Bazele bucatariei franceze
Punctul de cotitura al gastronomiei franceze a fost sosirea din Italia a unei fetite de 14 ani, cam urata si cam dolofana, pe nume Caterina de Medicis. Ea a venit la Paris în 1533, pentru a deveni sotia lui Henric al II-lea. Intriganta si lipsita de scrupule, influenta ei asupra istoriei franceze a fost una mai degraba malefica, dar a reusit sa produca un fulminant progres într-o gastronomie rudimentara pe atunci, dar destinata unui viitor extraordinar.
Caterina a venit la Paris însotita de proprii bucatari, patisieri si gradinari, cei mai buni din Florenta. În acele vremuri, arta gastronomica atinsese la Florenta un apogeu glorios. Prima academie moderna de gastronomie, „Compagnia del Paiolo” (Compania ceaunului) fusese fondata pe la 1500.
Chiar si produsele aduse din Lumea Noua de conchistadori, în special porumbul si rosiile, au fost adoptate si experimentate mai întai în Italia.
În timp ce Caterina de Medicis uimea curtea franceza cu banchete somptuoase si cu preparate neobisnuite, probabil cel mai mare soc avea sa fie introducerea furculitei. Lingurile si cutitele erau deja în uz de mult timp, dar folosirea furculitei a fost revolutionara. Aceasta era folosita la Venetia înca din secolul al XI-lea, dar pentru francezi a fost o noutate absoluta.
Italienii adusi de Caterina excelau si la prepararea painii si a diferitelor produse de patiserie, a pastelor si a sosurilor, a salatelor si a diferitelor feluri din legume si fructe.
Consumul de legume, mai ales varza si bobi, era raspandit, ca si cel al fructelor (mere, caise, cirese, smochine si multe tipuri de pepeni). Verdeturile aromate, mirodeniile si sosurile condimentare erau folosite atat la gatit, cat si la masa.
Se spune ca italienii au inventat tartele cu branza, atat cele sarate, cat si cele dulci, servite ca desert. Ca îndulcitor se folosea, bineînteles, mierea. Tot ei au adus mai mult de o duzina de tipuri de branza pe care le serveau adesea la sfarsitul mesei, alaturi de fructe, ca desert. Painea din faina si drojdie, paste din faina si apa, modelate sub tot felul de forme si dimensiuni si apoi uscate, toate erau cunoscute lor si folosite de mult timp. Nici nu este de mirare, din moment ce cartile de bucate erau deja comune în Italia, prima fiind atribuita lui lui Apicius, contemporan cu împaratul Tiberius (sec. I d.H.).
Totusi, probabil succesul cel mai mare l-au avut înghetatele. Exista o dezbatere aprinsa asupra celui care a introdus înghetata în Franta. Este vorba despre italieni, desigur, dar unii o crediteaza pe Caterina de Medicis, iar altii pe un sicilian, pe nume Francisco Procopio. Oricum, daca înghetata suporta dezbateri, se pare ca nimeni nu pune la îndoiala faptul ca mazarea a fost adusa în Franta de Caterina de Medicis.
O alta Medicis, Maria, nepoata Caterinei, avea sa se marite cu Henric al IV-lea, unul dintre putinii suverani ale caror planuri de guvernare implica si o componenta culinara. Visul lui Henric era ca fiecare supus al sau sa aiba pe masa, duminica, un pui. Henric a murit înainte ca visul sa-i prinda viata, dar Maria, sotia sa, a prilejuit gastronomiei franceze adoptarea a doua sosuri clasice: béarnez si mornay. De acum, arta culinara începuse sa fie apreciata de curte si de clasele avute. Nepotul lui Henric, Ludovic al XIV-lea, avea sa lanseze moda unor banchete cu adevarat pantagruelice. Parizienii chiar aveau un punct de interes nou, caci în 1669, la Paris, s-a deschis prima cafenea publica.
La începutul secolului urmator, tot din Italia au fost importate bombe glacée, preparatele pe baza de fudulii de tap si de berbec si foie gras aromatizat cu trufe. Se pare ca trufele importate din Italia i-au determinat pe francezi sa le adopte ca delicatesa si sa înceapa sa le caute si la ei.
