Mă veţi întreba, probabil: „De ce Mauritius? Ce-ţi veni cu insuliţa asta?” Ei bine, din două motive. Primul motiv este acela că, deşi nu există pe insulă nicio mirodenie indigenă, Mauritius a jucat un rol important în comerţul cu mirodenii; ştiţi bine cât de mult mă atrage acest subiect, aşa că sper să-mi înţelegeţi alegerea. Al doilea motiv a fost faptul că nu ştiam aproape nimic despre bucătăria din Mauritius, dar privind harta lumii mi-am dat seama că pot găsi aici un amestec unic de influenţe culinare din toate părţile lumii.

Introducere
Mauritius este o insulă din Oceanul Indian, situată la circa 900 km distanţă la est de Madagascar şi are o populaţie de circa 1 milion de locuitori. Insula este astăzi un paradis, nu numai pentru ochi – datorită peisajelor superbe -, ci şi pentru papilele gustative. Gastronomii, gurmeţii şi gurmanzii pot găsi aici o mare varietate de gusturi şi arome provenite din mai multe culturi culinare, care şi-au pus amprenta pe bucătăria acestei insule exotice. În Mauritius îţi poţi începe ziua cu un mic dejun franţuzesc, urmat de un prânz indian, ca să o sfârşeşti cu o cină chinezească.

Scurt istoric
Mauritius a fost nelocuită şi neştiută de la începuturile lumii până de curând. Era nelocuită, de pildă, în secolul al X-lea, când se presupune că unele corăbii arabe o foloseau ca popas în drumurile lor dintre Asia şi Africa. Se spune că arabii ar fi numit-o Dinarobin. Nu există însă nicio certitudine cu privire la aceste date, decât aceea că arabii, chiar dacă au călcat pe insulă, nu s-au însă stabilit pe ea.

În 1502 apare prima dovadă istorică certă a existenţei insulei numite astăzi Mauritius. Această dovadă este o hartă desenată de cartograful italian Alberto Cantino. Aceasta arăta trei insule, posibil actualele Réunion, Mauritius şi Rodrigues, numite de cartograf Dina Margabin, Dina Harobi şi Dina Morare. Dina Harobi este o denumire destul de asemănătoare cu Dinarobin, aşa că, într-un fel, harta lui Cantino nu contrazice teoria descoperirii arabe.

De la presupusa trecere a arabilor prin Mauririus au mai trecut cinci sute de ani, până când insula a fost (re)descoperită de marinari portughezi, între 1507 şi 1513; încă era nelocuită. Descoperirea a fost făcută mai degrabă din întâmplare, în timpul unei expediţii de explorare a coastelor Golfului Bengal, condusă de Tristão da Cunha. Expediţia a fost deviată de un ciclon şi a fost nevoită dă schimbe cursul. Aşa se face că nava “Cirne” a lui Diogo Fernandes Pereira a ajuns în apropierea insulei Réunion pe data de 9 februarie 1507.
Portughezii au numit insula Santa Apolonia, în onoarea sfintei din acea zi. Mauritius a fost descoperită în aceeaşi expediţie şi a primit numele “Cirne”, iar insula Rodrigues pe cel de “Diogo Fernandes”.

Cinci ani mai târziu insulele au fost vizitate de Dom Pedro de Mascarenhas, care a dat numele Mascarene întregii regiuni. Portughezii nu au fost interesaţi de aceste insule izolate. Se stabiliseră deja în Asia, în Goa, pe coasta Malabarului, în insula Ceylon (Sri Lanka de astăzi) şi pe coastele Malaeziei. Baza lor africană principală era Mozambic, de aceea navigatorii preferau să folosească Canalul Mozambic în drumul lor spre India. Pe de altă parte, insulele Comoros, aflate puţin mai la nord, s-au dovedit a fi o staţie mai la îndemână. Aşa se face că nici portughezii nu au fost interesaţi în colonizarea insulei.

În 1598, o expediţie olandeză constând din opt nave, plecate din portul olandez Texel sub comanda amiralilor Jacques Cornelius Van Neck şi Wybrandt Van Warwyck, se îndrepta către continentul indian. Cele opt vase au fost prinse de furtună în timpul traversării Capului Bunei Speranţe şi au fost separate. Trei dintre ele s-au îndreptat către nord-estul Madagascarului, în timp ce restul de cinci s-au regrupat şi au navigat către sud-est.
Pe 17 septembrie, cele cinci nave comandate de Van Warwyck au descoperit insula. Pe 20 septembrie s-au adăpostit într-un golf pe care l-au numit “Port Warwick” (astăzi se numeşte Portul Mare). Au numit insula “Prins Maurits van Nassaueiland“ (versiune latină : Mauritius), după prinţul Maurits al casei de Nassau, statholderul Olandei de atunci, dar şi după nava lor principală, numită “Mauritius“. Pe 2 octombrie navele au ridicat ancorele plecând către Bantam.

