„Naturalul” făcut de om
În general, lucrurile s-au întâmplat astfel: o mutaţie apărută în mod natural a fost propagată de om la început poate inconştient, dar apoi în mod sigur cu intenţie, programatic; scopul propagării mutaţiei a fost acela de a obţine mai multă hrană cu mai puţină bătaie de cap.

Despre porumb
Porumbul este exemplul care ilustrează cel mai bine faptul că plantele domesticite sunt o creaţie umană, un mutant de fapt. El este rezultatul propagării de către om a mai multor modificări în genele plantei, care au transformat-o dintr-o simplă iarbă într-un mutant bizar, gigantic, care nu ar putea supravieţui de unul singur în natură.

Porumbul este descendentul „porumbului” sălbatic, numit teosint. Acesta este o iarbă indigenă din Mexicul de astăzi. Denumirea „teosint” provine din limba nahuatl şi este compus din „centli” (pe care îl traduc ca „proto-porumb”, în lipsa unei alte denumiri) şi „teo”, care înseamnă „zei”, conform unor cercetători (Wilkes, 1967)
Cele două plante, teosintul şi porumbul, arată extrem de diferit. Această diferenţă uriaşă se datorează însă doar câtorva mutaţii genetice.

O primă diferenţă evidentă între cele două plante este ceea că teosintul prezintă ştiuleţi care au doar două rânduri de boabe, înconjurate de apărători groase, protectoare, numite „glume”. Aceste „glume” sunt bractee, un fel de membrane-frunze, care sunt situate la baza fiecărui spiculeţ al unei graminee. Mărimea glumelor este controlată de o genă numită „tga1”, iar o mutaţie naturală a cestei gene duce la micşorarea glumelor şi la expunerea boabelor de pe ştiulete. Acest lucru înseamnă că boabele expuse au şanse mici să supravieţuiască, conferind plantei mutant un mare dezavantaj reproductiv. Aceeaşi mutaţie face însă teosintul mai atractiv pentru oameni, căci nu mai sunt nevoiţi să îndepărteze glumele înainte de a mânca boabele.
Adunând în mod conştient doar plantele mutante, cele cu boabele expuse, şi apoi plantând unele dintre aceste boabe (seminţe), proto-agricultorii au putut creşte proporţia de plante cu boabele expuse. Mutaţia tga1 face ca teosintul să supravieţuiască mult mai greu în sălbăticie, dar îl face mai atractiv pentru oameni, care au ştiut apoi să propage această mutaţie folositoare. Astăzi, glumele porumbului sunt atât de mici încât se pot remarca doar atunci când ne mai rămân printre dinţi. Ele sunt pojghiţa transparentă, mătăsoasă, care înconjoară fiecare bob.

O altă deosebire evidentă între teosint şi porumb stă în arhitectură, sau structură, cea care determină poziţia şi numărul de părţi reproductive masculine şi feminine, sau inflorescenţele. Teosintul are o arhitectură rămuroasă, cu tulpini multiple, fiecare purtând o inflorescenţă masculină şi câteva inflorescenţe feminine. Porumbul are o singură tulpină, nu are ramuri, are un singur organ masculin, numit „spic” sau „panicul” şi mult mai puţine, dar mai mari, inflorescenţe feminine, undeva la mijlocul tulpinii, numite ştiuleţi, îmbrăcaţi în pănuşi. Stigmatul pistilului este foarte lung și formează mătasea porumbului. De obicei, planta are doar un singur ştiulete, dar unele varietăţi pot prezenta doi sau trei.
Această schimbare în arhitectura plantei este rezultatul mutaţiei unei gene numită „tb1”. Din punctul de vedere al plantei, mutaţia tb1 este un dezavantaj: face fertilizarea, în care polenul de la inflorescenţa masculină trebuie să ajungă pe cele feminine, mult mai dificilă. Din punctul de vedere al omului este un mare avantaj, căci un număr mic de ştiuleţi mari sunt mai uşor de recoltat decât un număr mare de ştiuleţi mici. Proto-agricultorii aveau tendinţa de a culege ştiuleţii de la plantele cu această mutaţie. Ştiuleţii, fiind mai aproape de pământ, sunt mai aproape de sursa de hrană şi pot creşte mai mari. Plantând boabe de la plantele mutante, au propagat o plantă inferioară, dar un aliment superior.
Selecţia umană a condus întregul proces. Când proto-agricultorii au cules proto-porumb, au preferat plantele cu ştiuleţi mai mari; iar boabele de la ei au fost folosite ca seminţe. În acest fel, mutaţiile au dus la apariţia unor plante cu ştiuleţi mari şi cu mai multe boabe, caracteristici care s-au accentuat continuu de la o generaţie la alta.