Începand cu Evul Mediu, mancatul în public constituie semnul puterii. Se întinde, deci, masa în sala cea mai adecvata, functie de numarul de persoane asteptate. Aceasta maniera de a manca va deveni o „institutie” în timpul lui Ludovic al XIV-lea. „Le grand couvert”, cum era denumita, era masa zilnica si publica a regelui, care începea pe la ora 22:00 si la care participau întreaga familie regala si curtenii. Majoritatea curtenilor statea în picioare. „Le grand couvert” devine mai rar sub Ludovic al XV-lea, dar dureaza totusi ca obicei pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea.
Desi se poate afirma în mod clar ca italienii au fost cei care, din punct de vedere culinar, au civilizat Franta, progresele nu s-au datorat doar lor. Francezii au început sa se implice din ce în ce mai mult si, în mod normal, au preluat initiativa.
Odata cu descoperirea Lumii Noi, Europa cunoaste noi alimente, fara de care astazi nici nu am concepe ca putem trai: curcani, ciocolata, cartofi, rosii, fasole, dovlecei, dovleci, porumb, ardei iuti, ardei grasi, alune etc. Bucatarii din secolul al XVI-lea au fost extrem de circumspecti în a adopta aceste noutati. Rosiiile au fost multe zeci de ani socotite doar plante ornamentale, ardeii iuti nu prea au avut castig de cauza în rivalitatea lor cu mai obisnuitul piper, iar cartofii au fost socotiti otravitori si au început sa fie mancati doar de disperare, în timpul perioadelor de mare foamete.
În secolul al XVII-lea bucatarii au început însa sa puna în valoare toate vegetalele noi, cu exceptia cartofului. Acesta, desi începuse sa fie mancat în Anglia si Germania, era considerat în Franta demn doar de a sluji ca hrana animalelor. Abia din 1722, datorita stradaniilor si experimentelor lui Antoine Parmentier, agronom si economist, publicul a început sa accepte ideea ca aceasta radacinoasa nu este toxica pentru om.
În secolul al XVII-lea, fructele încep sa fie la moda; se consuma proaspete, la sfarsitul mesei, dar sunt preparate si sub forma de compoturi, jeleuri, marmelade si dulceturi.
Rivalitatea dintre marii nobili începe sa se manifeste si în domeniul culinar. Apar nu numai bucatari exceptionali, ca François Vatel si Nicolas Fouquet, dar si carti de retete ca cele scrise de François Pierre de La Varenne sau de François Massialot si Menon.
Bucataria franceza din secolul al XVII-lea îi datoreaza enorm lui La Varenne. Cartea sa, considerata ca prima carte veritabila de bucatarie francezua, „Le Cuisinier français”, contine cea mai veche referire la utilizarea unturii de porc pentru a prepara rantas. Opera sa este compusa din doua sectiuni: una pentru zilele de carne si cealalta pentru zilele de post. Retetele sale au marcat o schimbare fata de stilul de a gati medieval. A introdus noi tehnici pentru a crea preparate mai usoare si o prezentare mai modesta a tartelor si a patiseriei. La Varenne a publicat în 1667 si o carte despre patiserie, numita „Le parfait confiturier” (re-editata apoi sub numele „Le Confiturier français”), care a actualizat si codificat noile norme ale gastronomiei pentru deserturi si patiserie.
În 1691, sub domnia lui Ludovic al XIV-lea, bucatarul François Massialot scrie „Le cuisinier royal et bourgeois”, care contine meniurile servite la curtea regala în 1690. Aici apare prima ilustrare a unei marinade. Caracteristic este faptul ca Massialot nu reda si cantitatile ingredientelor folosite, semn ca se adresa doat bucatarilor calificati.
Reeditarile cartii sale includ ameliorari importante, cum este adaugarea unui pahar cu vin la fondurile de peste. Noi definitii sunt adaugate în 1703. Editia din 1712 este redactata într-un stil mai elaborat, cu explicatii detaliate. La structura unei mese este adaugat acum un al treilea fel. Tocana frantuzeasca, „ragoût”, îsi face aparitia în aceasta editie ca fel principal, si nu ca garnitura, ca în precedentele editii.
Printre noutatile care apar în epoca trebuie notate sampania, crème chantilly si maioneza. Cazul maionezei este unul care ilustreaza spiritul gastronomic al epocii: chiar daca unele dintre aceste noutati nu au fost inventate de francezi, ei au stiut sa preia, sa puna în valoare si sa popularizeze de minune inventiile altora, iar în cele din urma sa si le aroge.
