La München, Ana are bere (3)

Despre Hofbräuhaus

Cred ca orice ghid turistic poate confirma ca Hofbräuhaus este cea mai celebra berarie din München. Are o istorie care se întinde pe mai multe secole, caci a fost înfiintata în 1589, de ducele Wilhelm al V-lea cu scopul declarat de a satisface setea, a sa si a apropiatilor sai. De mentionat ca Hofbräuhaus nu era doar un local care servea bere, ci continea propria berarie ca si propriul loc de desfacere a ei.

La început, beraria producea doar beri negre, dar fiul lui Wilhelm al V-lea, Maximilian I avea o puternica aplecare catre berile din grau, cele numite Weissbier sau Weizenbier, si nu se omora deloc cu berile dunkel, astfel ca beraria a început rapid sa se concentreze pe asa-numitele beri albe.

Antrepriza a avut succes, asa ca beraria s-a extins în 1607, iar în 1610 a început sa permita accesul marelui public. Portofoliul de beri s-a largit, una dintre ele, Maibock, ajungand rapid celebra si chiar salvand de la distrugere orasul în 1632, cand a fost cucerit de regele Suediei Gustav Adolf în timpul razboiului de 30 de ani. Acesta dorea sa jefuiasca si sa arda orasul, dar a fost înduplecat sa renunte la planurile sale contra a 600.000 de butoaie cu bere Maibock.

La începutul secolului al XIX-lea Hofbräuhaus s-a mutat într-un spatiu mai mare. Preturile berii au fost coborate, astfel ca si cetatenii mai saraci sa-si poata permite sa guste din berea regala, iar aceasta initiativa aproape ca a falimentat toate berariile private din împrejurimi.

Actuala cladire în care se afla Hofbräuhaus a fost conceputa de arhitectul Max Littmann si a fost inaugurata în 1897. Hofbräuhaus a continuat sa aiba o viata agitata. A fost distrusa în 1944, în urma unui bombardament, iar la sfarsitul razboiului era operationala doar o mica parte a ei. Interesant este faptul ca, desi bombardamentul a distrus aproape complet cladirea, butoaiele cu bere din pivnite au scapat nevatamate.
În final, cladirea a fost reconstruita în stilul initial si redeschisa în 1958, pentru a comemora aniversarea a 800 de ani de la înfiintarea orasului München.
Astazi beraria este proprietatea guvernului bavarez si produce beri în stilurile Helles, Weissbier, Maibock, Dunkel si Oktoberfest.

Nu este de mirare ca Hofbräuhaus este, într-un fel, o emblema a orasului si un punct de reper pentru toti bautorii de bere. Nu aveam nici eu cum sa scap acestei atractii, îmi planificasem s-o vizitez cu mult înainte de a porni spre München, doar ca socoteala de acasa s-a dovedit înca o data diferita situatia din targ.

Ţin minte ca m-am apropiat cu oarecare timiditate de cladirea imensa situata am Platzl, la numarul 9. Pas dupa pas puteam zari din ce în ce mai bine cladirea frumoasa, ornata cu doua imense baniere ce combina emblema Bavariei cu cea a berariei. Ma bucuram anticipand clipa în care i-as fi deschis usa. iar în mintea mea parea ca începe sa sune muzica, subliniind solemnitatea momentului. Doar ca muzica, mi-am dat seama rapid, nu era în mintea mea. Eram la 20 de metri de cladire, iar muzica venea din interior.

Cand am intrat în marea sala de la parter, care poate adaposti, fara exagerare, minim 1000 de persoane, am avut un soc. Vizual si, mai ales, auditiv. Beraria era plina ochi. Cand zic plina, închipuiti-va o înghesuiala de stup, de musuroi, de oras chinezesc în momentul în care toata lumea iese de la lucru. O mie de oameni, barbati, femei si copii, ocupau practic toate locurile disponibile. Alte cateva sute stateau în picioare si cascau gura, asteptand probabil sa se petreaca o minune si sa se elibereze vreun loc.

