Mauritius – bucatarie fara frontiere (1)

Ma veti întreba, probabil: „De ce Mauritius? Ce-ti veni cu insulita asta?” Ei bine, din doua motive. Primul motiv este acela ca, desi nu exista pe insula nicio mirodenie indigena, Mauritius a jucat un rol important în comertul cu mirodenii; stiti bine cat de mult ma atrage acest subiect, asa ca sper sa-mi întelegeti alegerea. Al doilea motiv a fost faptul ca nu stiam aproape nimic despre bucataria din Mauritius, dar privind harta lumii mi-am dat seama ca pot gasi aici un amestec unic de influente culinare din toate partile lumii.

Introducere
Mauritius este o insula din Oceanul Indian, situata la circa 900 km distanta la est de Madagascar si are o populatie de circa 1 milion de locuitori. Insula este astazi un paradis, nu numai pentru ochi – datorita peisajelor superbe -, ci si pentru papilele gustative. Gastronomii, gurmetii si gurmanzii pot gasi aici o mare varietate de gusturi si arome provenite din mai multe culturi culinare, care si-au pus amprenta pe bucataria acestei insule exotice. În Mauritius îti poti începe ziua cu un mic dejun frantuzesc, urmat de un pranz indian, ca sa o sfarsesti cu o cina chinezeasca.