În secolul al XVIII-lea, Parisul era placa turnanta a culturii si activitatii economice franceze. Este normal, deci, ca aici îsi desfasurau activitatea aproape toti artizanii de mare calitate. Pietele din Paris (Halles, Mégisserie si cea din strada Mouffetard) detineau rolul principal în distribuirea alimentelor. Indiferent de talie, toate pietele erau reglementate de un sistem de corporatii dezvoltat înca din Evul Mediu. La Paris, aceste corporatii erau controlate de administratia municipala si de Coroana.
În acea epoca existau doua tipuri principale de corporatii: cele ale furnizorilor de materii prime (macelari, pasarari, negustori de peste, de grane, zarzavagii etc.) si cele ale celor care furnizau alimente preparate (brutari, patisieri, sosieri). Altele ofereau în acelasi timp si materii prime si alimente preparate (mezelari, rotisieri). Aveau posibilitatea de a vinde turte si preparate, ca si carne cruda sau pasari. Aceasta coexistenta cauza tensiuni cu concurentii lor directi, macelarii si pasararii.
Ucenicia se desfasura în sanul acestor corporatii si urma diferite grade, mergand de la ajutor de bucatar pana la bucatar-sef.
Dupa revolutia franceza si dupa exodul nobililor, plecati peste hotare ca sa scape cu viata, bucatarii profesionisti lasati fara lucru au început sa-si deschida restaurante. Termenul „restaurant”, cu sensul de „restaurare”, „refacere” provine din 1765, cand un vanzator de supa, pe nume Boulanger, a început sa-si vanda supele ca „restaurants”, folosind termenul în sensul descris mai sus. Pe atunci, functia unui han, sau taverna, era aceea de a oferi mai ales gazduire. Hangii au reclamat aceasta ca fiind un mod ilegal de a vinde mancarea gatita, dar din ce în ce mai multi parizieni au prins placerea de a manca în oras, asa ca la sfîrsitul secolului al XVIII-lea existau deja mai mult de 500 de „restaurante”, cu meniuri diferite. Istoria îl consemneaza si pe Antoine Beauvilliers, care desi a fost precedat de Boulanger, a reusit sa fondeze primul restaurant cu adevarat mare al Parisului. Tot el a scris una dintre cele mai importante opere gastronomice ale vremii, „L’Art du Cuisinier”.
Tot atunci, urmand cronologic restaurantele si, într-un fel, traind de pe urma lor, a aparut o noua breasla: ce a criticilor culinari.
(va urma)
Bibliografie:
http://www.food-links.com
În aceeasi derie de articole:
Mangez-vous français? (1)
Mangez-vous français? (2)
Mangez-vous français? (4)
Mangez-vous français? (5)
nu sunt specialist si nu am mare experienta dar ma zgarie la urechi aiurelile . am citit cam o treime si imi pare ok .
traducatori raluca popescu-cimpoiasu , madalina tureatca , andra stoica daca iti spune ceva .
@cristi-j: Raluca Cimpoiasu, fara Popescu, imi spune ceva. Este, daca nu gresesc, un traducator de engleza, ne-specializat pe gastro. De fapt, nici nu stiu daca exista vreunul… poate doar eu. 😀 In rest, celelalte nume nu-mi spun nimic, ceea ce ar putea fi de bine. 🙂
dar de ce sa te simti singur ? hehehe
istoria gustului – coordonata de paul freedman , ed. vellant 2008 (original : food-the history of taste , 2007)
@Cristi-j: Am vazut-o pe piata. Nu am cumparat-o din cauza prejudecatii mele fata de traduceri. Absolut tot ce am cumparat tradus pana acum (in domeniul gastro) a fost plin de greseli. Desigur, trebuie sa existe si exceptii, dar nu le-am intalnit eu. Poate aceasta… Multumesc.
cred ca am spus destul de corect (2,5 din 3 … hahaha) :
se stabilesc principii ale haute cuisine , aceasta apare mai tarziu
gastronomia ca notiune apare la inceputul secolului XIX
ai dreptate cu ragouter
@cristi-j: Subiectul este extrem de vast, asa ca este normal sa existe omisiuni, confuzii si interpretari si ma bucur mult ca ai venit cu completari. Fiecare comentariu, mai ales cele ca al tau, ma face sa ma simt mai putin singur.
