altceva.

Clădirile
Am stat într-un hotel aflat la 3 minute de mers pe jos de gară şi la 6 minute distanţă de oraşul vechi, acesta din urmă fiind considerat de mulţi centrul turistic al Münchenului. Zona dintre Karlsplatz (Stachus) şi Marienburg este cea mai călcată de turişti şi locul unde se află câteva zeci de localuri de tot felul, printre care câteva berării foarte interesante. Am trecut în această zonă zilnic, aşa că pot spune că încă o am imprimată pe retină. Am mai călcat, bineînţeles şi prin alte zone ale urbei, dar oraşul vechi a fost epicentrul deplasărilor mele.
Munchen 2015
Munchen 2015
München se poate lăuda cu multe clădiri frumoase, excepţional de bine întreţinute, cele mai multe dintre ele foarte curate, strălucitoare. Este un oraş cu o istorie bogată, un oraş care a fost şi este el însuşi bogat, iar acest lucru se poate observa uşor.
Munchen 2015
Munchen 2015
Nu aş zice că este un oraş la fel de frumos ca Barcelona, Madrid, Paris sau Roma, dar este un loc unde poţi fi încântat de arhitectură. Am fost impresionat de barocul multor clădiri şi catedrale, un stil fastuos, dramatic şi exuberant, original din Italia şi adoptat cu entuziasm de arhitecţii germani din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea.
Munchen 2015
Unele dintre ele sunt chiar exponentele rococo-ului, un fel de baroc târziu, cu o abordare mai rafinată, mai ornamentată şi altfel colorată. Multe sintre aceste clădiri sunt încântătoare, o adevărată plăcere să le contempli. Eu le-am „răsfoit” în grabă, am făcut şi câteva sute de fotografii, dar dacă cineva dintre dvs. este interesat în arhitectura oraşului se poate informa foarte bine aici.
Munchen 2015

Transportul în comun
Nicăieri nu am fost mai impresionat de transportul în comun. La München totul este perfect integrat şi organizat. Ai în multe staţii automate de unde îţi poţi procura bilete. Cu acelaşi bilet poţi călători cu metroul, trenul, autobuzul sau tramvaiul. Peste tot există hărţi cu rutele fiecărui tip de transport în comun, în multe staţii există panouri de afişare cu timpii la care sosesc trenurile, metroul, ba chiar şi autobuzele şi tramvaiele. Totul circulă la fix, fără nicio întîrziere.

O călătorie cu autobuzul este scumpă. Îţi poţi însă reduce costurile achiziţionând un bilet în grup (maxim 5 persoane) pentru o zi, două, trei sau mai multe. Acesta costă, pentru o zi, circa 11 euro, dar poţi călători nelimitat cu el timp de 24 de ore, aşa că merită luat în zilele când ai de umblat şi costurile ocazionate de cumpărarea de bilete pentru fiecare drum separat te-ar costa triplu.

Oraşul este împărţit în patru zone, fiţi deci atenţi cum cumpăraţi biletele. Oricum, totul este destul de bine semnalizat, aşa că este greu să te rătăceşti. În plus, poţi avea şansa să găseşti pe cineva, mai ales printre timeri, care să vorbească engleza şi să te îndrume.

Oamenii
Am fost surprins de mulţimea de localnici de altă etnie decât cea germană. Dacă m-aş aventura să fac un calcul, cred că printre trecătorii din oraşul vechi localnicii etnici germani nu formau decât cel mult o treime. Am văzut foarte mulţi musulmani, proveniţi preponderent din Turcia, Bosnia şi Herţegovina şi diverse ţări cu populaţie arabă sau turcică, şi ceva mai puţini asiatici şi africani. Musulmanii erau, în general, cei mai vizibili, căci asiaticii şi africanii mi-au părut mai bine integraţi, cel puţin ca îmbrăcăminte şi comportament public, în populaţia locală de etnie germană.
Am mai auzit vorbindu-se de către localnici, sârbo-croata şi italiana. Cred că, în afară de Amsterdam şi Bruxelles, München este cel mai cosmopolit oraş în care am călcat.

Germana şi engleza
Localnicii, şi mă refer aici mai ales la cei de etnie germană, căci întâmplarea a făcut să am cu aceştia mai multe contacte, sunt foarte amabili şi dornici să te îndrume. Dacă faci însă greşeala să le adresezi întrebarea în limba germană, te-ai ars, căci răspund imediat într-un limbaj colocvial, vorbit foarte rapid, greu de înţeles. Germana mea este foarte slabă, aproape inexistentă, şi după două-trei astfel de experienţe, am folosit doar engleza.

