V-am promis că voi reveni asupra scurtei (din păcate) călătorii la Lisabona, după ce amintirile vor fi apucat să se sedimenteze puţin. Am revăzut fotografiile şi mi-am recitit telegraficele descrieri de la faţa locului, ca să reintru în atmosferă. Pot să vă pun că, după această trecere în revistă mi s-a făcut dor de capitala lusitană.

Lisabona mi-a plăcut mult. Când spun Lisabona mă refer la întregul oraş: oameni, clădiri, atmosferă, istorie, cultură, pieţe, magazine, transport etc. Adică la toate acele elemente ce dau adâncime unui întreg univers. Oamenii sunt extrem de binevoitori, amabili, plăcuţi, modeşti, muncitori şi – calitate pe care o apreciez enorm, fiindcă trăiesc în România, unde mă “lovesc” des de concetăţenii noştri – sunt bine educaţi. Dacă mă gândesc bine, mai au încă o calitate: vorbesc o limbă extrem de interesantă, care sună ca o spaniolă vorbită cu un puternic accent moldovenesc şi care pare să nu se potrivească deloc cu varianta ei scrisă. Poţi citi şi înţelege cam 30% din portugheză, dar când o auzi vorbită, intri în ceaţă densă. De unde nu te aştepţi ţi se agaţă de auz câte un “ş”, “ă”, sau “j”.

Cartierele vechi sunt fermecătoare. Nu foarte curate, pline de un farmec uşor decrepit care parcă te învăluie cu o aură misterioasă şi romantică. Casele sunt decorate cu azulejos, unele dintre ele foarte frumoas, străzile sunt înguste, întortocheate, pavate cu pietre albe şi zig-zaghează pe… verticală, căci mereu urci sau cobori, indiferent de direcţie. Bine că iarna nu ninge la Lisabona, căci cartiere întregi, ca Alfama, Bario Alto, Baixa şi Belem ar fi un derdeluş imens.
Cartierele moderne sunt curate, mult mai curate ca Bucureştiul, arhitectura este modernă iar transportul este de o punctualitate care m-a uluit.
Criza este însă vizibilă şi la ei. Multe clădiri par părăsite, altele, la fel de multe, sunt de vânzare. Cred că un sfert din restaurantele întâlnite erau şi ele în aceeaşi situaţie. Fiindcă am adus vorba de restaurante, trebuie să scriu în sfârşit câteva rânduri şi despre mâncare.

Mâncarea portugheză din cărţile de bucate este foarte interesantă. Robustă, săţioasă, fără “înflorituri”, cu ingrediente proaspete, condimentată potrivit, pline de gust şi arome naturale, acompaniată de vinuri de bună calitate. Gătită bine şi cu dragoste probabil că exact aşa este. Restaurantele pe care şi le poate permite turistul obişnuit, servesc însă altă… mâncare de peşte.
Cele mai multe arătau ponosite, iar chelnerii arătau şi ei ca şi cum ar fi purtat hainele de săptămâna trecută. M-am uitat de câteva ori cum pleacă vasele murdare şi se intersectează pe drum cu cele care veneau cu mâncare proaspătă, cum uşa de la closet era aproape lipită de cea de la bucătărie, cum singura toaletă deservea atât clienţii cât şi ospătarii şi bucătarii, cum farfuriile cu preparate calde erau neîncălzite, cum chelnerul îşi băga degetele dincolo de marginea farfuriei şi multe altele. Îmi închipui cum arătau bucătăriile….

Sunt sigur că la noi aceste restaurante nici nu ar fi primit aviz de funcţionare. Nu-i vorbă, la noi legislaţia este cea din UE, adică aceeaşi ca în Portugalia, dar se aplică aberant şi discreţionar, lăsându-te practic la cheremul autorităţilor; legea pare făcută în aşa fel încât să înlesnească funcţionărimii accesul larg la spagă, mită şi bacşiş. Încep să mă îndoiesc că “bacşiş” ar fi un cuvânt preluat de la turci, mai că-mi vine a crede că ei l-au luat de la noi…

În fine, ca să revin la mâncarea portugheză, nu am fost încântat de ce am mâncat la restaurant: în multe cazuri bucatele erau fără gust, fără textură, cam fade. Am avut însă şi experienţe plăcute, mai ales cu bucatele gătite mai simplu, fără sosuri. Peştele este bun, mai ales la grătar (am mâncat unul memorabil, o doradă, în Sintra), fructele de mare sunt şi ele bune, porcul îl gătesc în multe feluri, dar cam gras pentru gustul meu. Orezul este mai degrabă de ocolit, nu prea ştiu să-l gătească, sau soiul de orez nu este prea prietenos. Este poate nedrept să compar soiul local cu Basmati, Jasmine sau Arborio, dar n-am ce face dacă astea sunt standardele cu care m-am obişnuit.
Cârnaţii lor m-au “terorizat”, nu mi-a plăcut niciunul: un sfat gratuit, ocoliţi sângeretele, n-am mâncat niciodată ceva mai scârbos, şi slavă Domnului, am gustat în Asia şi insecte, şi viermi prăjiţi şi diverse alte chestii despre care prefer să nu ştiu ce au fost, dar măcar erau bune la gust.
Leguminoasele sunt OK, am încercat năut şi fasole. Mi-a displăcut însă modul în care sunt gătite legumele: răsfierte, fleşcăite, fade… total neprietenoase.
În concluzie, restaurantele din cartierele turistice au ca scop făcutul banilor, nu servirea unei gastronomii tradiţionale şi de calitate. Sunt… era să zic “fabrici de mâncare”, dar de fapt sunt doar la nivelul unor “ateliere”.