Poti sa-mi spui ce carte citesti? Cea cu doua capitole despre acest subiect.
Iata ca am ajuns si la perioadele importante . Din intamplare citesc o carte care are doua capitole bune despre acest subiect . Asta m-a inspirat desigur sa mai caut si pe net asa ca acum mi se pare ca as putea face cateva completari , zic eu importante . Fara aceasta coincidenta nu as fi fost in stare sa comentez prea mult .
Fiind vorba despre bazele bucatariei frantuzesti , as zice ca e un subiect important si cred ca sunt anumite lucruri care trebuie subliniate ca sa stim ce trebuie sa retinem . Ai dat multe informatii dar cred ca nu ai insistat suficient pe ce trebuie retinut . Stiu ca e greu sa alegi din multitudinea de surse (care uneori se contrazic) , sa traduci , organizezi , sistematizezi , aranjezi … de aceea , daca imi permiti , o sa aduc cateva completari/corecturi .
Subiectul e complex , sunt multe influente si povesti complementare dar incerc sa sintetizez :
Sunt de acord ca trebuie inceput cu influenta italiana care a dat un „kick-start” (nu-mi vine un echivalent in romana) bucatariei frantuzesti .
Din cate inteleg eu , in acest episod te referi la perioada 1550 – 1750 .
Pe la 1500 si ceva Italia era mult in fata , explorarile geografice si numeroasele carti aparute aducand mari avantaje . In aceasta perioada e vorba practic de doua influente majore si 3 descoperiri care au schimbat fata Europei : renasterea / umanismul si mercantilismul tot mai accentuat plus busola (care a ajutat descoperirile geografice – America , Africa, Asia) , praful de pusca (a ajutat cucerirea acestor descoperiri) si tiparul (a ajutat la raspandirea cunostiintelor) . Asta inseamna ca au aparut o multime de ingrediente noi , tot felul de vegetale , cereale , legume , fructe , mirodenii si au fost tiparite multe carti care atingeau subiectul mancarii . Trebuie retinut ca pe vremea aceea nu erau strict carti de bucate , era vorba de medicina si dietetica , legatura dintre dieta si sanatate .
Stilul incepea sa se schimbe fata de perioada medievala .
Renasterea punea accent pe intoarcerea la valorile clasice (greco – romane) dar in acelasi timp pe o deschidere catre nou . Se punea mare valoare pe eticheta si estetica , pe felul cum erau facute lucrurile , cum aratau .
S-a dezvoltat eticheta curtilor regale / imperiale. Banchetele/ospetele au capatat o alta importanta iar in timp bucatarii au inceput sa fie recunoscuti pentru valoarea muncii lor si perceputi ca niste profesionisti si membri de vaza ai societatii de la curte .
Trebuie subliniata importanta cartii „Le cuisinier francois” care poate fi considerata un rezumat al inceputului adevaratei „haute cuisine” franceze aducand un stil de gatit nou , introducand un limbaj culinar nou si provocand o serie de dezbateri culinare care impreuna cu explozia de scrieri culinare franceze care au urmat au ajutat la construirea unui gen de discurs literar gastronomic care in timp , pana la inceputul secolului al XIX a inceput sa fie desemnat prin termenul „gastronomie” . Acum se poate spune ca a inceput folosirea limbii franceze ca limba culinara ( pana atunci cartile erau scrise in latina) .
O alta schimbare importanta din aceasta perioada a fost rolul si folosirea zaharului . Coloniile din Caraibe , britanice si franceze (Guadalupe si Martinica) au produs cantitati uriase de zahar care a ajuns sa fie folosit intensiv , transformat dintr-un condiment de lux intr-un indulcitor uzual . Cresterea productiei de zahar a facut posibila definirea unei distinctii in modul european de intelegere a gustului , mai precis diferenta dintre picant/sarat si dulce . In modul medieval saratul si dulcele erau combinate dar acum s-a realizat o deosebire neta intre cele doua si un paradox , o cantitate tot mai mare de zahar dar folosita intr-un numar mai mic de mancaruri . O consecinta a folosirii dulcelui pe o scara mai mare a fost aparitia desertului dulce ca un fel separat de mancare la sfarsitul mesei si acest tip de desert poate fi considerat o „inventie” franceza .
Tot in aceasta perioada s-au impus noile bauturi calde : cafeaua din orientul apropiat , ceaiul din China si cacaoa din America iar schimbarea majora a fost ca au inceput sa fie indulcite cu zahar , in zonele de origine bauturile fiind amarui .