Privind lucrurile la scară geologică, sper că înţelegeţi de ce am spus “până de curând”. Abia după colonizarea făcută de olandezi, care au găsit acolo iniţial doar animale şi păsări (printre care vestita pasăre dodo, care nu zbura şi mai era şi grasă şi lentă, aşa că în 1681 până şi ultimul exemplar a sfârşit în farfuria cuiva), insula a căpătat, pentru prima dată, locuitori stabili, care s-au aşezat şi au început să construiască. Dar ce înseamnă 5-600 de ani faţă de milioanele de ani de dinaintea acestora?

Motivul pentru care olandezii au colonizat insula era unul deosebit de practic. Mauritius era o oprire convenabilă, mă refer la Port Warwick, între portul lor principal din Asia de Sud-Est, Batavia (acum Djakarta) de pe insula Java, şi portul casă Amsterdam. În acele timpuri o astfel de călătorie dura câteva luni bune, aşa că o staţie unde rezervele de apă, fructe şi carne puteau fi reîmprospătate, prindea foarte bine. În plus, se pare că olandezii plănuiau să exploateze lemnul de abanos, prezent pe insulă, şi să cultive tutun.
În următorii ani au fost aduşi pe insulă circa o sută de sclavi din Madagascar şi câteva zeci de condamnaţi din Batavia (Java). Au venit şi colonişti liberi, din Olanda, dar numărul lor a fost mic şi colonizarea insulei a dat greş.
Olandezii au abandonat complet insula în 1710. Motivul pare astăzi caraghios, dar pe atunci era unul foarte serios. În 1615, expediţia care îl avea la bord pe Pieter Both, care se reîntorcea în ţară după ce fusese guvernator în India, plus o mare încărcătura, extrem de preţioasă, a naufragiat. Both a murit, iar bogăţiile au fost pierdute. Olandezii au considerat că insula este blestemată şi au început s-o evite.
Aşa se face că, treptat, olandezii au dispărut total de pe insulă pe la 1710, lăsând în urma lor o colonie de sclavi pe care îi aduseseră din Africa. De fapt, prezenţa olandezilor nu a fost marcată doar de aducerea de sclavi. “Moştenirea” olandeză a mai cuprins decimarea totală a păsării dodo şi a populaţiei numeroase de broaşte ţestoase gigant, despădurirea unor mari suprafeţe pe care creştea lemn de abanos (extrem de căutat pe piaţa europeană), dar şi introducerea culturilor de trestie-de-zahăr, adusă din Java.

După părăsirea insulei de către olandezi nu au trecut decât câţiva ani şi Mauritius a devenit adăpost pentru piraţi… dar nu pentru mult timp. După ce nu fusese călcată de picior de om timp de milioane de ani, lucrurile intraseră într-o succesiune rapidă.

Francezii se stabiliseră de ceva timp de insula apropiată, Île Bourbon (Réunion), iar la cinci ani după retragerea olandeză, în 1715, Guillaume Dufresne d’Arsel a luat în posesie Mauritius, în drumul său spre India. A numind-o Île de France, dar abia pe la 1721 s-a început colonizarea ei. Abia după 1735, odată cu sosirea guvernatorului Mahé de La Bourdonnais, francezii au început să construiască şi să dezvolte Port Louis pentru Compania Indiilor de Est Franceze şi pentru producătorii de trestie de zahăr. Plantaţiile de trestie au apărut pe insulă şi s-au înmulţit considerabil, lucrate de sute sau mii de sclavi aduşi din Africa.

În 1766 intră în scenă un personaj care, recunosc, m-a fascinat. Este vorba despre noul guvernator, Pierre Poivre (nume predestinat, căci “poivre” înseamnă în franceză “piper”). Venea în Île de France tocmai de la Paris, dar se pare că nu era la prima sa vizită pe insulă. Există date sigure că ar fi vizitat insula înainte cu douăzeci de ani, pe când era în convalescenţă după pierderea braţului stâng (zburat de o ghiulea într-o bătălia navală împotriva unei fregate britanice, în 1745).