Spre surprinderea mea, germanii nu (prea) vorbesc engleză. Aş fi crezut că situaţia este asemănătare cu cea din Olanda, unde până şi şoferii de camion o vorbesc binişor, dar nici vorbă de aşa ceva. Abia de te poţi înţelege în engleză cu cineva de pe stradă, şi nici în restaurante situaţia nu este mai bună.

În plus, germanii par să nu încurajeze vorbirea altor limbi decât germana; este extrem de greu să găseşti în München cărţi în limba engleză, chiar şi ghidurile în engleză găsindu-se pe sponci. Nu multe restaurante au meniuri în limba engleză şi pe acestea trebuie să le ceri în mod special, căci deşi este evident că eşti turist (după aerul confuz, aparatul foto şi hainele mototolite în bagaje), primeşti întotdeauna meniul în limba germană.

Nu pot să afirm că nu m-am putut înţelege cu localnicii, dar a fost mult mai greu decât în alte părţi; până şi în Paris sau Lyon, francezii fiind adesea acuzaţi de xenofobie şi de antiamericanism, engleza se vorbeşte mai des şi mai bine.

Trachten
Acest cuvânt denumeşte portul tradiţional al Bavariei. Sper să nu greşesc, am înţeles că îmbrăcămintea femeilor se numeşte „dirndl” (un cuvând cu cinci consoane şi doar o singură vocală!), iar cea bărbătească are nişte pantaloni specifici, din piele, cu bretele, numiţi „lederhosen”.
Duminica, mulţi dintre localnicii de etnie germană, mai ales bărbaţii şi în special cei săriţi de cincizeci de ani, se îmbracă în costumul tradiţional şi ies în oraş. Bărbaţii poartă pălării, veste şi centuri specifice, de multe ori împodobite cu medalii şi coliere, pantaloni din piele şi jambiere colorate, foarte interesante, care acopera doar zona de dedesubtul genunchilor, nu si gleznele. Toaletele femeilor sunt mai variate, pentru toate buzunarele şi ocaziile. Sunt foarte frumoase şi cred că unele dintre variantele văzute prin vitrinele magazinelor sunt destul de departe de cele tradiţionale, fiind adaptate gustului mai modern şi materialelor mai fine disponibile astăzi.

Dacă tot am adus vorba despre vitrinele magazinelor, ar trebui menţionat faptul că nicăieri nu am vazut atâtea magazine dedicate portului tradiţional, nici măcar la noi, bulgari şi sărbi, care suntem mai legaţi de acesta. Magazinele cu trachtel se aflau la tot pasul, ca şi cum ar fi una dintre necesităţile populaţiei şi nu doar o atracţie pentru turişti.

Parcurile
Ei bine, aici este nevoie să recunosc umil un lucru: nu mi-aş fi închipuit că un oraş european ca München, cu o populaţie mai mică decât Bucureştiul şi cu o suprafaţă comparabilă, poate oferi locuitorilor săi un parc mai mare decât imensul şi celebrul Central Park din new York. Şi cu toate acestea…
Munchen 2015
Nu ocoliţi Englisher Garten, pe limba noastră Grădina engleză. Este un parc uriaş, superb, plin de animaţie, un extraordinar plămân pentru frumosul oraş München. Rezervaţi-i măcar o jumătate de zi, căci aveţi ce vedea şi, mai ales, aveţi unde vă relaxa.
Munchen 2015
Acesta nu este, nici pe depart, singurul parc din München. De văzut sunt şi Grădina Botanică nouă şi veche, parcul de lângă castelul Nymphenburg, parcurile Bavarie, Riemer, Ostpark şi Westpark, mult mai mica, dar eleganta Hofgarten şi atâtea altele.
Munchen 2015
Mi se pare un oraş construit cu cap, cu mintea orientată către viitor şi, mai ales, cu grijă pentru locuitorii săi. Chestia asta cu grija pentru locuitori, că la orientarea spre viitor aproape că nu mai am vreo speranţă, este cea care m-a impresionat, comparând lucrurile cu situaţia din Bucureşti. Am resimţit aceeaşi senzaţie de la Amsterdam, un alt oraş pe care îl admir mult pentru preocuparea faţă de sănătatea locuitorilor săi.

