Mangez-vous français? (1)

Încep astăzi un serial despre bucătăria franceză. Subiectul poate fi caracterizat, fără nicio umbră de îndoială, ca fiind enorm, căci gastronomia franceză este ea însăşi un univers imens, captivant, robust şi rafinat în acelaşi timp. Este socotită de mulţi ca cea mai importantă gastronomie a lumii şi a influenţat decisiv, în ultimele 200-300 de ani, bucătăria occidentală.

Mi-a luat foarte mult timp să sistematizez imensul material existent, atât cel oferit de Internet, cât şi cel ascuns în paginile celor câteva volume de reţete şi enciclopedii culinare care îşi aşteptau rândul în biblioteca mea. A rezultat un „rezumat” stufos, interesant ca o carte de aventuri, plin de informaţii folositoare. Sper ca cititorii să-mi scuze omisiunile, sau chiar unele inexactităţi, dar adesea sursele pe care le-am avut la dispoziţie au fost confuze şi nu rareori chiar s-au contrazis.
Acestea fiind zise, să mergem în trecut, nu cu mult, doar cu puţin peste 2500 de ani.

Bucătăria galilor
Alimentaţia galilor, anticii locuitori ai Galiei (străbunica Franţei de astăzi) este un subiect nu întrutotul cunoscut. Cultura celtică era mai mult orală, astfel că în urma ei au rămas extrem de puţine texte. Scrierile autorilor latini mai mult au ignorat, decât au evocat, cultura şi bucătăria celor pe care îi numeau, în mod dispreţuitor, „barbari”.
De exemplu, Plinius cel Bătrân aminteşte în a sa „Istorie naturală” cârdurile de gâşte care veneau pe jos tocmai din ţara moronilor, iar Strabon citează doar sărăturile galilor, probabil cărnuri conservate prin sărare, care se puteau găsi şi în pieţele romane. Posidonius descrie şi el un banchet al „barbarilor”: „Iată cum mănâncă aceşti celţi. Se aşterne fân pe mese scunde. Ca hrană au puţină pâine şi multă carne fiartă în apă sau rumenită pe cărbuni, ori în frigare.” Astfel de relatări sunt însă foarte rare, aproape doar anecdotice.

Ceea ce se ştie despre alimentaţia galilor provine mai ales din săpăturile arheologice. Acestea evidenţiază fie animale şi plante, fie recipiente şi ustensile de bucătărie, găsite în morminte.
Galia era bogată în resurse. Sursele istorice spun că Cezar se putea proviziona lesne în fiecare dintre campaniile sale, chiar dacă galii au încercat uneori să-şi ardă recoltele. Peştele era şi el abundent, atât cel marin cât şi cel de apă dulce.

Arheozoologia, studiind oasele găsite în diverse situri istorice, permite reconstituirea faunei din epoca respectivă. Vânătoarea nu reprezenta decât o parte infimă a hranei. Iepurii erau vânatul cel mai comun, fie prins în capcane, fie săgetat. Căprioara, cerbul şi faimosul mistreţul (hrana de masă cu masă a nemuritorului Obelix) erau, de fapt, un vânat mai rar întâlnit pe mesele galilor. Doar cei cu statut înalt şi-l permiteau, căci doar elita avea dreptul să vâneze, aşa cum avea să se întâmple şi în Evul Mediu.
La acestea se mai pot adăuga, dar aproape exclusiv cu titlu anecdotic, bivoli, soboli, lupi, nutrii, urşi şi broaşte ţestoase.
Pescuitul oferea şi el bucătăriilor peşti de apă dulce şi de apă sărată. Totuşi, puţinătatea resturilor de animale şi peşte arată precaritatea mijloacelor de conservare, lucru care împiedică, în final, reconstituirea unei imagini exacte a rolului pe care vânătoarea şi pescuitul le aveau în bucătăria gală.

