După cum probabil aţi remarcat, de ceva vreme se lucrează la acest blog. Am folosit iniţial o temă gratuită, veche de vreo 4-5 ani, şi, pur şi simplu, programarea iniţială nu mai putea ţine pasul cu nesfârşitele up-grade-uri ale wordpress-ului, ale plug-in-urilor şi cu nevoile mele şi ale cititorilor.

După câteva încercări eşuate am găsit în sfârşit un programator serios şi disponibil, pe care nu l-am grăbit deloc, ba chiar l-am lăsat să-şi facă munca pe îndelete. Am reuşit să scap astfel de o grămadă de probleme provocate de hibele din programare.

Lăsând deoparte ceea ce nu se vede, dar se simte, adică programarea, aş vrea să vă spun câteva cuvinte despre ceea ce se vede. De anul trecut am început să postez la reţete, fotografii mai mari. Le postasem mici iniţial, nu neapărat fiindcă nu aveam încredere în calităţile mele de fotograf, ci pentru că am subestimat rolul jucat de fotografie în cadrul unei reţete. Dacă însă tot a trebuit să iau, oarecum, la mână întreg blogul cu ocazia „reparaţiilor” la programare, am profitat de ocazie ca să îmi înlocuiesc fotografiile mici cu unele mai mari. Să faci asta cu peste 600 de reţete, nu este tocmai floare la ureche, aşa că operaţiunea asta mi-a luat ceva vreme. A fost însă o ocazie pentru a trage câteva concluzii. Iată-le.

Blogging-ul s-a schimbat foarte mult în ultimii 3-4 ani. Bloggerii s-au schimbat şi ei la fel de mult. În primul rând s-au înmulţit teribil, ceea ce este bine, căci oferă mai multe variante, abordări, filozofii culinare etc. Sursele de informaţie s-au înmulţit, ingredientele de pe piaţă sunt mai diverse, chiar mai uşor disponibile dacă nu mai ieftine, tehnologia a progresat, iar toate acestea au avut un impact foarte puternic asupra internetului culinar.

Dacă înainte vreme eram printre foarte puţinii care abordau alte bucătării şi stiluri de gătit decât ceea ce se obişnuieşte pe plaiurile mioritice, astăzi aproape că nu există blog care să nu propună reţete mediteraneene şi asiatice, sau să nu scrie articole despre diverse ingrediente.

Bloggerii au evoluat, cei mai mulţi dintre ei, de la nivelul de „gospodină” sau de „bucătar de duminică”, la cel de jurnalist culinar. Un blogger bun trebuie astăzi să aibă cultură culinară, să ştie să scrie, să ştie să facă fotografii, să fie propriul său stilist, să se descurce puţintel la programare, să poată să-şi promoveze blogul, să filmeze, să editeze materiale foto şi video şi, mai ales, să gătească foarte corect şi cu imaginaţie. Deja, dacă vrei să ai un blog care să fie bine scris, să arate excelent şi să propună articole şi reţete deosebite, este nevoie mai curând de o echipă întreagă, decât de un singur om. Blogging-ul culinar pare că este pe cale să treacă de la stadiul „artizanal” la cel „profesional”.

Asigurarea tuturor acestor calităţi necesare unui blog bun, sau măcar decent, costă însă bani, mulţi bani, enorm de mult timp şi o cantitate de muncă imensă, ceea ce a dus la orientarea multor bloguri spre latura comercială a acestei activităţi. Pasiunea singură nu mai poate face faţă, după părerea mea. Mă rog, acest aspect ar putea fi dezvoltat şi discutat cu o altă ocazie.
Dar cred că aţi înţeles ideea: ca să ai un blog interesant, ca să ai un cuvânt de spus, trebuie să fii al naibii de muncitor, să investeşti mult timp şi mulţi bani şi să te pricepi la foarte multe domenii diferite.

Am avut ocazia să arunc o privire asupra materialelor publicate în cei peste 3 ani de când am blogul. Vă spun cu sinceritate că m-am luat cu mâinile de cap de câteva ori şi am fost tentat să şterg câteva zeci de articole şi reţete. Unele dintre ele sunt acum incomplete, poate chiar eronate pe ici pe colo, căci ideile, modul de abordare şi datele ştiinţifice evoluează şi ele. Reţetele, la rândul lor, propun uneori ingrediente pe care astăzi le-aş înlocui, sau moduri de lucru pe care astăzi le-aş schimba.
Ceea ce m-a deranjat însă cel mai mult au fost fotografiile mele şi, mai ales, modul de prezentare al preparatelor. Mi-am dat seama brusc cât de mult am progresat, de fapt, în aceşti ultimi ani; exact ca atunci când îţi vezi ani de zile de viaţa ta, şi deodată remarci cât de mult au crescut copiii; pe cale de consecinţă observi, bineînţeles, şi cât de mult ai îmbătrânit tu, ca părinte. Exact aceasta a fost senzaţia mea revăzându-mi vechile materiale.

