Din nou despre Gino’s

Acum vreo 3-4 ani, restaurantul Gino’s din Cotroceni, situat aproximativ vizavi de Grădina Botanică era unul dintre cele mai simpatice pe care le ştiam. Mâncare bună, gătită bine, ingrediente OK, atmosfera mediteraneană, plăcută şi relaxată, un loc fără fiţe de unde plecai satisfăcut. Se mânca bine la preţuri decente. Am fost trist când s-a mutat. Câteva luni i-am pierdut urma până când am aflat că se mutase pe lângă Biroul paşapoarte (sau cum s-o mai numi acum). L-am vizitat, doar o dată, şi am fost dezamăgit. Puteţi citi despre acea vizită aici.

Apoi restaurantul a dispărut. Aproape că şi uitasem de el. Iată însă că l-am regăsit, cuibărit într-o vilă pe Bd-ul Pache Protopopescu. Am profitat de această ultimă duminică (12 iunie 2011) şi l-am vizitat. Era ora 12:30, iar eu eram un pic cuprins de presinţiri negre, căci acest nou Gino’s era destul de neprietenos încă de la intrare. O firmă urâtă, trântită pe o poartă închisă, deşi ora deschiderii era, după cum scria pe firma cea urâtă, 12:00. Am sunat de câteva ori şi, când tocmai ne hotărâsem să plecăm, în sfârşit ne-a deschis cineva. O tânără slabă şi brunetă rău, îmbrăcată într-un tricou lălâu alb şi o pereche de colanti negri. Am intrat în curtea vilei, transformată într-o grădină destul de neatrăgătoare: câteva mese metalice, cu blat de sticlă, urâte, adăpostite sub trei corturi pătrate, de culoare portocalie.
Pereţii exteriori ai clădirii arătau decrepiţi, un fel de cadă fusese transformată într-un simulacru de fântână şi exhiba, ca “podoabă”, o salbă de flori artificiale, de mare prost gust; într-un colţ, lângă un un frigider scos din uz, cu smalţul sărit, se ghicea silueta unui tomberon mascat sub o bucată de stofă (galbenă, lucioasă, poate un rest al unei draperii). Rezemată de tomberon, se lăfăia o mătură. “Grădina” mirosea puternic a mâncare; bucătăria se afla la subsol, iar fereastra dădea chiar în grădină. Tot mirosul de mâncare şi aburul erau evacuate la 2 paşi de mese.

Ce să vă mai spun, mi se cam pusese un nod în gât. M-am dus imediat la toaletă, căci funcţie de starea de curăţenie de acolo este hotărâtoare pentru mine. Ei bine, toaleta era curată, aşa că mi-am zis: “Ce mama naibii, hai să risc! Aveau un bucătar al naibii de bun, poate că mâncarea este de calitate.” În interior, o sală pe jumătate mascată de o draperie, părea să fie un fel de vestiar. Alte două săli erau pregătite pentru clienţi. Era cam semi-întuneric, aşa că nu pot să vă spun cât era de curat.

Uite aşa se face că am rămas la masă, am primit meniul (mâncare “italienească”, cică) şi am şi comandat: escalopuri de porc cu sos de roşii, ciuperci, măsline şi ardei gras şi muşchi de vită cu rucola şi Parmesan. Am cerut şi vinul casei, un pahar cu vin alb şi unul cu vin roşu. Plus o apă minerală. Am mai cerut ca muşchiul de vită să fie făcut mediu.
Chelnerul era un băiat tânăr, aflat în prima sa zi de muncă. Se străduia însă să fie cât mai rapid, zâmbea şi era amabil. A venit la început îmbrăcat în blugi şi tricou, apoi a apărut în cămaşă albă, pantaloni şi pantofi negri. Deşi noi am sunat la poarta restaurantului (ce ciudat ca un restaurant să te întâmpine cu uşa închisă cu cheia!) la 30 de minute după ora deschiderii, am prins personalul nepregătit, aşa explicându-se, poate, poarta închisă şi ţinuta chelnerului.

În bucătărie a început să se agite bucătarul. Speram ca restaurantul să-şi fi putut păstra bucătarul dinainte, însă am avut imediat certitudinea că acest lucru nu s-a întâmplat. De jos, din bucătărie, se auzea cum cineva toacă ceapă. Ei bine, după atâţia ani de gătit, cam pot ghici după zgomot şi ritm dacă acel cineva se mişcă bine cu cuţitul. Ei bine, nu se mişca. Tocătura era lentă, neregulată, ca a unei gospodine nu foarte pricepută. Am oftat şi am început să bănuiesc că masa ar putea fi o catastrofă. Când a început să sfârâie carnea în tigaie, am ştiut că focul este prea iute, iar după 2 minute a şi început să miroasă a ars. “Aoleu” – mi-am zis cu tristeţe – “ăsta trebuie să fie muşchiul mediu făcut.” Şi am avut iar dreptate. Chelnerul nostru a apărut cu două farfurii… reci, bineînţeles. A aşezat farfuriile pe masă, direct pe blatul de sticlă. Sincer să fiu, nu sunt eu vreun fandosit, dar mă aşteptam măcar la un covoraş de bambus sau la un şervet oarecare. Ei bine, nu; se pare că nu meritam.