Carnea, în cea mai mare parte, provenea de la animalele domestice. Vitele, porcii şi caprinele (oi şi capre) dominau cantitativ. Există dovezi că, în nordul Galiei, se mai mânca şi carne de cal şi de câine.
În mod uimitor, păsările nu păreau a fi foarte populare, sau poate oasele lor foarte fragile au putrezit mai rapid, sau au fost mâncate de câini şi porci. Totuşi, despre cocoşi şi găini există dovezi că erau folosite ca ofrande. Gâştele, raţele şi porumbeii au fost, fără îndoială, domesticite de gali.

O caracteristică demnă de menţionat, atunci când se vorbeşte despre animalele domestice, este talia lor redusă. Erau animale mici (o vacă medie atingea doar 1,05 m, un cal 1,25 m, un porc 0,70 m, iar o oaie 0,60 m) şi uşoare (vaci/cai = 200 kg, porc = 70/80 kg, oaie = 30 kg). Cantităţile de carne (30-40% din greutate) şi grăsimi (20-30% din greutate) erau modeste. Oricum, rolul acestor animale nu era doar acela de a aduce carne pe masă; laptele de vacă, oaie şi capră era folosit şi el, lucru arătat de vasele de ceramică găsite în morminte.

Citeste si articolul →   Croque Monsieur

Studiile de arheozoologie au arătat că alimentaţia diferea funcţie de statutul social. Vârsta şi frecvenţa sacrificării animalelor arată că nobililor le parvenea carnea cea mai multă şi mai fragedă. Exista, în plus, şi o ierarhie a animalelor. Porcul era, probabil, cel mai bine cotat (s-au găsit până şi urme de mezeluri primitive), în timp ce caii şi bivolii se situau la un nivel inferior; oile aveau o poziţie intermediară. Chiar şi bucăţile de carne erau ierarhizate: cotletele şi fileurile erau bucăţile cele mai apreciate.

Carpologii lucrează pe vestigiile plantelor conservate fie prin mineralizare, fie prin carbonizare. S-a stabilit că în nordul ţării agricultorii cultivau mai ales graminee şi leguminoase. Gramineele (cerealele) domestice cuprindeau patru tipuri de grâu, orz, ovăz şi mei. Secara era considerată încă o buruiană (va fi cultivată şi apreciată doar începând cu secolul I d.H.)
Dintre leguminoase, există dovezi că lintea, mazărea şi bobul erau cultivate pe suprafeţe însemnate. Însemnătatea acestora este diferită funcţie de perioadă şi de zonă.

Plantele oleaginoase (mac, in, camelină de ulei) şi condimentele ca piper de baltă, muştar negru şi muştar sălbatic sunt atestate foarte rar. Verdeţurile aromatice orientale şi mediteraneene ca fenicul, oregano şi coriandru vor apărea în alimentaţie doar după primul secol d.H.

În ce priveşte fructele, lista cuprinde specii „sălbatice”, ca merişoare, fragi, mure, mere, nuci, struguri, fructe de porumbar, soc negru, ghinde, dar şi o specie domestică: prune. Castanele încă nu existau în acea epocă. Este posibil ca aceşti arbuşti sălbatici să fi fost transplantaţi în grădinile galilor. Dacă autorii antici subliniază adesea importanţa fructelor în dieta romană, nu acelaşi lucru se petrece în ceea ce priveşte dieta galilor. Abia în primele decade ale erei noastre s-au găsit sâmburi de măsline şi seminţe de pere cultivate.
Un alt produs disponibil era mierea şi, deşi nu există dovezi clare, se presupune că apicultura era o activitate populară şi că gospodăriile cu stupi erau numeroase.

Cerealele cele mai populare erau orzul, ovăzul şi meiul. Deşi cerealele şi fructele sunt relativ abundente, produsele derivate din acestea sunt rare. Posibilele făinuri de orz şi din anumite tipuri de grâu ar fi conţinut cantităţi mici de gluten, ceea ce nu le-ar fi făcut potrivite pentru pâinea dospită. Aceste cereale se consumau sub formă de boabe sfărâmate şi fierte, adică terciuri şi supe, sau sub formă de galete nefermentate. Fasolea şi chiar ghinda erau folosite într-un mod asemănător.