Dacă ar fi să iau o măsură drastică, aş renunţa la jumătate din conţinutul acestui blog, sau aş rescrie jumătate din materiale. Şi chiar am avut pornirea asta, căci nu îmi este teamă de muncă. Nu am pus-o însă în practică. Şi ştiţi de ce? Fiindcă, după mine, un blog este un organism viu. Evoluează, creşte, stagnează, se îmbolnăveşte, se vindecă, se maturizează… într-un final chiar şi moare. Desigur, acele articole şi reţete pe care mi le doream schimbate nu mă mai reprezintă, dar nu mă pot dezice de ele. Aşa găteam şi aşa gândeam cu câţiva ani în urmă, în copilăria acestui blog.

Filozofii spun că de la o secunda la alta suntem alte persoane, căci permanent ni se întâmplă câte ceva care ne schimbă; poate infinitezimal, aşa cum nu-ţi dai seama că te schimbi dacă te priveşti zilnic în oglindă. Dar schimbarea există, se petrece lent dar continuu, iar în anumite momente îţi dai seama de acest lucru brusc, ca atunci când priveşti o fotografie făcută cu câţiva ani în urmă şi realizezi deodată cât de mult te-ai îngrăşat, cât ai chelit sau câte cute noi au apărut pe faţa ta în acest scurt răstimp.
În concluzie, eu cel de azi ar vrea să refacă o parte din ceea ce a făcut eu cel din trecut, şi se gândeşte cu oarecare groază la ce ar putea gândi eu cel de mâine despre munca mea de azi.
Ştiu că şi cititorii au evoluat odată cu mine. Unii dintre ei şi-au făcut, între timp, propriile bloguri culinare, alţii au devenit mai buni, mai experimentaţi şi mai bine informaţi. Practic am parcurs acest drum împreună şi, chiar dacă uneori m-am simţit cam singur, căci îmi doresc o implicare mai mare a cititorilor, traficul blogului a crescut continuu, ca şi reputaţia lui.

Un alt lucru remarcat de mine este că am pierdut vreo 30 dintre reţete. Habar n-am cum s-a petrecut asta, cert este doar faptul că nu le-am mai găsit în computer. Ţin minte că de vreo două ori am avut probleme cu viruşi, că a trebuit să reinstalez întreg sistemul, că mi-am tot trecut materialele de pe un HDD pe altul… poate că atunci le-am pierdut, dar nu sunt sigur. Aşa că unele fotografii au rămas tot mici.

Fotografiile mele de astăzi sunt mult mai bune decât cele de acum 2-3 ani ca şi modul de prezentare de altfel (deşi mai există şi excepţii). Am început de câteva zile să-mi aduc aminte că mi-am câştigat ani de-a rândul salariul lucrând în Photoshop, aşa că am început să prelucrez puţin fotografiile. Am dorit la începuturi să le las total „natur”, căci prelucrându-le aş fi avut impresia că înşel publicul şi că îi ofer ceva, de fapt, inexistent. Nu am apelat niciodată la trucuri – şi în continuare nu o voi face – ca pulverizatoare cu apă, ulei şi silicon, fum artificial, adezivi şi altele asemenea, căci există o uimitoare astfel de recuzită în domeniul fotografiei culinare. Am început însă să lucrez puţin la culorile, lumina şi claritatea fotografiilor.

De asemenea, am început să dau mai mare atenţie la partea de decor şi de punere în scenă. Acum încerc să privesc fiecare reţetă ca pe o poveste şi să stabilesc clar ce anume vreau să spun cu ea şi cum pot să fac asta. Uneori, de multe ori de fapt, nu am recuzita necesară (vorbeam mai sus de cheltuieli, cele ocazionate de veselă, tacâmuri şi obiecte de recuzită sunt cele mai importante după cele destinate ustensilelor de gătit şi echipamentului fotografic), aşa că trebuie să schimb povestea, sau s-o spun altfel. Alteori nu sunt concentrat îndeajuns, sau nu găsesc ideea cea mai bună, şi asta se simte şi în produsul finit.

Acum pentru o singură reţetă am nevoie de câteva ore de muncă şi de multe zeci de fotografii, şi încă nu mă stresez foarte mult să schimb unghiul, poziţionarea luminilor, alternanţa de lumină naturală cu cea de studiou, aranjamentul recuzitei şi setările aparatului. Încă nu am habar să fotografiez, zic eu; de fapt abia am început să studiez un pic aspectele legate de fotografie.

În fine, cea mai importantă concluzie însă, este aceea că încă mă simt foarte conectat la ceea ce fac. Pasiunea nu s-a stins, ba dimpotrivă. Sunt sigur că şi faptul că mai am atâtea de învăţat, nu numai în domeniul gastronomic, ci şi din postura de fotograf, stilist sau editor de fotografii, face ca blogăreala încă să aibă farmec pentru mine.

Cu aceasta, privirea în trecut s-a încheiat şi încerc s-o îndrept acum spre viitor. Un viitor în care sper să-mi fiţi alături în continuare, să descoperim împreună multe lucruri interesante şi utile şi să evoluăm împreună.