Alte cateva completari/corecturi :
E un pic prea simplificata aparitia furculitei . Nu a fost un soc si nici nu a fost revolutionara . a fost folosita de greci si de romani dar intr-adevar folosirea pe scara mai larga a inceput prin secolul XI dar abia in secolul XIV e cat de cat populara si asta doar in Italia . Pe la 1600 abia era folosita de aristocratie si nu in toate tarile Europei . Doar in secolul XVIII are o raspandire generala .
Masa publica la curtea Frantei era si le petit si le grand couvert si spre deosebire de evul mediu avea loc intr-o camera speciala nu in marea sala . Nu cred ca e vorba de ora 22 pentru ca dura foarte mult si apoi urma ritualul culcarii publice iar dimineata ritualul desteptarii publice .
Cartea lui La Varenne aparuta in 1651 a avut un fel de continuare pentru deserturi in 1653 „Le patissier francois” de Jean Gaillard , prima lucrare de acest gen .
„Caracteristic este faptul ca Mssialot nu reda si cantitatile ingredientelor folosite, semn ca se adresa doat bucatarilor calificati.” Marea majoritate a cartilor din acel timp nu dadeau cantitatile folosite . Mai important mi se pare ca acea carte avea ilustratii de mari dimensiuni cu detalii despre proceduri si aranjamente .
Ragout a fost la inceput un sos sau mai bine zis un set de sosuri care erau servite in principal alaturi de felurile cu carne . Numele vine de la ragouter care inseamna a reinvia/improspata gustul .
Deci , in aceasta perioada :
Stabilirea principiilor bucatariei „haute cuisine” franceze
Introducerea unui nou limbaj culinar (in limba franceza)
Un nou stil de gatit , diferit de perioada medievala , cu accentul pe sosuri si mai putin pe condimente , separarea intre sarat si dulce .
Aparitia desertului dulce ca fel separat la sfarsitul mesei
Bucataria franceza devine sofisticata , pe alocuri pretentios-grandioasa , bucatarii devin profesionisti si au nevoie de abilitati speciale , bucataria franceza incepe sa fie , alaturi de filosofia si literatura franceza , asociata inaltei culturi europene .
Aceasta perioada se incheie dupa 1730 cand se anunta aparitia unei „nouvelle cuisine” bazata in principal pe un alt mod de a gandi despre mancare .
@cristi-J: Foarte stufoase completari si binevenite, multumesc Cristi. Cum spuneam in introducerea la partea 1, nu am reusit sa acopar tot si, in secret, speram ca unii dintre voi sa veniti cu completari si sunt foarte bucuros ca acest lucru se intampla. Unele surse se contrazic asa ca poate ar trebui niste mici completari la completare: dupa alte surse haute cuisine se considera ca apare mai tarziu de 1750, gastronomia, ca notiune, se considera ca a fost introduse de Brillat-Savarin, mult dupa epoca despre care vorbim aici, iar ragouter inseamna, de fapt, a reimprospata apetitul, nu gustul; vezi aici.
Apreciez foarte mult timpul investit de tine in a completa acest articol si sper sa fii pe faza si la celelalte episoade. 🙂
Bun articol. Mi-a placut mult. Astept urmarea cu nerabdare.
@mircea: Vine si restul, mai sunt doar doua episoade… desi subiectul ar fi meritat o intreaga enciclopedie. Eu n-am fost in stare decat sa fac un mic rezumat si ma bucur ca il apreciezi. 🙂
Hallo,
Am citit cu placere continuarea si astept cu nerabdare episoadele urmatoare.
Citind despre bucataria franceza si istoria ei am gasit urmatoarea teorie a unor istorici: „This theory is wrong on two counts: French haute cuisine did not appear until a century later and then showed little Italian influence; and there is no evidence that Catherine’s cooks had any impact on French cooking in the early sixteenth century. Indeed, French sixteenth-century cooking was very conservative and in general continued the medieval traditions.“
Exista o serie de carti de bucate aparute inaintea Caterinei de Medici. Prima carte tiparita in limba franceza ” Le Viandier” cca.1490 iar, in 1420 “Du fait de cuisine” scrisa de Chiquart considerata ca una din cele mai vechi carti de bucate europene.