Bucata de muşchi de vită era… mică şi arsă, iar rumenirea excesivă era mascată stângaci cu un strat de Parmesan ras (de fapt, Parmesan cumpărat gata ras, din supermarket, chestia aceea cu granulaţie de griş, lipsită de gust şi aromă, dar de trei ori mai ieftină decât bucata întreagă de Parmesan). Alături de muşchi era trântită o mână de frunze de rucola, semi-veştede, aşa cum au fost scoase din plicul cumpărat, probabil, cu 1-2 zile înainte din supermarket, nespălate şi nestropite cu vreun dressing, trei bucăţele de cartofi fierţi şi apoi, probabil, încălziţi la microunde, totul mânjit cu un fel de sos dulceag, prezumtiv o reducere de oţet balsamic.

Nici farfuria mea nu arăta mai bine. “Escalopurile” erau, în viziunea bucătarului, o felie de file de porc, groasă de 1 cm şi despicată cam trei sferturi pe orizontală (habar n-am de ce au adus-o aşa; probabil că bucătarul a vrut să o despice în două escalopuri, iar apoi s-a răzgândit), făcută prea mult şi, prin urmare, uscată. Aceeaşi mână tristă de rucola, o jumătate de roşie cherry, aceleaşi trei bucăţi de cartofi, dar presărate cu rozmarin uscat, totul stropit cu un sos de rosii, cu ciuperci, măsline şi ardei gras. Ardeiul gras era prea crocant faţă de consistenţa corectă a sosului, iar sosul era deja sleit. Cum am zis mai sus, farfuriile erau reci, iar şocul termic dintre mâncarea fierbinte şi farfuria rece nu a folosit nimănui. Prost gătit, prost montat în farfurie…

Vinul alb era rece, cel roşu era la temperatura ambientă, deci Ok. Vinuri de supermarket, ceva mai jos decât m-am aşteptat, dar decente comparativ cu mâncarea. Singurul lucru la înălţime a fost apa minerală rece. Am băut-o cu plăcere. Cost total: 89.90 lei.

Speram să regăsesc vechiul Gino’s, cel din Cotroceni, dar nu a fost să fie. Cred că acel restaurant a murit; cel care îi poartă astăzi, cu ruşine, numele nu are nicio legătură cu fostul Gino’s.
Aşa se face că am plecat trişti, ca de la o înmormântare, şi fiindcă ne era foame şi eram nervoşi ne-am oprit, în drum spre casă, la o terasă banală, unde am mâncat câţiva mici cu muştar, cartofi prăjiţi şi bere. La cât ne era de foame am fi acceptat şi o ceafă de porc la grătar. Uite, parcă îi înţeleg puţin pe cei care comandă doar mici şi ceafă. Nu costă mult şi, cam peste tot, sunt gătite decent. Aproape că nu există risc când comanzi aşa ceva. Nu te aştepţi nici ca terasa să fie cine ştie ce, nici ca aerisirea să fie bună, chelnerul poate să fie şi în blugi, mesele pot să nu aibă feţe de masă. Adică ai cam ceea ce este de aşteptat să primeşti. În schimb la Gino’s…

Concluzie: mâncarea: 1 punct, serviciul: 2 puncte, atmosferă: 1 punct, porţii: 2 puncte, preţ: 2 puncte, igienă: 3 puncte. Total: doar 11 puncte din 30 posibile, şi parcă tot este prea mult.
Nu-mi amintesc să fi fost de mulţi ani într-un restaurant unde să mănânc atât de prost ca la actualul Gino’s. Sfatul meu sincer: nici să nu călcaţi pe acolo, decât dacă doriţi să vedeţi cum nu trebuie să fie şi să funcţioneze un restaurant. Nici poze n-a meritat să fac.

Legenda:
0 puncte: execrabil / scump ca ochii din cap
1 punct: rău / mult prea scump
2 puncte: binişor / cam scump
3 puncte: mediu / preţ ok
4 puncte: bine / destul de ieftin
5 puncte: excelent / neaşteptat de ieftin