Găsiţi o mulţime de restaurante indiene, chinezeşti, africane, italieneşti etc. Am încercat unul indian, şi ne-a oferit una dintre cele mai bune mese luate acolo. Aveţi deci o rezervă demnă de luat în seamă în aceste restaurante, mai ales că cele indiene prezintă în special preparate din Goa, cele chinezeşti mâncăruri din Macao, cele africane bucate din Mozambic şi Angola, adică zone influenţate culinar de Portugalia; pot fi deci asimilate oarecum bucătăriei locale.

Vinurile portugheze sunt foarte bune şi pentru toate buzunarele. Porto, Madeira, Vinho Verde, Douro, toate merită atenţie. Preferatul nostru a fost Vinho Verde foarte rece, o licoare sprinţară, uşor şampanizată, răcoroasă, extrem de prietenoasă şi potrivită mai ales zilelor de vară. Aluneca uşor pe gât, mergea foarte bine cu peşte, fructe de mare, salate şi grătar de pui. Extrem de agreabil, Vinho Verde a fost o surpriză foarte plăcută.

Foarte bună şi patiseria portugheză. Pasteis de Belem, sau de Nata (sunt acelaşi lucru), sunt excelente, deşi fiecare îmbucătură este o mică bombă calorică datorită cantităţii imense de gălbenuşuri de ou, la care se adaugă, agravând problema, zahăr, unt şi lapte. De fapt cea mai mare problemă a acestor pasties este gustul lor extraordinar. Ai mânca kilograme întregi şi nu te-ai sătura de ele!
Mercado da Ribeira - Lisabona
Pieţele Lisabonei au rămas oarecum un mister. Adică piaţa, căci am putut depista una singură, Mercado da Ribeira, socotită cea mai mare din oraş. Departe de efervescenţa şi eleganţa pieţelor din Barcelona, sau de uluitoarea diversitate şi de tumultul celor din Asia, Mercado da Ribeira este o piaţă spaţioasă, dar cam în lipsă de marfă şi de cumpărători.
Mercado da Ribeira - Lisabona
Nu am văzut niciodată o piaţă atât de pustie, deşi oferta de mărfuri era destul de interesantă: mult peşte, fructe legume, leguminoase, muştar, ceva sosuri iuţi preparate din piri-piri, murături şi flori.
Mercado da Ribeira - Lisabona
Zero condimente, slab de tot la capitolul carne, la fel la lactate. Una peste alta, mă aşteptam la mai mult de cea mai mare piaţă a unei capitale europene civilizate şi, bănuiam eu, încă nu atât de afectata de “fenomenul supermarket”. Voi folosi totuşi ca ilustraţii doar fotografii din piaţă, căci materialul foto referitor la mâncare a fost postat în serialul dedicat Lisabonei.
Mercado da Ribeira - Lisabona
După Bruxelles şi Lisabona, mi-am ajustat pretenţiile culinare. Nu mă mai aştept la nimic bun în restaurantele din zonele turistice. Dacă voi da peste ceva decent, voi şti că am aproape am atins maximul posibil. Dacă voi găsi ceva cu adevărat bun, mă voi considera deja fericit şi norocos!
Mercado da Ribeira - Lisabona
Mercado da Ribeira - Lisabona
Cu toate “mârâielile” mele legate de prestaţia restaurantelor din Lisabona, alte cusururi importante nu am putut depista. Lisabona merită cu prisosinţă să fie vizitată. Ştie să ţi se agaţe de suflet şi să se facă iubită. Plimbaţi-vă, ascultaţi fado, beţi un Vinho Verde rece ca gheaţa şi comandaţi mâncare simplă: peşte la grătar, creveţi cu usturoi, fripturi… nu vă complicaţi cu mâncarea lor gătită. Şi, mai ales, nu uitaţi de pasteis, doar pentru ele şi tot merită bătut drumul până acolo.

In aceeasi serie de articole:
Lisabona la cald – ziua 1
Lisabona la cald – ziua 2
Lisabona la cald – ziua 3
Lisabona la cald – ziua 4
Lisabona la cald – zilele 5 şi 6
Lisabona la cald – ultima zi