Bicicliştii
Ciclismul românesc este cvasi inexistent. Nici nu este de mirare, căci avem de-a face cu un sport totalmente neîncurajat. Stau acum şi mă întreb care or fi alea încurajate, dar nu-mi vine niciunul în minte…
Nu ştiu cum stă treaba în alte oraşe mari de la noi, dar pistele pentru biciclete din Bucureşti sunt o ruşine. Au fost doar o şuşanea, o mascaradă, o bişniţă, ca unele companii să capete osânză cheltuind fondurile provenite de la Uniunea Europeană. Pistele bucureştene sunt aproape impracticabile, dar cu cele din München lucrurile stau altfel. Stau ca la Amsterdam, Paris şi alte astfel de locuri în care primarii şi guvernul fură cu măsură mică sau infinitezimală, nu cu toptanul, ca la noi.

A fi ciclist în München este o plăcere. Mai ales pentru tine, mai puţin pentru pietoni. Cicliştii sunt foarte tupeişti, ţin enorm la teritoriul lor, ba chiar nu ezită să se „extindă” şi pe partea de trotuar destinată pietonilor, şi trebuie să fii foarte atent pe unde umbli.
Pentru cineva ca mine, neobişnuit cu cicliştii, cu aparatul foto mai mereu la ochi, primele două-trei zile au fost un pic dificile. M-am obişnuit apoi şi deşi am bodogănit câţiva rutieri, îmi dau seama că pistele de biciclete, combinate cu parcurile, pun la îndemâna oricui mijlocul de a face mişcare în mod civilizat şi gratuit. Iar mulţi dintre localnici profită de această ofertă.
Aceasta este una dintre explicaţiile pentru care sportul românesc se tot duce la vale în jos şi supravieţuieşte doar pe ici-colo, prin eforturi individuale supraomeneşti şi printr-o continuă luptă cu birocraţia şi corupţia.

Pieţele
Mărturisesc că la acest capitol am cam rămas corijent, deşi Münchenul are ce oferi şi în materie de pieţe. Nu am reuşit decât să trec prin Viktualienmarkt, probabil cea mai mare dintre pieţele alimentare müncheneze. Este foarte aproape de centrul istoric, respectiv de Marienplatz, aşa că mi-a fost la îndemână.
De data aceasta doar o menţionez, căci vreau să-i dedic un episod separat, asezonat cu multe fotografii.
Munchen 2015
În afară de Viktualienmarkt, ar mai fi de vizitat, pentru cei pasionaţi, Elisabethmarkt, ca şi magazinele alimentare asiatice, care sunt prezente cam peste tot. În ce priveşte mâncarea chinezească, thailandeză, japoneză, vietnameză şi indiană, aş recomanda magazinele de pe Rosenheimer Strasse. Sunt două la număr, nu departe unul de celălalt; pe aceeaşi stradă se află şi cel mai bună berărie a oraşului, Tap-House, aşa că un drum acolo ar fi mai mult decât justificat. Strada este situată central şi este uşor accesibilă, fiind la doar două staţii de metrou de centrul vechi.

Restaurantele
La München există peste 3000 de restaurante care au găsit de cuviinţă să se înscrie pe popularul site tripadvisor.com. Ca o comparaţie, în Bucureşti au făcut acest lucru 1170 de restaurante. Desigur, şi la Bucureşti şi la München există localuri care nu au nicio treabă cu respectivul site; în plus, aceste statistici nu sunt niciodată corecte: unele restaurante s-au desfiinţat între timp, altele sunt înscrise de mai multe ori, altele deloc. M-aş aventura însă să cred că la München sunt măcar de două ori mai multe restaurante decât în Bucureşti. În plus, oferă o mai mare diversitate, datorită comunităţilor etnice numeroase şi bine reprezentate numeric.
Iată, mai jos, câteva impresii, redate fără vreo logică anume, doar cum mi-au venit în minte.
Munchen 2015
Ospătăriţele şi ospătarii din berăriile tradiţionale sunt îmbrăcaţi aproape exclusiv în portul tradiţional. Toţi poartăla brâu centuri grele, din piele groasă, cu coburi pentru aparatele digitale de luat comanda şi pentru portofelele groase, în care ţin bancnotele şi monezile.
Mie bărbaţii mi s-au părut un pic caraghioşi, iar costumele fetelor mi-au lăsat impresia chiar că sunt incomode. Probabil această costumaţie este aproape exclusiv dedicată turiştilor; nu cred că în alegerea ei au prevalat criterii precum comoditatea.