Scurt istoric
Mauritius a fost nelocuita si nestiuta de la începuturile lumii pana de curand. Era nelocuita, de pilda, în secolul al X-lea, cand se presupune ca unele corabii arabe o foloseau ca popas în drumurile lor dintre Asia si Africa. Se spune ca arabii ar fi numit-o Dinarobin. Nu exista însa nicio certitudine cu privire la aceste date, decat aceea ca arabii, chiar daca au calcat pe insula, nu s-au însa stabilit pe ea.
În 1502 apare prima dovada istorica certa a existentei insulei numite astazi Mauritius. Aceasta dovada este o harta desenata de cartograful italian Alberto Cantino. Aceasta arata trei insule, posibil actualele Réunion, Mauritius si Rodrigues, numite de cartograf Dina Margabin, Dina Harobi si Dina Morare. Dina Harobi este o denumire destul de asemanatoare cu Dinarobin, asa ca, într-un fel, harta lui Cantino nu contrazice teoria descoperirii arabe.
De la presupusa trecere a arabilor prin Mauririus au mai trecut cinci sute de ani, pana cand insula a fost (re)descoperita de marinari portughezi, între 1507 si 1513; înca era nelocuita. Descoperirea a fost facuta mai degraba din întamplare, în timpul unei expeditii de explorare a coastelor Golfului Bengal, condusa de Tristão da Cunha. Expeditia a fost deviata de un ciclon si a fost nevoita da schimbe cursul. Asa se face ca nava “Cirne” a lui Diogo Fernandes Pereira a ajuns în apropierea insulei Réunion pe data de 9 februarie 1507.
Portughezii au numit insula Santa Apolonia, în onoarea sfintei din acea zi. Mauritius a fost descoperita în aceeasi expeditie si a primit numele “Cirne”, iar insula Rodrigues pe cel de “Diogo Fernandes”.
Cinci ani mai tarziu insulele au fost vizitate de Dom Pedro de Mascarenhas, care a dat numele Mascarene întregii regiuni. Portughezii nu au fost interesati de aceste insule izolate. Se stabilisera deja în Asia, în Goa, pe coasta Malabarului, în insula Ceylon (Sri Lanka de astazi) si pe coastele Malaeziei. Baza lor africana principala era Mozambic, de aceea navigatorii preferau sa foloseasca Canalul Mozambic în drumul lor spre India. Pe de alta parte, insulele Comoros, aflate putin mai la nord, s-au dovedit a fi o statie mai la îndemana. Asa se face ca nici portughezii nu au fost interesati în colonizarea insulei.
În 1598, o expeditie olandeza constand din opt nave, plecate din portul olandez Texel sub comanda amiralilor Jacques Cornelius Van Neck si Wybrandt Van Warwyck, se îndrepta catre continentul indian. Cele opt vase au fost prinse de furtuna în timpul traversarii Capului Bunei Sperante si au fost separate. Trei dintre ele s-au îndreptat catre nord-estul Madagascarului, în timp ce restul de cinci s-au regrupat si au navigat catre sud-est.
Pe 17 septembrie, cele cinci nave comandate de Van Warwyck au descoperit insula. Pe 20 septembrie s-au adapostit într-un golf pe care l-au numit “Port Warwick” (astazi se numeste Portul Mare). Au numit insula “Prins Maurits van Nassaueiland“ (versiune latina : Mauritius), dupa printul Maurits al casei de Nassau, statholderul Olandei de atunci, dar si dupa nava lor principala, numita “Mauritius“. Pe 2 octombrie navele au ridicat ancorele plecand catre Bantam.
Privind lucrurile la scara geologica, sper ca întelegeti de ce am spus “pana de curand”. Abia dupa colonizarea facuta de olandezi, care au gasit acolo initial doar animale si pasari (printre care vestita pasare dodo, care nu zbura si mai era si grasa si lenta, asa ca în 1681 pana si ultimul exemplar a sfarsit în farfuria cuiva), insula a capatat, pentru prima data, locuitori stabili, care s-au asezat si au început sa construiasca. Dar ce înseamna 5-600 de ani fata de milioanele de ani de dinaintea acestora?
Motivul pentru care olandezii au colonizat insula era unul deosebit de practic. Mauritius era o oprire convenabila, ma refer la Port Warwick, între portul lor principal din Asia de Sud-Est, Batavia (acum Djakarta) de pe insula Java, si portul casa Amsterdam. În acele timpuri o astfel de calatorie dura cateva luni bune, asa ca o statie unde rezervele de apa, fructe si carne puteau fi reîmprospatate, prindea foarte bine. În plus, se pare ca olandezii planuiau sa exploateze lemnul de abanos, prezent pe insula, si sa cultive tutun.
În urmatorii ani au fost adusi pe insula circa o suta de sclavi din Madagascar si cateva zeci de condamnati din Batavia (Java). Au venit si colonisti liberi, din Olanda, dar numarul lor a fost mic si colonizarea insulei a dat gres.
Olandezii au abandonat complet insula în 1710. Motivul pare astazi caraghios, dar pe atunci era unul foarte serios. În 1615, expeditia care îl avea la bord pe Pieter Both, care se reîntorcea în tara dupa ce fusese guvernator în India, plus o mare încarcatura, extrem de pretioasa, a naufragiat. Both a murit, iar bogatiile au fost pierdute. Olandezii au considerat ca insula este blestemata si au început s-o evite.
Asa se face ca, treptat, olandezii au disparut total de pe insula pe la 1710, lasand în urma lor o colonie de sclavi pe care îi adusesera din Africa. De fapt, prezenta olandezilor nu a fost marcata doar de aducerea de sclavi. “Mostenirea” olandeza a mai cuprins decimarea totala a pasarii dodo si a populatiei numeroase de broaste testoase gigant, despadurirea unor mari suprafete pe care crestea lemn de abanos (extrem de cautat pe piata europeana), dar si introducerea culturilor de trestie-de-zahar, adusa din Java.
Dupa parasirea insulei de catre olandezi nu au trecut decat cativa ani si Mauritius a devenit adapost pentru pirati… dar nu pentru mult timp. Dupa ce nu fusese calcata de picior de om timp de milioane de ani, lucrurile intrasera într-o succesiune rapida.
Francezii se stabilisera de ceva timp de insula apropiata, Île Bourbon (Réunion), iar la cinci ani dupa retragerea olandeza, în 1715, Guillaume Dufresne d’Arsel a luat în posesie Mauritius, în drumul sau spre India. A numind-o Île de France, dar abia pe la 1721 s-a început colonizarea ei. Abia dupa 1735, odata cu sosirea guvernatorului Mahé de La Bourdonnais, francezii au început sa construiasca si sa dezvolte Port Louis pentru Compania Indiilor de Est Franceze si pentru producatorii de trestie de zahar. Plantatiile de trestie au aparut pe insula si s-au înmultit considerabil, lucrate de sute sau mii de sclavi adusi din Africa.
În 1766 intra în scena un personaj care, recunosc, m-a fascinat. Este vorba despre noul guvernator, Pierre Poivre (nume predestinat, caci “poivre” înseamna în franceza “piper”). Venea în Île de France tocmai de la Paris, dar se pare ca nu era la prima sa vizita pe insula. Exista date sigure ca ar fi vizitat insula înainte cu douazeci de ani, pe cand era în convalescenta dupa pierderea bratului stang (zburat de o ghiulea într-o batalia navala împotriva unei fregate britanice, în 1745).