Această evoluţie se poate vedea clar în descoperirile arheologice: într-o cavernă din Mexic a fost găsită o secvenţă de ştiuleţi, crescând în lungime de la 1,5 cm la 30 cm. Din nou, caracteristica ce face ca planta să fie preferată de om, îi reduce acesteia şansele de a supravieţui în sălbăticie, de una singură. O plantă cu un ştiulete mare nu se poate înmulţi singură de la an la an, căci atunci când ştiuletele cade pe pământ, iar boabele se împrăştie, multitudinea lor şi răspândirea pe o zonă redusă creşte competiţia: toate plantele noi se luptă pe nutienţii aflaţi pe o zonă redusă de sol. Pentru ca planta să se poată înmulţi trebuie ca boabele să fie separate manual de pe ştiulete şi plantate la distanţă unul de altul, iar acest lucru poate fi făcut doar de om.
Pe scurt, pe măsură ce proto-porumbul se transforma în ceea ce avea să fie porumbul de astăzi, planta devenea din ce în ce mai dependentă de om.

Despre grâu şi orez
Alte două alimente de bază, grâul şi orezul sunt şi ele rezultatul unui proces de selecţie, în care au fost propagate mutaţiile necesare pentru ca planta să devină un aliment mai uşor disponibil şi mai abundent. Atât orezul cât şi grâul sunt cereale, diferenţa dintre variantele lor sălbatice şi cele domesticite este ca acestea din urmă sunt „necasante”.

Boabele cerealelor sunt ataşate de un cetral, numit „rahis”. Pe măsură ce grâul sălbatic se coace, rahisul devine casant şi se sparge la atingere, sau când suflat de un vânt puternic, împrăştiind seminţele. Acest lucru este bun din perspectiva plantei, căci asigură dispersarea seminţelor odată ce s-au copt; este însă rău pentru oameni, căci ei doresc să poată culege boabele coapte.

La o mică parte din plante, o mutaţie a făcut ca rahisul să nu mai fie casant, chiar dacă seminţele sunt coapte. Acest tip de rahis este numit „rahis tare”. Mutaţia este un adevărat blestem pentru plante, căci nu-şi mai pot răspândi seminţele, dar o binecuvântare pentru oamenii care adună boabele, căci pot recolta un număr mai mare de boabe dintr-un singur loc. Dacă o parte din boabele culese sunt plantate pentru recolta de anul viitor, mutaţia rahisului tare va fi propagată. Arheologii au estimat că plantele cu rahis tare au devenit predominante în circa 200 de ani, perioadă care corespunde, în mare, cu cea de domesticire a grâului (la porumb coceanul este, de fapt, un imens rahis necasant).

O mutaţie a grâului a făcut ca glumele tari, care acoperă fiecare bob, să se separe mai uşor, apărând varietăţi „auto-treierante”. Boabele individuale sunt mai puţin protejate, aşa că această mutaţie este, şi ea, un lucru rău pentru planta în sine, dar unul bun pentru agricultori, căci face ca boabele să se separe mai uşor după ce grâul a fost tăiat. Odată boabele separate de spice, cele mici şi cele cu glumele însă ataşate au fost neglijate în favoarea celor mai mari şi fără glume. Astfel s-a propagat încă o mutaţie.

O altă trăsătură comună multor plante domestice este pierderea „dormanţei”, un fel de somnolenţă a seminţelor. Aceasta este un mecanism natural, care determină momentul în care germinează o sămânţă. Multe seminţe au nevoie de stimuli specifici, cum este lumina sau frigul, înainte de a începe să germineze, asigurându-se astfel că o fac în condiţii favorabile. Seminţele care au nevoie de vreme rece pentru a germina, nu vor face acest lucru toamna, ci vor aştepta până ce iarna aproape a trecut. Agricultorii vor ca seminţele se înceapă să germineze imediat ce au fost plantate. Într-o selecţie de seminţe, unele vor avea dormanţă mare, altele nu; este clar că acelea care încep să crească mai repede au o tendinţă mai mare de a fi adunate, formând baza noii recolte. Orice mutaţie care elimină dormanţa unei seminţe are tendinţa de a fi propagată de om.