Stilul francez de a manca, ospata… a fost recompensat in anul 2010 aflandu-se pe lista de cultura imateriala a patrimoniului mondial Unesco.
Comentariul despre evolutia gastronomiei mi-a adus aminte de filmul Soylent Green.
O zi frumoasa
Katze
@Katze: Ce sa spun, sursele se bat cap in cap de multe ori. In introducerea primului episod am relevat acest lucru. Nu am cercetat chiar atat de multe surse, si niciuna la prima mana, ca sa pot contrazice sau argumenta eu teoriile istoricilor. Am intalnit si teoria descrisa de tine, dar mult mai multe surse, inclusiv cele de limba franceza, spun contrariul. Am aplicat deci principiul majoritatii.
Despre chestia cu Unesco, am scris si eu in ultimul episod. Dar pana la el mai sunt cateva zile.
Radu, gastronomia nu evolueaza decat in contextul evolutiei socialului – deci evolutia culinara este conditionata de cateva lucruri: DACA omenirea va reusi, si CUM va reusi, egal de important, sa treaca de criza de resurse; cum va evolua etica omului: fata de el insusi si fata de celelalte vietuitoare pe pamant, etc
Deja exista posibilitatea de a avea ferme doar de pulpe de pui de exemplu sau de muschiulet fraged, unde numai partea respectiva este “crescuta” din cateva celule. Sau poate ca raspunsul in fata foametei va fi totusi clonarea. Sau, imi place mie sa cred, vom avea replicatoare, ca in Star Trek!
Cert este ca haute-cuisine nu va putea ignora socialul, oricat de mult ar incerca.
@Flyingroo: Asta este foarte clar. Poate ca urmatoarea etapa va fi cea a hranei artificiale. Sper sa n-o apuc.
Minunata ideea articolului, mi-a facut placere sa il citesc. Ma bucura preocuparea pentru partea istorica si este demn de lauda efortul. Felicitari!
@oq: Multumesc. M-as bucura sa cititi cu aceeasi placere si restul episoadelor.
Dedicatie: lui Radu pentru seria Mangez-vous français? 🙂
“The dishes of the present day are very light, and they have a particular delicacy and perfume. The secret has been discovered of enabling us to eat more and to eat better, as also to digest more rapidly….The new cookery is conductive to health, to good temper, and to long life….Who could enumerate all the dishes of the new cuisine? It is an absolutely new idiom. I have tasted viands prepared in so many ways and fashioned with such art that I could not imagine what they were.”
Louis Sebastien Mercier, Tableau de Paris, 1781-82
@Flyingroo: Cat de adevarate si de actuale imi suna aceste cuvinte. Nici n-as fi zis ca le-a spus cineva acum 230 de ani. Ce proaspata este istoria! Incerc sa-mi imaginez cum va evolua gastronomia si nu reusesc, caci nu sunt deloc un vizionar. Nu pot decat sa regret ca nu voi apuca si alte vremuri, dar ma simt fericit ca le traiesc pe acestea si ca pot gati si citi ce-mi place.
Excelent articol. Serialul acesta este din ce in ce mai bun! Si eu prefer aceste materiale retetelor, si stiu ca sunt mai greu de realizat. Implica documentare mai multa, sintetizarea datelor, traducere, adaptare, corectura etc. O reteta se face mult mai usor, cu atat mai mult cu cat tu stii sa gatesti cu adevarat (metode, ustensile, ingrediente) si esti si creativ. Am vazut ca adaptezi sau inventezi retete destul de usor. Din experianta mea mai mult dureaza fotografiatul, scrisul si relucrarea pozelor decat gatitul propriu-zis.
@memphis: Ai dreptate, gatitul este cel mai simplu pentru mine. Imi pare tare bine ca iti place articolul. Mai urmeaza alte doua episoade.
trebuie sa spun inca o data cat imi plac articolele astea, mai ales ca ne aduci informatia “la nas”! iar faptul ca dai bibliografie este demn de toate aplauzele mele!
@Zazuza: Uneori mai uit sa pun bibliografia si am primit observatii de la unii cititori, asa ca incerc sa nu mai uit sa fac asta. Pana la urma nu este mare lucru, mai greu este sa selectezi informatiile dintre sutele de site-uri forumuri si bloguri care apar la fiecare cautare. Ma bucur ca-ti plac astfel de articole, eu le gasec mult mai interesante decat retetele in sine.