Lisabona la cald – zilele 5 si 6

Portugalia începe sa-mi placa mult de tot. Marti, 23.03.2010, a fost cea mai reusita zi de cand suntem la Lisabona… si cea mai plina.
Am plecat de dimineata la Sintra, cu trenul. Bineînteles, caci trebuia sa ni se întample ceva iesit din comun, societatea portugheza de cai ferate era în greva, dar chiar si asa, desi redusa la 25%, activitatea lor a fost impecabila. Punctualitate si propmtitudine, iata doua calitati pe care nu credeam ca le voi gasi în tarile latine, dar în Barcelona, Roma, Paris si aici latinii au excelat în aceste caracterisici atat de… nemtesti, pe care nu reusim sa le adoptam si în Romania.

Sintra este minunata, este o statiune care pare nu o combinatie de Mamaia cu Sinaia, cum apucasem sa scriu (din auzite), ci mai curand un fel de Olanesti. Arata superb si este un loc ce nu merita a fi « sarit ». Am vazut primaria si palatul, iar apoi am mers la Palatul National de la Pena, care arata extrem de neobisnuit, în sensul bun al cuvantului.

Partea culinara a fost foarte slaba, din pacate. Am dat doar peste restaurante extrem de turistice, cu oferta limitata si deja standardizata cu care ne-au obisnuit restaurantele din Lisabona. Singurul lucru diferit erau preturile cu 20% mai mari. Totusi, este ceva ce merita mentionat: un magazin cu vinuri de Porto, unele ieftine, pentru turisti (un set de doua sticle, una cu vin alb si alta cu vin rosu, la 20 de euro), altele de colectie, costand cateva sute sau mii de euro. Cea mai scumpa sticla era cu vin produs în 1948 si costa 5.000 de euro.

Am luat trenul înapoi în Lisabona si am colindat vrei 2 ore librariile. Greu de gasit ceva în engleza, totusi m-am ales cu înca o carte de bucatarie portugheza, care trateaza preparatele traditionale pe regiuni, cateva carti de bucatarie chinezeasca, thailandeza si vietnameza cu retete mai deosebite, si o carte cu retete din teritoriile africane colonizate de portughezi: Angola, Mozambic, Guineea-Bissau, insulele Sao Tome si Principe si insulele Capului Verde. A picat bine, caci eram cam « descoperit » pe Africa. O alta achizitie interesanta este o istorie a Portugaliei, scrisa de un britanic, aflata deja la a 12-a editie: “How Portugal changed the world”. Am si început sa o citesc.

Am mancat la un restaurant de pe Rua das Portas de Santo Antao, strada unde exista o serie de localuri ce propun bucatarie portugheza, italieneasca, indiana si chinezeasca. Unul dintre ele se falea cu oferta de bucatarie chinezeasca-thailandeza-indiana-vietnameza si coreeana. Nu parea însa prea curat si era gol-golut, chestie care nu ne-a încurajat. Dupa experienta indiana de ieri, am zis sa alegem bucatarie locala, asa ca am ales un alt loc unde am comandat « gambinas ao aguilho », adica niste creveti cu un sos ce continea mult ulei de masline si usturoi pisat. Au fost buni, desi un piculet cam prea uleiosi.

Am continuat cu « pataniscas de bacalhau », chiftelute de bacalhau (cod sarat si uscat), servite cu o garnitura de orez cu fasole. Aceste pataniscas figureaza în toate cartile de retete portugheze si sunt, se pare, un preparat clasic. Bune si chiftelutele, dar orezul portughez nu este chiar o capodopera, nici ca soi si nici ca mod de a-l gati. Mi-a adus aminte de pilafurile incerte de pe la noi, de acum 20-30 de ani.


Am mai comandat « lombo de porco com ameijoas », porc taiat cubulete, gatit împreuna cu scoici, într-un sos de vin aromat cu usturoi. O combinatie interesanta, cu sos foarte bun. Ce am baut? Un vinho verde, foarte usor si racoros.

Înainte de a ne retrage spre casa, am fost la un concert de fado. Este muzica de suflet a portughezilor, ca sansonetele frantuzesti, cantonetele italiene si romantele noastre. Este o muzica pasionala si melancolica, foarte frumoasa. Lucru surprinzator, desi nu înteleg o boaba de portugheza vorbita (scrisa este mult mai abordabila, dar cand este vorbita intervine pronuntia specifica; cand te astepti mai putin esti „pocnit” cu un „s” sau „j”, sau un „a”, ori „u”), am tot auzit în textele melodiilor de fado cuvantul Lisboa (Lisboa). Oamenii acestia îsi canta orasul cu dragoste si pasiune. Fado-ul reprezinta o parte a culturii portugheze si întregeste si personalitatea Lisabonei. La noi, din pacate, romantele aproape au disparut si nu sunt înlocuite cu nimic.
Aceasta a fost, pe scurt, o zi foarte plina, în care am umblat enorm, învingandu-ne febra musculara capatata în zilele anterioare.

Miercuri a debutat cu o ploaie torentiala care ne-a tinut în casa prima jumatate a diminetii. Ne-am strecurat apoi spre Merado de Ribeiro, ca sa am cugetul împacat în privinta ei. De data aceasta a fost atceva. Lunea este, cum spunea o cititoare, zi moarta. De data aceasta standurile de peste erau pline si mi-a placut ca fiecare specimen era etichetat nu doar cu pretul, ci si cu locul unde a fost capturat.