Probabil încă din timpul acestei prime vizite viitorul guvernator şi-a dat seama de fertilitatea solului şi de faptul că climatul tropical era un potenţial imens, care ar fi putut aduce Franţei ocazia de a cultiva mirodenii în scop comercial, lucru ce ar fi spart monopolul olandez şi ar fi adus beneficii uriaşe. Altminteri, olandezii erau în acea epocă deosebit de paranoici atunci când venea vorba de mirodenii. Fiecare cuişor şi fiecare nucşoară erau păzite ca ochii din cap, căci se temeau că vreo altă naţiune ar fi putut fura seminţe sau fructe, pentru a cultiva mirodeniile şi în alte locuri în afară de Insulele Molucce (Indonezia). Cu toate că deţineau poziţii cheie în comerţul cu piper din Malabar şi în cel cu scoţişoară din Ceylon (acum Sri Lanka), beneficiile cele mai mari le obţineau de pe urma cuişoarelor şi nucşoarei, care creşteau doar în Molucce. Olandezii erau în epocă cei mai importanţi negustori de mirodenii şi aveau grijă să concentreze producţia doar în câteva locuri, excepţional de bine păzite: nucşoară pe insula Bandas şi cuişoare pe Ambon. Furtul unui singur mugur era pedepsit cu moartea, iar surplusul de mirodenii era ars, ca preţurile să se menţină extrem de ridicate.

Poivre avea însă ambiţiile sale, aşa că a întreprins o serie de raiduri îndrăzneţe în Insulele Molucce, având ca punct de plecare Manila, şi în 1770, vasul comercial „Étoile du Matin” a intrat în capitale lui Île de France, având la bord marfă de contrabandă: plante, seminţe şi fructe de nucşoară, cuişoare şi piper. Sub supravegherea atentă a lui Poivre, mirodeniile au fost cultivate, ajungând curând la nivelul la care să poată fi exploatate comercial. Acest lucru a dat o lovitură teribilă monopolului olandez, i-a umplut de bani pe francezi şi a dus la scăderea sensibilă a preţului mirodeniilor.
Nou veniţi în comerţul cu mirodenii, francezii s-au dovedit întreprinzători şi au extins plantaţiile şi în alte colonii cu climă tropicală, cum erau Île Bourbon, Arhipeleagul Seychelles şi Guyana (pe coasta caraibiană a Americii de Sud).

Cu toate acestea, rolul jucat de francezi avea să ia sfârşit relativ repede. Poivre a murit în 1786, dar cauza a fost izbucnirea revoluţiei franceze, un eveniment, în opinia mea, nefericit în istoria Franţei. Pe lângă alte aberaţii, Franţa revoluţionară şi-a retras administraţia din Île de France, aceasta intrând din nou pe mâna piraţilor. Pe durata războaielor napoleoniene Île de France devenise un adevărat cuib de corsari, majoritatea lor francezi, care operau cu succes împotriva navelor comerciale engleze.
În 1814, după înfrângerea lui Napoleon Bonaparte, britanicii au pretins, ca parte din despăgubirile de război, proprietatea insulelor Île de France şi Seychelles. Cuişoarele şi nucşoara, care aduseseră bogăţie francezilor, erau acum la îndemâna englezilor.

Organizaţi, englezii au redat insulei numele iniţial, Mauritius, şi au exportat cuişoare şi nucşoară în propriile lor colonii cu climă tropicală. Mai mult, au abandonat cultivarea pe scară largă a mirodeniilor în Mauririus, înlocuind plantaţiile de cuişoare şi nucşoară cu cele de trestie-de-zahăr şi ceai.
După 1835 (sclavia fusese abolită în Imperiul britanic din 1772, dar a mai fost nevoie de peste 60 de ani ca acest lucru să se întâmple şi în coloniile din Oceanul Indian), economia insulei a trebuit să asigure mână de lucru ieftină pentru a susţine munca intensă de pe plantaţii. Sclavii au fost înlocuiţi cu muncitori necalificaţi din China, Malaezia şi Africa, dar grosul lor a venit de pe sub-continentul indian. Mii de muncitori din Madras, Calcutta şi Bombay au fost încurajaţi să emigreze în Mauritius, cu promisiunea unui loc de muncă stabil, completat de un salariu regulat, casă şi drumul de întoarcere acasă asigurat.

Acest amestec incredibil de cultură africană, indiană, chineză, malaeziană, olandeză, franceză şi britanică avea să dea o identitate extrem de interesantă insulei Mauritius. Nu mai trebuie să subliniez că aceste influenţa s-au manifestat şi în cultura culinară a insulei.

(va urma)

Bibliografie:
en.wikipedia.org
mauritius.voyaz.com
www.tourisminmauritius.com
www.travelmauritius.info
www.mauritiusholidays.com
www.maurinet.com
www.mauritiusuncovered.co.uk
www.mauritius.org.uk