Despre Giesinger Bräu
Voi descrie în acest episod una dintre cele mai proaste experiente pe care le-am avut într-un restaurant si, în mod sigur, cea mai neplacuta din întreaga saptamana petrecuta la München.
Va spuneam în episoadele anterioare ca berariile germane par a fi clone ale unei singure si unice berarii. Toate sunt identice din punct de vedere conceptual, au beri si mancare identice, primele de calitate peste medie, celelalte sub medie, servicii proaste si preturi maricele.
Mi-am dat seama în doua-trei zile ca nu am ce face în privinta mancarii, dar am încercat sa ies din cercul vicios al berilor, peste tot aceleasi, invariabil din stilurile helles, weissbier, dunkel etc. Sunt bune, nimic de zis, dar este teribil de plicticos sa bei peste tot acelasi lucru, chiar daca provine de la berarii diferite.
Giesinger Bräu a parut la început, din acest motiv, o idee buna. Datoram unei vizite anterioare la un magazin specializat în bere, numit Biervana, cateva informatii pe care le aveam despre berile produse la beraria din Giesing, acesta fiind un cartier al orasului München. Ma distrase si sloganul berii, care suna astfel: „Giesinger – aus Giesing, logisch!”.
Berile germane sunt numite de obicei folosind genitivul, de pilda „Weihenstzephaner” înseamna „a sfantului Ştefan”, „Augustiner” înseamna „a augustinilor” etc. Pe aceeasi logica, dupa cum spune si sloganul de mai sus, „Giesinger” înseamna „a Giesing-ului”, adica a cartierului Giesing.
Ştiam ca beraria Giesinger produce, pe langa berile traditionale bavareze, si cateva specialitati proprii. Exact acestea m-au convins sa bat drumul pana Martin-Luther-Straße, unde beraria facatoare de bere coexista cu beraria servitoare de bere. Anticipam cu placere ocazia de a bea altfel de beri si de a manca, poate, ceva decent.
Localul este situat la etajul unei cladiri situata într-o curte ce este, de fapt, o combinatie de depozit în aer liber, ghena de gunoi si parcare. Nu pot sa spun ca era murdara, dar îngramadirea de pubele, masini parcate si paleti cu diverse chestii nu era prea placuta. Aspectul era salvat partial de jardinierele cu flori, foarte frumos colorate. Localul era mic si relativ aglomerat, dar am reusit sa gasim loc. Ziua cu pricina a fost o exceptie, caci nu a plouat deloc, ba chiar am avut parte de o portie îndestulatoare de soare. Nu am gasit locuri umbrite, ci în plin soare si, cum aveam sa observam mai tarziu putin, probabil ne aflam în spatiul aerian al unui roi de muste, caci am fost asaltati permanent de escadrile bazaitoare. N-as putea spune ca mustele mi-au afectat obiectivitatea, dar au contribuit în mod clar la deteriorarea confortului nostru.
Dupa muste, am facut cunostinta cu chelnerita. Nu am întalnit niciodata o persoana mai antipatica, mai nesimtita si mai nepoliticoasa ca aceasta nemtoaica bruneta, mica de statura, un pic durdulie, cu fata aspra si privirea întunecata, la o varsta de circa 50 de ierni polare, nu de primaveri diafane.
Ne-a tratat cu curul în permanenta, ne-a raspuns repezit si peste umar, a refuzat sa dea explicatii despre bere si mancare, ne-a bombanit la fiecare comanda si, bineînteles, ca sa nu dezminta atitudinea generala a ospatarilor münchenezi, si-a dat în mod corespunzator ochii peste cap atunci cand ne-am manifestat dorinta de a plati cu cardul. Cred ca ne-asi înjurat printre dinti, dar n-as baga mana în foc.
Ca sa fac o paranteza, restaurantul meu, Bistro GUXT, a functionat primele 17 zile fara POS, si nu din vina noastra, ci a firmei care trebuia sa vina sa-l monteze. Birocratia noastra de cacao functioneaza cu încetinitorul, asa ca montarea unui POS dureaza cam doua saptamani, la care se mai adauga eventuale întarzieri. Îmi amintesc de un cuplu german, care a dorit sa plateasca folosind cardul; eu m-am scuzat explicand ca asteptam ca POS-ul sa ne fie montat. Nestiind ca mai înteleg cateva cuvinte din limba lui Goethe, sotul a bagat cardul la loc, în portofel, spunandu-i sotiei ca Bucurestiul este un loc „unzivilisiert”, adicatelea „necivilizat”. Acest lucru s-a petrecut înainte de a ajunge eu la München si îmi amintesc ca m-am simtit rusinat, cumva dand dreptate neamtului, caci si mie mi se parea aberant sa astept un amarat de POS atatea zile.