În schimb grâul spelta şi cel comun erau surse de făinuri panifiabile. Orzul şi ovăzul sunt si ele preparate în diverse moduri, ca galete, terciuri, supe şi fulgi. Meiul este şi el mâncat ca pâine, sau terci.
Leguminoasele se consumă uneori măcinate, dar mult mai des fierte ca atare.

Asezonarea se făcea aproape exclusiv cu sare şi muştar negru, căci piperul şi celelalte mirodenii încă nu ajunseseră în Galia. Sarea se producea mai ales de-a lungul litoralului.

În ce priveşte băuturile alcoolice, cunoştinţele vremii erau foarte limitate. Posidonios din Apameea, care a călătorit în Galia la începutul secolului I î.H. ne spune că băuturile difereau funcţie de clasele sociale. „Ceea ce se bea în rândul bogaţilor este vinul adus din Italia sau din ţara masalioţilor (Marsilia); uneori acesta este amestecat cu puţină apă. Cei mai strâmtoraţi beau bere îndulcită cu miere, iar cei de rând beau o bere simplă, numită corma.

De reţinut că singura sursă de zahăr era mierea. Unele fructe sălbatice conţineau însă zahăr natural, îndeajuns de mult pentru a declanşa fermentaţia. Berea se prepara din malţ, plecând de la boabe de orz germinate, prăjite şi pisate. Se bea şi aşa-numita „cervoise”, o bere preparată din orz şi aromatizată cu diverse verdeţuri aromate.
Hidromelul obţinut din miere era şi el cunoscut, ca şi cidrul.
Viţa-de-vie sălbatică creştea spontan în Europa, dar cea cultivată se găsea încă din secolul al VII-lea î.H. în Languedoc, importată, se pare, din coloniile greceşti. Se pare că foceenii au exportat în Galia folosirea pâinii şi a vinului. Cultura vinului s-a răspândit treptat, urcând încet spre nordul ţării.

Citeste si articolul →   Mangez-vous français? (5)

Plinius a descris vinul de la Massilia (Marsilia), gros şi consistent, care se combina cu mirodenii şi orice altceva care îl făcea mai uşor de băut. Alobrogii produceau vinul numit „picatum”, aromatizat de la recipientele, etanşeizate cu răşină, în care era păstrat şi transportat. Se pare că galii au fost cei care au inventat butoaiele cu cercuri de fier, destinate pe atunci mai ales transportului vinului.

Autorii antici au descris adesea modul în care beau celţii. Erau indignaţi de modul lor de a bea vinul fără a-l combina cu apă şi scandalizaţi de cantităţile uriaşe în care era consumat. Vinul, fiind importat şi deci mai scump, a devenit apanajul elitelor. Contrar berii, vinul avea nevoie de un timp de preparare mai lung, iar aceasta se efectua doar o singură dată pe an.