Serviciile în restaurante mi s-au părut mediocre. Am fost servit foarte prost de două-trei ori, excelent de două ori, şi de vreo zece ori acceptabil sau binişor. În general, ospătarii germani nu excelează prin amabilitate şi am fost destul de deranjat de modul în care puneau presiune pe tine să comanzi neapărat şi mâncare (indiferent că te aflai la terasă sau la bar) şi să plăteşti cash. Habar nu am care sunt taxele plătite în München către bănci în cazul plăţii cu cardul, dar în unele meniuri se specifica în mod clar că nu se acceptă plăţi cu cardul pentru sume sub 20 de euro. Am avut parte de bombăneli, ochi daţi peste cap, scrâşnete din dinţi, înjurături înfundate, oftaturi şi altele asemenea atunci când anunţam că vrem să plătim cu cardul.

Ospătarii din München sunt arareori zâmbitori, glumeţi, deschişi şi serviabili. Mi s-au părut relativ politicoşi, reci, distanţi şi, în unele cazuri, chiar am avut senzaţia că suntem nepoftiţi şi că îi încurcăm, ca şi cum ar fi avut ceva mai bun de făcut decât să-şi facă meseria. Mărturisesc că am fost foarte dezamăgit, mai ales că în mintea mea încă mai funcţionau şabloanele cu neamţul ordonat, politicos, harnic şi eficient. Ei bine, încep să am senzaţia că nemţii de altădată s-au rărit considerabil.

Berăriile germane sunt imense. Nu cred că am văzut vreuna sub 300 de locuri, iar în unele dintre ele încăpeau sigur peste 600 de clienţi. Sunt localuri decorate în stil tradiţional, cu mult lemn, foarte plăcute. Unele sunt cu adevărat frumoase, începând cu mobilierul şi terminând cu tavanele ornamentate şi pictate, ornate cu imense candelabre de cristal, foarte fastuoase.
Munchen 2015
Mâncarea este, de obicei, gătită corect, dar cam fad. Predomină în ofertă carnea de porc, cea de raţă şi de vită; puiul, curcanul, peştele şi fructele de mare sunt mult mai rare. Mulţi cartofi şi multă varză, mai rar legume şi deloc orez sau paste.
Mai toate restaurantele tradiţionale oferă cam aceeaşi mâncare şi cam aceleaşi beri. Diferă doar producătorul berii şi, ici-colo, câte un preparat culinar. După câteva zile începi să ai acea senzaţie de monotonie şi plictiseală datorată lipsei de variaţie. În plus, mâncarea tradiţională este cu adevărat grea. Multă carne, multă grăsime, multă cârnăţăreală… este un oraş unde vegetarienii par să aibă o viaţă dificilă.
Am îmbătrânit şi nu mai am acel stomac de oţel crom-vanadiu din tinereţe. După o săptămână de mâncare bavareză eram aproape intoxicat: mă simţeam greoi şi balonat, şi asta fără să fi exagerat cu mâncatul. Porţiile sunt însă foarte mari, sosurile groase şi bogate, carnea abundentă şi cam grasă şi oricât ai spăla totul cu bere, după o perioadă începi să te resimţi.
Cea mai mare parte din timp m-am simţit doar un pic mai bine decât un şarpe boa ce tocmai a înghiţit, cu coarne cu tot, o antilopă plinuţă. Zic „un pic mai bine” fiindcă eu măcar mă ajutasem cu bere, ca mâncarea să alunece mai bine pe gâtlej.

Nici nu ştiu cum să cataloghez mâncarea locală. Nu pot spune că mi-a displăcut, unele lucruri chiar m-au surprins plăcut, dar mi s-a părut repetitivă, cam lipsită de gust, cam grea, gătită şi prezentată fără imaginaţie. Cu toate acestea, nu pot spune că a existat vreun loc unde ceea ce mi s-a pus în farfurie a fost de nemâncat. Poate cu excepţia tradiţionalelor găluşti de piure de cartofi, care nu aveau niciun gust, dar „beneficiau” de un aspect lucios şi de o textură cauciucoasă, elastică, destul de neplăcută. După una-două încercări, m-am cam lămurit cu ele şi le lăsam pur şi simplu în farfurie.
Aş adăuga aici încă o mare dezamăgire, aşa-zisa salată de cârnaţi de Regensburg cu castraveciori muraţi si rondele de ceapă… oribilă, cel puţin cea care mi s-a servit mie. Voi reveni asupra ei.