Ceea ce m-a izbit cel mai tare a fost, însa, vacarmul infernal. O orchestra canta atat de tare, încat nu puteai vorbi cu persoana aflata la o palma de tine. Erau doar patru instrumentisti, dar amplificarea o transforma într-una cu 1000 de muzicanti. Prin acest zgomot infernal, se mai auzeau plansete dureroase de bebelusis îi întelegeam perfect, aproape ca îmi venea si mie sa plang. La aceste “oracaieli” se aduna un zumzet neinteligibil, venind de la cei care însa sperau sa întretina o conversatie. Practic racneau unul la celalalt si pentru mine a fost o mare distractie sa prind doua pauze, cand orchestra s-a oprit, iar pentru o secunda toata lumea a continuat sa racneasca, dupa care toti si-au dat seama ca muzica s-a oprit, s-au oprit si eu si pentru cateva zecimi de secunda aproape a fost liniste, sparta doar de plansetele sugacilor. Dupa care ca reînceput vacarmul vocilor, acoperit si el dupa 5 minute de pauza de harnica orchestra.
De mentionat îndemanarea cu care ospatarii carau chiar si cate 10 halbe imense, de 1 litru. Chiar era un spectacol si regret ca nu i-am putut prinde în nicio fotografie.

Va spun sincer, prima mea reactie a fost sa fac stanga împrejur si sa ies degraba afara. Abia intrasem si îmi tiuiau deja urechile. M-a oprit regretul… regretul de a fi ajuns pana acolo si de a nu fi baut macar o bere. Am început sa vanez doua locuri libere, facand fotografii din cand în cand, atunci cand prindeam o “fereastra” prin multimea de spinari, capetesau maini.
Oricum, nu am reusit nicio fotografie ca lumea. Preocupat de stimulii externi am uitat sa setez cum trebuie aparatul, asa ca pozele sunt cum sunt.

În final am gasit doua locuri, la oarecare distanta unul de altul, dar la aceeasi masa mare si am baut o Pilsner. Am baut-o pe îndelete, caci vroiam sa ma “îmbib” de atmosfera. Cei mai multi dintre clienti pareau sa se distreze de minune, ceea ce am încercat sa fac si eu pana cand am realizat ca nu pot atinge starea lor binecuvantata decat daca as mai bea vreo 4-5 beri. Treaz nu eram în stare sa suport înghesuiala si nici zgomotul.

Nu pot, totusi, sa nu mentionez ca beraria este superba. Interiorul mi-a placut mult, în ciuda înghesuielii si a zgomotului. Toate berariile orasului mi-au placut, iar aceasta nu a facut exceptie, Mobilierul, lambriurile, lampile, decoratiunile, ferestrele, tavanele pictate… Hofbräuhaus merita vazuta. M-am reîntors, de fapt, dupa doua zile, sperand ca la pranz, într-o luni, sa nu cante orchestra, dar nu am avut noroc. Hofbräuhaus era ceva mai putin aglomerata, dar vacarmul nu era diminuat.

Am plecat, asadar, dezamagit si cam nervos, fara macar sa încerc sa vizitez ceea ce mai era de vazut la etaj sau în alte parti ale cladirii. Îmi vajaia capul si abia asteptam sa ies la aer.
Ce sa zic, vina nu este a berariei, ci a mea. Am îmbatranit, probabil, si anumite distractii nu mai sunt pentru mine. Cei care vor sa cante în cor, alaturi de orchestra, izbind cu halbele în mesele solide, de lemn, se vor simti în largul lor; cel putin asa presupun. Mai depinde si de starea bahica în care te afli, si de anturaj.

Cei ca mine, care îsi doresc un coltisor linistit, unde sa se poata relaxa vorbind cu tovarasii de masa si sorbind o bere buna (apropo, cea încercata de mine la Hofbräuhaus mi s-a parut mediocra), trebuie sa-si caute alt loc. Şi acesta nu este departe, caci la doar 10-15 metri distanta, vizavi de Hofbräuhaus, se afla un loc care, prin comparatie mi s-a parut raiul pe Pamant: Wirtshaus Ayinger. Despre el, în episoadele viitoare.