Legătura dintre alimentaţie şi bucătărie poate fi pusă în evidenţă plecând de la recipiente şi ustensile. Se poate deduce că anumite tipuri de carne erau fierte, iar altele fripte.
Recipientele de ceramică erau de departe majoritare. Vasele din metal, de tipul cazanelor, erau rare şi rezervate, fără îndoială, celor bogaţi. Printre vasele găsite în siturile arheologice se pot cataloga cele de talie mare (cu o capacitate de mai multe zeci de litri) şi cu deschzături strâmte, care serveau la stocarea alimentelor acasă.
Vasele de dimensiune medie, cu capacitatea de câţiva litri, erau destinate gătitului şi erau încălzite prin apropiere treptată de cămin. Vasele minuscule au fost interpretate ca dozatoare. Exista şi o veselă fină, cu forma deschisă, pentru prezentarea şi servirea mâncării. Nu erau farfurii, ca cele de astăzi, ci mai curând ca nişte castroane sau blide.
Galii săraci mâncau aşezaţi pe pământ, pe paie sau pe piei de animale. Măsuţele joase şi scobite, care le serveau ca farfurii, au apărut mai târziu, urmate apoi de vase de ceramică, bronz şi cupru. Existau bineînţeles şi vase din lemn, dar fragilitatea lor face să fie extrem de puţin prezente printre dovezile arheologice, aşa că este greu de estimat cât de frecvent erau folosite.
Reconstituirea unei bucatarii din Bibracte - sursa foto: http://histoire-auvergne.wifeo.com/arvernes.php
Tot Posidonius spune: „Celţii mănâncă stând pe jos, pe legături de fân, având în faţa lor măsuţe foarte joase. Ei mănâncă pâine, în cantitate foarte mică, şi multă carne, fie fiartă fie friptă. Aceste feluri sunt servite frumos, pe vase de argint sau de cupru, la cei bogaţi, de pământ ars şi de lemn la cei săraci. Fiecare apucă bucăţile mari de carne cu mâna şi le rup cu dinţii. Dacă bucata este prea tare sau prea voluminoasă, o taie cu un cuţit mic. Marea şi răurile le aduc peşte pe care îl asezonează cu chimion şi oţet, căci folosesc foarte puţin ulei, care este rar şi scump. În ce priveşte chimionul, îl amestecă în toate băuturile.
La masă galii se aşază în semicerc. În mijloc, pe locul de onoare, este aşezat personajul cel mai important ca valoare, prin naştere sau ca bogăţie. Lângă el se aşază gazda, apoi ceilalţi meseni, succesiv, după rang. Ultimii sunt războinicii ataşaţi persoanelor importante; aceştia îşi păstrează alături scuturile şi armele pe toată durata mesei. Se bea vin, pe care îl aduc din Italia sau de la Marsilia, şi care se serveşte astfel: un servitor destinat acestei activităţi aduce în fiecare mână câte un vas de pământ, sau din argint, asemănător unei marmite, plin cu vin. Se bea câte puţin odată, dar foarte des, iar vinul este mereu ne-amestecat. Există la ei o cutumă veche, care uneori aduce vărsare de sânge la mese. Cel care pretinde cinstea de a fi cel mai viteaz, apucă o bucată mare de carne. Dacă, printre meseni, există altcineva care pretinde aceeaşi onoare, se ridică, iar cei doi rivali de luptă până ce unul dintre ei moare.

(va urma)

Bibliografie:

http://www.food-links.com

Les Ambiani… Qui sommes-nous ?…

În aceeaşi derie de articole:
Mangez-vous français? (2)
Mangez-vous français? (3)
Mangez-vous français? (4)
Mangez-vous français? (5)


  1. Lia spune:

    Radu,
    Nu se stie de unde sare iepurele.
    Poate se deschide vreo Academie culinara. Vin altii sa puna banii si sa se ocupa de birocratie.
    Eu te vad la catedra predand.
    Felicitari pentru rabdarea si modul cum te documentezi !

  2. Lia spune:

    M-am dat mai la urma cu comentariul,sa nu zgariu urechile sensibile.
    Asa si deci :)…cand deschizi academia,sa ma chemi si pe mine sa dau cu matura. 🙂
    Dupa ce termin cu dereticatul,ma asez cuminte in ultima bancuta si stau sa te ascult.
    Promit sa nu vorbesc in timpul orelor. 🙂

  3. Corina spune:

    Ca de obicei, ai pus mult suflet in initiativa asta si e excelent. Informatiii clare, serioase,structurate frumos, nu te plictisesti citind ci astepti urmarea.
    Felicitari, mi-a placut mult.

  4. Flyingroo spune:

    Ok, hai sa te pun si eu un pic pe foc cu o cerere – bucataria evreiasca, cu toate stilurile sale si toate influentele!