Cele mai multe dintre restaurante oferă bucătărie locală şi italiană, dar sunt foarte numeroase şi restaurantele asiatice. Nu am călcat prin ele, căci am dorit să mă bucur doar de mâncarea şi băutura locală (sau măcar să încerc asta), dar am trecut pe lângă o sumedenie de restaurante indiene, pakistaneze, afgane, uigure, turceşti, chinezeşti, thailandeze, vietnameze etc.
Am mai văzut restaurante greceşti, „balcanice” (care ofereau mâncare sârbească şi croată), poloneze şi mexicane.
Cele mai multe dintre acestea arătau ca nişte „împinge-tava”, sau, cel mult, ca nişte bombe de cartier, foarte puţine arătând curate, aerisite şi elegante. Să fiu sincer, chiar dacă nu m-aş fi cramponat de mâncarea locală, tot nu m-aş fi simţit îndemnat să le trec pragul.

Una peste alta, ca să închei într-un fel (urmează să descriu în episoadele următoare experienţele avute în mai multe restaurante), aş zice că, pe o scară de la 1 la zece, eu aş da bucătăriei bavareze nota 5, poate 6, dar nu mai mult.

Berea
Cum ziceam, Ana are bere. Multă de tot. Iar germanii, indiferent de nume (pe mulţi dintre ei nu-i cheamă Ana), iubesc berea. Cred că… de fapt nu cred, sunt sigur că München este singurul loc unde am văzut bărbaţi şi chiar femei mergând pe stradă şi bând din când în când dintr-o sticlă de bere. Toţi aceştia preferau berea blondă şi slabă, din câte am putut vedea Helles sau Weizen. Oricum, deşi mie chestia asta nu mi se părea deloc elegantă, nimeni dintre trecători nu se formaliza şi toată lumea îşi vedea de treabă.

Din păcate, ca şi în cazul mâncării, în 99% dintre restaurante găseai aceleaşi câteva feluri de bere, provenind doar de la producători diverşi. Cu excepţia celor de la Weihenstephan, absenţi, spre surprinderea mea, din restaurantele din München şi de cei de la Schneider & Sons, ambele berării producând beri excepţionale, urmate apoi de Andechs şi Ayinger, alte două berării care oferă o calitate deosebită, toate celelalte erau cam pe acelaşi palier calitativ, bune dar nu excelente, şi relativ greu de deosebit unele de altele.

Din câte am putut remarca, restaurantele germane, cu rare excepţii, au contracte de exlcusivitate cu marile concerne producătoare de bere. În meniu ele prezintă doar beri provenind de la partenerul lor exclusiv, acesta ocupându-se şi de branding: existau suporturi de beri şi pahare inscripţionate cu marca respectivă, la intrare sunt montate felinare şi firme luminoase procurate tot de producătorul de bere, tot de la acesta provenind şi umbrelele, tăvile, meniurile etc.

Sper să nu greşesc, dar am observat următoarele mari grupuri de producători, unii dintre ei luând naştere prin fuziuni sau achiziţii şi venind pe piaţă cu mai multe mărci:
Paulaner, cu Hacker-Pschorr
Löwenbräu, cu Franziskaner si Spaten
Augustiner, cu Clausthaler şi König Ludwig
Schneider Weisse
Hofbräuhaus

Dacă un local are contract cu, să zicem, Paulaner, va vinde berile de la Paulaner, dar şi cele de la Havker-Pschorr. Idem, un contract cu Augustiner îţi aduce în portofoliu şi beri de la Clausthaler şi König Ludwig.
Sunt aproape sigur că unele dintre berării aparţineau chiar producătorilor de bere. Am văzut acest lucru în cazul unor producători nu atât de mari, unii mai mici dar mult mai interesanţi, ca Giesinger şi Camba Bavaria.

Tipurile de bere oferite peste tot erau puţine la număr, rareori ajungând la zece etichete. Cele mai multe ofereau 5-6 beri, dintre stilurile următoare: Helles, Hefeweißbier, Hefeweißbier dunkel, Alkoholfrei, Kristall, Pils, Edelstoff, Russ şi Radler.
Rareori la acestea se mai adăugau beri sezonale sau aniversare, un fel de ediţii speciale sau de sezon. Toate aceste beri erau oferite absolut peste tot cam la aceleaşi preţuri, variind între 3,5 şi 4,5 euro, funcţie de tip şi cantitate.