Similar, cerealele sălbatice nu germinează şi nici nu se coc toate în acelaşi moment. Acest lucru face ca, indiferent de regimul pluvial, măcar unele dintre plante vor da seminţe mature pentru anul viitor. Recoltarea efectuată pe un câmp întreg în aceeaşi zi, favorizează boabele care sunt aproape coapte în acel moment. Cele prea coapte, sau cele necoapte, vor fi mai puţin viabile. Efectul dorit este de a reduce variaţia momentului de coacere de la un an la altul, ca în final întreg câmpul să se coacă în acelaşi moment. Acest lucru nu este deloc bun pentru plantă, căci există şansa ca o întreaga generaţie să moară din cauza vremii, dar este bun pentru om, căci poate recolta un câmp întreg în doar câteva zile.

În cazul orezului, omul a ajutat la propagarea acelor plante mai înalte şi mai mari, ca să se poată recolta mai uşor, şi a celor cu boabe mai mari, pentru a obţine recolte mai bogate.

Domesticirea grâului şi orezului a făcut ca plantele să fie total dependente de om. Orezul şi-a pierdut abilitatea naturală de a supravieţui în câmpurile inundate. Ambele sunt mai puţin capabile să se reproducă singure, din cauza selecţiei rahisului necasant. Domesticirea grâului, porumbului şi orezului, ca şi a rudelor lor (orz, secară, ovăz şi mei), ţine cont de o singură regulă: aliment mai uşor disponibil, plantă mai puţin rezistentă.

Toate plantele cultivate astăzi au trecut prin mutaţii asemănătoare. Exemple pot fi date cu miile Aş vrea doar să fac o mică paranteză şi să povestesc foarte pe scurt despre morcovi. Morcovii portocalii sunt mutanţi. Morcovii sălbatici, cei naturali, erau de culoare violetă, iar varianta portocalie, mai dulce, a fost creată de grădinarii olandezi, în secolul al XVI-lea, în onoarea lui Wilhelm I de Oranie, al cărui blazon avea culoarea portocalie.
A existat o încercare a unui supermarket britanic, în anul 2002, de a introduce morcovii violeţi pe piaţă, dar a eşuat fiindcă publicul a preferat în continuare varietatea mutantă portocalie.
Dacă revenim la comasarea istoriei umanităţii într-o singură oră, morcovii, aşa cum îi ştim şi aşa cum îi acceptăm, există de doar 12 secunde.

Despre animale
Acelaşi lucru s-a petrecut atunci când oamenii au domesticit animalele, începând cu oi şi capre acum 10.000 de ani, în Orientul Apropiat, urmate rapid de vite şi porci (porcii au fost domesticiţi independent în China, cam în aceeaşi perioadă de timp), şi găini, acum 8.000 de ani, în Asia de Sud- Est. Multe animale domesticite au creierul mai mic, musculatura, vederea şi auzul mai puţin dezvoltate decât strămoşii lor sălbatici. Aceste lucruri le reduc abilitatea de a supravieţui în sălbăticie, dar le fac mai docile, ceea ce convine omului.

Mutaţiile amintite in paragrafele precedente sunt doar câteva dintre cele suferite de porumb, grâu şi orez. De asemenea, absolut toate plantele cultivate astăzi de om au suferit mutaţii, mai multe sau mai puţine, mai profunde sau mai superficiale, pentru ca omul să obţină un maxim de eficienţă de pe urma cultivării lor: mai multă masă alimentară, mai puţin de lucru, mai multă rezistenţă la boli şi dăunători etc.

(va urma)

Bibliografie:
genomevolution.org/
agron-www.agron.iastate.edu/
www.nytimes.com/
en.wikipedia.org
turbocharged.us.com/
www.allaboutwheat.info/
Tom Standage – An Edible History of Humanity
web.duke.edu/
www.knowledgebank.irri.org/
teosinte.wisc.edu/
korallion.blogspot.ro/
www.westeyehospital.ro/