    Ei ce zici ,te incumeti?!? 😀

    • Radu Popovici spune:

      @Flyingroo: Am de gand sa iau la rand toate bucatariile importante, la un moment dat. Deocamdata, cea evreiasca nu fac parte din prioritati. Inaintea ei sunt, in planurile mele, cea italiana, coreeana, spaniola, turceasca.

  5. cristi-j spune:

    „Cat despre viziunea Europei despre alte “tari “, eu asi zice continente, nu cred sa se deosebeasca de viziunea continentului asiatic fata de cel european.”
    in principiu e corect dar aici nu e un concurs , ma gandeam ca ideea e sa ne largim orizontul . sunt de acord ca pana nu vezi/gusti/experimentezi la fata locului e greu sa prinzi „microbul” si e normal sa preferi ce-ti ofera mai mult decat hrana , adica emotie , amintiri , asocieri cu locuri si persoane iar europa e mult mai aproape .

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j & Katze: Tare imi este ca lipsa de educatie si ignoranta se manifesta cam peste tot la fel. Nu pot uita un tanar cambodgian (de altfel, un bun bucatar) care povestea cum la ei in sat se mananca sobolani si greieri, dar care se stramba plin de dezgust cand am adus vorba despre branzeturile europene. Avem si noi gargaunii nostri, dar si ei pe ai lor. 🙂 Poate ai nostri ne dor mai mult, caci ne lovim mai des de ei.

  6. Katze spune:

    Hallo,
    Arta culinara ,gastronomia este mai mult decat o colectie de retete. Ma bucur ca ai scris acest articol.
    Cat despre viziunea Europei despre alte „tari „, eu asi zice continente, nu cred sa se deosebeasca de viziunea continentului asiatic fata de cel european.
    Cu tot deliciul oferit de bucataria asiatica ma reintorc cu bucurie la deliciile oferite de cea europeana. Adica, „ca la mama acasa”!
    Oferta este mare, doar trebuie descoperita. Radu a deschis poarta!
    O zi frumoasa
    Katze

  7. Ada spune:

    m-ai nimerit si pe mine 🙂 bucataria franceza e printre preferatele mele, in top alaturi de cea italiana, nu prea pot sa spun care pe primul loc si care e pe al doilea, le am in suflet cam la acelasi nivel, apreciez mult si mancarea chinezilor, indienilor etc. dar parca mai tare ma atrag bucatele frantujilor si italienilor, mai ales ca exceleaza si la capitolul deserturi 🙂

  8. Sylvia spune:

    Eu m-am delectat cu articolul si le astept cu interes pe urmatoarele 🙂 . Dintre toate bucatariile din lume prefer bucataria franceza ( actuala) cu charmul ei si atentia pentru detalii care iti arata la final ca pot schimba totul. Pe locul doi e bucataria italiana, plina de arome culoare si prospetime. Tot respectul pentru bucataria asiatica, sunt mereu fascinata sa aflu ceva nou despre ea, ii trec adesea pragul si ii gust aromele dar ma intorc mereu cu drag la cea europeana 🙂 unde ma simt mai acasa.

    • Radu Popovici spune:

      @Sylvia: Stiam ca o sa te nimeresc cu articolul acesta. Si eu respect mult bucataria franceza, desi, dintre bucatariile europene, preferata mea este cea italiana; este insa o chestiune de gust personal.

  9. cristi-j spune:

    drum bun la ambele drumuri !
    si eu sunt in aceeasi situatie , fara asia si fara bucataria asiatica posibil sa nu fi aflat de aceasta pasiune .