Probabil înca din timpul acestei prime vizite viitorul guvernator si-a dat seama de fertilitatea solului si de faptul ca climatul tropical era un potential imens, care ar fi putut aduce Frantei ocazia de a cultiva mirodenii în scop comercial, lucru ce ar fi spart monopolul olandez si ar fi adus beneficii uriase. Altminteri, olandezii erau în acea epoca deosebit de paranoici atunci cand venea vorba de mirodenii. Fiecare cuisor si fiecare nucsoara erau pazite ca ochii din cap, caci se temeau ca vreo alta natiune ar fi putut fura seminte sau fructe, pentru a cultiva mirodeniile si în alte locuri în afara de Insulele Molucce (Indonezia). Cu toate ca detineau pozitii cheie în comertul cu piper din Malabar si în cel cu scotisoara din Ceylon (acum Sri Lanka), beneficiile cele mai mari le obtineau de pe urma cuisoarelor si nucsoarei, care cresteau doar în Molucce. Olandezii erau în epoca cei mai importanti negustori de mirodenii si aveau grija sa concentreze productia doar în cateva locuri, exceptional de bine pazite: nucsoara pe insula Bandas si cuisoare pe Ambon. Furtul unui singur mugur era pedepsit cu moartea, iar surplusul de mirodenii era ars, ca preturile sa se mentina extrem de ridicate.
Poivre avea însa ambitiile sale, asa ca a întreprins o serie de raiduri îndraznete în Insulele Molucce, avand ca punct de plecare Manila, si în 1770, vasul comercial „Étoile du Matin” a intrat în capitale lui Île de France, avand la bord marfa de contrabanda: plante, seminte si fructe de nucsoara, cuisoare si piper. Sub supravegherea atenta a lui Poivre, mirodeniile au fost cultivate, ajungand curand la nivelul la care sa poata fi exploatate comercial. Acest lucru a dat o lovitura teribila monopolului olandez, i-a umplut de bani pe francezi si a dus la scaderea sensibila a pretului mirodeniilor.
Nou veniti în comertul cu mirodenii, francezii s-au dovedit întreprinzatori si au extins plantatiile si în alte colonii cu clima tropicala, cum erau Île Bourbon, Arhipeleagul Seychelles si Guyana (pe coasta caraibiana a Americii de Sud).
Cu toate acestea, rolul jucat de francezi avea sa ia sfarsit relativ repede. Poivre a murit în 1786, dar cauza a fost izbucnirea revolutiei franceze, un eveniment, în opinia mea, nefericit în istoria Frantei. Pe langa alte aberatii, Franta revolutionara si-a retras administratia din Île de France, aceasta intrand din nou pe mana piratilor. Pe durata razboaielor napoleoniene Île de France devenise un adevarat cuib de corsari, majoritatea lor francezi, care operau cu succes împotriva navelor comerciale engleze.
În 1814, dupa înfrangerea lui Napoleon Bonaparte, britanicii au pretins, ca parte din despagubirile de razboi, proprietatea insulelor Île de France si Seychelles. Cuisoarele si nucsoara, care adusesera bogatie francezilor, erau acum la îndemana englezilor.

Organizati, englezii au redat insulei numele initial, Mauritius, si au exportat cuisoare si nucsoara în propriile lor colonii cu clima tropicala. Mai mult, au abandonat cultivarea pe scara larga a mirodeniilor în Mauririus, înlocuind plantatiile de cuisoare si nucsoara cu cele de trestie-de-zahar si ceai.
Dupa 1835 (sclavia fusese abolita în Imperiul britanic din 1772, dar a mai fost nevoie de peste 60 de ani ca acest lucru sa se întample si în coloniile din Oceanul Indian), economia insulei a trebuit sa asigure mana de lucru ieftina pentru a sustine munca intensa de pe plantatii. Sclavii au fost înlocuiti cu muncitori necalificati din China, Malaezia si Africa, dar grosul lor a venit de pe sub-continentul indian. Mii de muncitori din Madras, Calcutta si Bombay au fost încurajati sa emigreze în Mauritius, cu promisiunea unui loc de munca stabil, completat de un salariu regulat, casa si drumul de întoarcere acasa asigurat.
Acest amestec incredibil de cultura africana, indiana, chineza, malaeziana, olandeza, franceza si britanica avea sa dea o identitate extrem de interesanta insulei Mauritius. Nu mai trebuie sa subliniez ca aceste influenta s-au manifestat si în cultura culinara a insulei.
(va urma)
Bibliografie:
en.wikipedia.org
mauritius.voyaz.com
www.tourisminmauritius.com
www.travelmauritius.info
www.mauritiusholidays.com
www.maurinet.com
www.mauritiusuncovered.co.uk
www.mauritius.org.uk