Partea de vegetale însa era destul de saracacioasa, branzeturile lipseau cu desavarsire, cumparatorii erau extrem de putini. Standurile de legume si fructe ocupau un spatiu cam de 3-4 ori cat cel al pietei de la Hala Traian, din Bucuresti, dar în afara de batate, manioc si o verdeata al carui nume nu-l stiu (portughezii îi zic „grelsu”, sau cam asa ceva, si o folosesc la gatit, nu la salate) nu era nimic deosebit.

O piata decenta, dar departe de ceea ce am vazut la Barcelona. Ca sa nu uit, lipseau si condimentele. Acestea sunt surprinzator de putine si în supermarketurile mari; caut sofran de cand am pus piciorul în Lisabona si nu gasesc nicaieri, iar culmea este ca nimeni dintre cei întrebati nu a putut sa-mi indice locul de unde as putea cumpara asa ceva.

Am luat apoi trenul din gara Orientes spre Tomar, un orasel superb care a foat initial o asezare templiera, caci acest ordin a supravietuit în Portugalia cateva sute de ani dupa desfiintarea sa oficiala în restul Europei. Castelul este foarte frumos, construit pe ruinele unei manastiri, extrem de interesant. Fiind la 2 ore de Lisabona este, de asemenea, cumva în afara circuitului turistic obisnuit; erau vizitatori putini si ne-am putut bucura în liniste de tot ce ne putea oferi locul.

Tomar este un loc ce merita a fi vizitat si îmi pare rau ca nu am si mancat acolo. Am facut-o la Lisabona, pe Rua dos Bacalhoeiros, strada care adaposteste un restaurant chinezesc, unul indian si vreo 4-5 portugheze. Am fi vrut sa mancam din nou bucate portugheze, cerul era noros si ameninta cu ploaie, asa ca am intrat în „Restaurante de Santo Antonio”; am ales la întamplare, caci toate restaurantele portugheze ofereau aceleasi preparate: vreo 6 tipuri de peste la gratar, creveti cu usturoi si coaste de porc prajite. Am zarit în meniu ceva care parea traditional, „cozido a portuguesa”, iar chelnerul, care aproape nu stia boaba de anglo-italo-franceza, ne-a dat de înteles ca este preparata dintr-un amestec de carne de porc si vita, cu legume.

Ei bine, acest cozido s-a dovedit a fi o adevarata încercare pentru mine. Continea o bucata de sangerete (groaznic la gust si cu o consistenta moale si neplacuta), 2 feliute de carnat afumat (bun la gust, dar fusese fiert în loc sa fie fript), o alta bucata dintr-un carnat cu o umplutura extrem de pastoasa si de ciudata (cred ca era un farinheiro), dar cu gust destul de bun; la acesti carnati se adauga o felie de piept de porc, extrem de gras, pe care am dat-o deoparte, 2 felii de carne, una de porc si cealalta de vita, ambele bune la gust si mancabile, si o bucatica de coaste de porc prajite. „Legumele” erau 2 bucati de cartof fiert în apa, 1 lingura de orez apos, o jumatate de morcov fiert, 1 lingura de fasole, din cutie, si un morman de varza fiarta, flescaita si extrem de neapetisanta, cu gust oribil.

În fine, faptul ca nu-mi plac mie sangeretele si nici carnea grasa este doar o chestie de gust personal, dar varza aceasta a fost cel mai dezgustator lucru pe care l-am avut vreodata în farfurie. Desi am gustat doar o singura data din ea, a fost de ajuns ca sa-mi asigure un „pelerinaj” nocturn si repetat la toaleta.

Cred ca pot spune, din ceea ce am cunoscut prin experienta personala, ca restaurantele din Bucuresti sunt mult peste cele din Lisabona. Iau în calcul doar resturantele medii, pe care si le poate permite mai toata lumea, si care s-au aflat în calea mea. Cand zic ca ale noastre sunt mai bune nu ma refer doar la mancare, ci si la curatenie, serviciu, preturi si chiar atmosfera.
De asemenea, dupa ce am mancat în Barcelona, în mai toata Belgia si Lisabona, încep sa apreciez mai mult bucataria noastra, care mi s-a parut mai gustoasa. Este o parere personala si se bazeaza doar pe experientele avute de mine. Sunt convins ca n-am ales restaurantele cele mai potrivite în niciunul dintre locurile în care am fost, dar este posibil ca fiecare turist obisnuit sa faca aproape aceleasi alegeri, caci aceasta este oferta aflata la îndemana turistului care vrea sa manance ceva între doua vizite la muzeu, catedrala sau castel. Din pacate, acesta este concediul pe care mi-l pot permite deocamdata: vizitez un obiectiv turistic important si mananc undeva, la un restaurant din apropiere. Nu am cum sa-mi aleg restauratul unde vreau sa mananc ceva deosebit si, eventual, sa vizitez apoi vreun castel sau biserica ce se afla, din întamplare, în apropierea restaurantului.

Sunt dezamagit de restaurantele aflate la îndemana turistilor, dar nu sunt dezamagit de bucataria portugheza. Exista doar o legatura firava între oferta restaurantelor si bucataria traditionala, bine gatita, a acestei tari extraordinare. Îmi plac oamenii, îmi place limba (care suna uneori ca o spaniola vorbita cu accent moldovenesc), îmi place spiritul portughez. În ce priveste bucatareala îmi voi lua revansa acasa, gatind cateva dintre retetele care mi-au facut cu ochiul din paginile cartilor.

In aceeasi serie de articole:
Lisabona la cald – ziua 1
Lisabona la cald – ziua 2
Lisabona la cald – ziua 3
Lisabona la cald – ziua 4
Lisabona la cald – ultima zi
Lisabona la rece