  10. cristi-j spune:

    ai dreptate in tot ce spui . nu incercam sa polemizez si nici sa fiu avocatul vreunei parti dar adevarul e ca in europa avem o viziune asupra lumii care uneori nu cuprinde cat de mare e lumea de fapt .
    si intotdeauna , mai ales pentru un neprofesionist , e vorba si de gusturi .
    in ceea ce priveste exagerarile rafinamentului toate curtile regale/imperiale au partea lor „de vina” dar parca pe primul loc ar fi chinezii (nu as putea intra insa intr-o dezbatere pe aceasta tema … hahaha)

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: La mine a fost invers. Am deschis ochii in bucataria asiatica (si daca nu ar fi fost ea, nici ca m-as fi apucat de gatit, probabil) si acum ma reintorc putin la originile europene. Lasand deoparte exagerarile si fandoselile prezente in toate bucatariile complexe, bucataria franceza, si ma refer nu la cea de stele Michelin, ci la cea robusta si simpla, de la „tara”, poate oferi adevarate delicii.
      Pana la urma, tot farmecul este sa aflam, sa cautam si sa experimentam cat mai mult. Franta ne ofera o dimensiune gastronomica interesanta, pe care putem incerca sa pasim. Cat de lung va fi drumul fiecaruia, depinde doar de el insusi. Oricum, eu imi doresc un astfel de drum luuung in bucataria asiatica, dar fac pasi, mai mici sau mai mari, si pe drumuri europene. 🙂

  11. memphis spune:

    Radu, ma bucura ce spui. Deci vin la rand si si nostri. Abia astept. 🙂
    Ai dreptate cu francezii, nu pot fi ignorati si din pdv gastronomic le datoram, lor si turcilor, imens.

  12. cristi-j spune:

    nu cred ca bucataria franceza e un subiect mai vast mai complex mai fascinant decat sa zicem bucataria chinezeasca sau indiana . e adevarat ca i se poate da mai multa importanta pentru ca e mai aproape de noi la propriu si la figurat si pentru ca intr-adevar a influentat foarte mult in trecut bucataria occidentala si prin traditie inca o mai face intr-o oarecare masura .
    eu nu sunt un fan , ba , as zice chiar dimpotriva . nu e vorba de mancare in sine sau de gustul ei sau de ingrediente cred ca e vorba de stil si de toata atmosfera . mai greu de explicat si n-are rost .
    pentru mine marele merit al bucatariei franceze e ca a creat cadrul organizat si sistematizat pentru gastronomie a dat importanta pregatirii mancarii si s-a ocupat serios de acest domeniu mult inaintea altora care au fost nevoiti sa recunoasca si sa urmeze modelul . au rafinat (de multe ori exagerand) bucataria si i-au dat mai multe dimensiuni.
    se vede si ca sursele sunt mai generoase si mai detaliate si desigur e vorba si de pasiunea si placerea ta pentru partea istorica si de documentare . pentru mine insa pare ca ai dat prea mare atentie perioadei galilor (amuzanta pastrarea detaliilor cu talia animalelor) in ritmul asta ai avea nevoie nu doar de 5 episoade ci de vreo 10 , s-ar face o carte intreaga . si perioadele istorice importante de-abia urmeaza !
    stiu ca ti-a facut placere dar tot meriti felicitari pentru efortul depus si multumiri pentru ca-l pui la dispozitia noastra .

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Ai dreptate apropo de complexitate. Bucataria chinezeasca este si mai veche, si mai complexa, iar cea indiana nu este nici ea departe. Despre toate acestea s-au putea scrie nu o carte, ci chiar mai multe. Nu uita ca bucataria chinezeasca si cea indiana au fost tratate de mine aproape acum 2 ani. Intre timp am mai studiat si eu si vad lucrurile mai altfel; plus, bagajul meu de cunostinte s-a marit, asa ca materialele pe care le scriu acum sunt (sau mi se pare doar mie?) mai ingrijit si mai atent tratate.