Există însă în Bavaria şi mulţi producători de bere mai mici, aşa-numitele micro-berării, sau câţiva producători medii, care oferă un portofoliu mai interesant. I-aş remarca pe cei de la Giesinger, care produc, pe lângă obişnuitele beri tradiţionale menţionate mai sus, cu mare succes la publicul local, şi beri craft, diferite ca aromă şi gust.
Pe lângă Giesinger, o menţiune specială merită Camba Bavaria care este, din câte ştiu eu, producătorul cu portofoliul cel mai diversificat. Produce peste 50 de beri diferite. Acest portofoliu acoperă, bineînţeles, obişnuitele Helles, Pils, Weissbier, Weizenbock, Doppelbock etc. dar conţine şi beri ca IPA, stout, porter, pale ale, beri cu fructe, beri maturate în butoaie de Bourbon, brandy, sherry etc.
Aceste beri speciale sunt ceva mai scumpe, ajungând să coste între 4 şi 5,5 euro pentru o sticlă de 330 ml. Berile maturate sunt, cel mai adesea, ambalate la 750 ml, întocmai ca vinurile spumante, şi costă 25 de euro! Am încercat una dintre ele şi vă voi povesti despre ea. Am considerat însă că nu-mi permit mai multe astfel de beri şi, pe undeva, din punctul meu de vedere ele nici nu merită aceşti bani.

O mică menţiune combinată cu un mare regret despre un alt producător îndrăzneţ, compania Crew Republic, cu un portofoliu de beri orientat spre tradiţia britanică. Deşi le-am căutat localul din Fraunhofer Strasse, unde îşi vindeau berile până de curând, am aflat că cei de la Crew Republic s-au mutat, fără să lase vorbă unde. Este posibil ca această microberărie să se fi desfiinţat, sau doar să se fi relocat. În orice caz, site-ul lor nu este actualizat, şi acest lucru este, de obicei, un semn rău. În schimb, pagina lor de Facebook pare activă.
Am găsit două dintre berile lor la unul dintre puţinele magazine de bere craft din München, numit „Biervana”. O să revin asupra lui într-un episod viitor.

Când vrea să bea acasă, bavarezul se duce la magazine specializate, numite Getränkemarkt, care vând en-gros şi en-detail câteva sortimente de bere, la preţuri mult mai mici decât la restaurant, undeva la 0,8-1,5 euro sticla. De acolo poţi cumpăra cu bucata, sau cu lada, beri pe care mi le-aş dori şi eu în România, la acelaşi preţ şi calitate.

Una peste alta, experienţele mele cu berea bavareză au fost foarte plăcute. În primele zile am degustat stilurile tradiţionale, iar după ce m-am plictisit de acestea, am avut norocul să pot descoperi specialităţile de la Giesinger şi Camba Bavaria.
Cred că ceea ce poate oferi Bavaria sub formă de bere este mult mai vast, mai complex şi mai interesant decât cele descoperite de mine în doar câteva zile. Sunt acolo peste 1000 de berării, iar dacă cei 5 coloşi produc ca roboţii cam aceleaşi beri, ceilalţi, mai mici şi ghidaţi, poate, nu doar de dorinţa de profit cu orice preţ, sunt dispuşi să-şi asume riscul de a produce beri care nu pot plăcea tuturor, specialităţi destinate nişelor de public, mai scumpe, ce-i drept, dar şi mult mai interesante.

Cam atât în ce priveşte partea introductivă. Vor urma alte câteva articole dedicate restaurantelor, barurilor şi magazinelor, adică mâncării şi berii.

Sumar articol
La München, Ana are bere (1)
Titlu articol
La München, Ana are bere (1)
Descriere
Nu am în niciun fel pretenţia că sunt vreun specialist în ceea ce poate oferi oraşul, dar pot afirma că este un loc cu mai multe „faţete”: îl putem numi oraş al fotbalului, al parcurilor, al cârnaţilor, al clădirilor monumentale, al barocului şi rococoului, al hainelor „drindl” şi „lederhosen” sau al berii şi toate aceste denumiri pot fi, în aceeaşi măsură, şi corecte, dar şi false. Münchenul este toate acestea, dar şi mai mult de atât.
Autor