Daca aceasta scena s-ar fi petrecut dupa experienta mea müncheneza, cred ca va imaginati cam ce i-as fi raspuns neamtului. Cred ca ospatarii bavarezi sunt, în majoritate, nu necivilizati, ci nesimtiti. Germanii sunt atat de „civilizati” încat sa pretinda carduri în restaurantele din Bucuresti, dar îndeajuns de nesimtiti sa te apostrofeze cand le pretinzi acelasi lucru la ei în tara.
Oricum, am fost teribil de dezamagit de serviciile din berariile müncheneze, probabil si fiindca avusesem false asteptari. Pentru mine Germania era tara politetii si eficientei, iar Bavaria era locul cel mai extraordinar din Germania. Sigur, nu pot sa absolutizez nimic, poate altii au avut experiente diferite (eu însumi am fost de 2-3 ori servit foarte bine la München); chiar sper sa fi întalnit eu singurii ospatari nesimtiti din toata Germania. Mai sper ca o vizita ulterioara în aceasta tara sa-mi schimbe total impresiile actuale.
Revenind la beraria Giesinger, dupa ce am punctat un pic serviciul execrabil de care am avut parte, trebuie mentionate, totusi, si berile si mancarea. Cu mancarea treaba este simpla: aceleasi preparate cu mult porc, cu sosuri grase, grele si indigeste. Localul oferea însa si peste, sincer, nu-mi amintesc sa mai fi întalnit preparate din peste la celelalte berarii; este posibil sa-mi fi scapat, dar aici meniul era atat de sarac încat astfel de scapari erau imposibile. Am comandat, deci, peste cu un soi de sos rosu si multa ceapa, usor caramelizata si, în lipsa de altceva, porc la cuptor, însotit de o bucata crocanta de soric rumenit la cuptor, o „crackling” cum îi spun anglo-saxonii, si de aceeasi oribila galusca de cartofi, despre care cred ca am mai pomenit în episoadele anterioare.
Pestele nu a fost grozav, dar macar nu a fost porc. Porcul a fost fraged, crackling-ul a fost crocant si gustos, iar galusca… sper sa pot uita candva ca am avut asa ceva în farfurie. Una peste alta, un pranz pasabil si plicticos.
Berile au fost însa deosebite. Nu au fost cele mai bune beri baute de mine la München, dar macar au iesit din vesnicele tipare ale locului. Am încercat o bere numita Giesinger Lemondrop Tripel, refermentata în sticla. S-a dovedit a fi gustoasa, cu arome citrice, moderat de dulce si de carbonatata. Am mai gustat si Giesinger Doppel-Alt, o alta bere care mi-a placut.
Au urmat apoi niste beri experimentale, numite Spezial 1 si Spezial 2. Nu au fost rele, dar mi s-au parut sub celelalte doua. Posibil ca berarii sa fie înca în cautarea celei mai bune variante de reteta.
Spuneam ca localul se afla la etaj. La acelasi nivel se afla si beraria propriu-zisa, care nu se putea vizita, iar la parter era depozitul, de unde se puteau cumpara beri la sticla sau la butoiase, ca si diferite accesorii, de la pahare de bere la tricouri si sepci inscriptionate cu sigla berariei.
În concluzie, beri bune, mancare banala si stearsa, gatita cam fara har, preturi în nota orasului si serviciu execrabil. Pacat ca nu-mi trece prin minte un cuvant care sa însemne ceva mai prost si mai neplacut decat „execrabil” (îmi vine acum „oribil”, dar parca nu este de ajuns), caci modul în care am fost tratati i s-ar fi potrivit.
Partea cea mai deranjanta a fost ca doar noi, singurii straini din local, am fost tratati în felul acesta. Cu clientii locali ipochimena antipatica a fost numai zambet si linguseala. Posibil sa fi nimerit o chelnerita xenofoba, cine stie; cred ca are o viata grea în acel oras în care jumatate dintre locuitori sunt turci, croati, sarbi, arabi, africani, bosnieci, italieni, spanioli etc. Ma gandesc si cat de obositor este sa fii mereu manios, nemultumit si antipatic. Mie nu cred ca mi-ar iesi chestia asta…
Oricum, pacat de bere, care este de departe peste nivelul mancarii si al serviciului.