      Nici eu nu eram un mare admirator al bucatariei europene, si totusi…. in ultimul timp am inceput s-o inteleg altfel. Spuneai de exagerarile gastronomiei franceze… pai nici nu se compara cu excesele facute de bucatariile imperiale moghula sau chinezeasca. In fine, nu polemizez, mai ales ca iti inteleg bine pozitia, cu care sunt de acord, in parte.
      Ca sa invat cu adevarat sa gatesc corect, a trebuit acum un an s-o cam iau de la zero, studiind tehnicile culinare, excelent teoretizate si explicate in bucataria occidentala. Cred ca nu avem la dispozitie material de aceeasi calitate despre bucataria asiatica. Oricum, invatand tehnicile explicate de occidentali, ajungi sa gatesti orice pe lumea asta, caci fierberea este aceeasi si in Europa si in Asia, la fel si sotarea, iar carnea de vita se comporta la fel si intr-o oala europeana, si intr-una asiatica. Intelegi ce vreau sa spun.

      Tot studiind, am inceput sa-mi dau seama ca o parte din non-apetenta mea pentru bucataria europeana se datora faptului ca o nu o cunosteam cu adevarat. Am inceput sa gatesc mult si italieneste, si frantuzeste si chiar romaneste si, crede-ma, acum inteleg si apreciez altfel totul. Asta nu mi-a schimbat gusturile, ci doar mi-a ajustat un pic prioritatile.
      Francezii au un merit imens in gastronomie, de necontestat, si cred ca daca vrei sa intelegi domeniul acesta, bucataria franceza nu poate fi ocolita si nici minimizata.

      Ma cam bate gandul sa reiau si serialele despre bucataria chineza si cea indiana, si sa le aprofundez mai bine si cu mai multa atentie.

  13. Adrian Stefan spune:

    Voi urmari cu multa placere acest serial, asa cum am facut-o cu aproape toate articolelel dvs. Respectul meu pentru munca depusa cu atata pasiune.

    • Radu Popovici spune:

      @Adrian Stefan: Imi pare bine ca va place inceputul serialului. Pe masura ce subiectul avanseaza, va fi mai usor de citit si cu informatii si mai interesante.

  14. Mirela Stanescu spune:

    Ca de obicei, ”jos cu clopul ” pentru articol. Sunt bucuroasa ca ma pot afla printre fericitii beneficiari ai acestor informatii in spatele carora este multa munca si daruire. Inca odata: felicitari !

  15. Laura Pricop spune:

    Radu, articolul este foarte documentat, dar mi se pare cam lung. Poate mergea mai bine impartit in doua? Oricum, interesante lucruri, foarte multe noi pentru mine.

    • Radu Popovici spune:

      @Laura: Este, intr-adevar, mai lung decat altele. Am 5 episoade legate de bucataria franceza, la fel de lungi. Impartirea este logica, pe perioade, si mi s-a parut cea mai potrivita. As fi putut sa sparg articolul in 7-8 episoade, dar nu-mi placea cum se imparte materialul.

  16. memphis spune:

    Radu, chiar ma intrebam cand vei scrie si despre bucataria franceza. Cred ca a fost greu sa-ti iei avant si sa razbati printr-un subiect atat de imens. Suna foarte interesant pana acum si ma bucur ca ai luat-o din antichitate. Abia astept si restul serialului, sunt sigur ca vor urma mai multe episoade.
    Am doua intrenari. Pe cand si bucataria italiana? Este un subiect cel putin la fel de complex ca bucataria franceza.
    A doua intrebare este daca ai putea sa te ocupi si de bucataria romaneasca. Sau poate te-ai apucat deja?

    • Radu Popovici spune:

      @memphis: Pai ai pus 3 intrebari. 🙂 M-am apucat si de cea italiana, dar si aici merge greu, caci materialul este extrem de bogat. In ce priveste bucataria romaneasca, imi este cam teama de subiect. Poate starni mari controverse si nici nu-l pot trata pe fuga. Am inceput sa strang material despre bucataria dacilor, dar aici ma lovesc de fenomenul invers: nu gasesc aproape de loc material. 🙁

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.