Unul dintre motivele pentru care merg în Grecia este cel legat de mâncare. De fapt, ori de câte ori am ieşit din ţară, oriunde aş fi ajuns, am căutat să îmbin turismul obişnuit, cel care te îndeamnă să admiri peisaje şi clădiri, să vizitezi fortăreţe, castele, muzee şi catedrale etc., cu cel culinar.

Mă interesează să văd, pe cât posibil, ce alimente sunt pe piaţă, ce produse specifice oferă locul respectiv, cum sunt restaurantele, să gust preparatele tradiţionale şi/sau locale şi multe altele, mai ales că Grecia este, după Asia, locul unde, cel puţin până acum, mâncarea s-a apropiat cel mai mult de gustul meu.
Acest mini-concediu în Zakynthos nu a făcut excepţie de la abordarea descrisă mai sus. Eram, dacă socotesc bine, pentru a şasea oară într-o insulă grecească şi cam ştiam la ce să mă aştept, dar am sperat, ca de fiecare dată, să găsesc măcar câteva lucruri noi, care să mă surprindă.

Culinar vorbind, Zakynthos nu are cum să ofere ceea ce oferă Creta, de exemplu, adică o bucătărie specifică, folosind o serie mare de ingrediente locale, unele dintre ele chiar de negăsit în alte părţi ale Greciei sau ale lumii. Eram, de data aceasta, într-o insulă mult mai mică, dar apucasem să citesc despre celebrele stafide de Zante (vechiul nume al insulei şi al oraşului ei capitală), despre producţiile semnificative de ulei de măsline, citrice şi vin.


Deşi magazinele oferind produse greceşti aşa-zis tradiţionale sunt mai puţin numeroase în Zakynthos, ele sunt prezente, bineînţeles, în fiecare oraş-staţiune. Oferta lor este destul de asemănătoare cu cea a magazinelor din alte părţi. Aceleaşi punguliţe cu ierburi uscate şi mirodenii, aceleaşi sticle cu ulei de măsline şi cu vin, aceleaşi vase de ceramică sau din lemn de măslin etc.

Am găsit însă şi câteva lucruri deosebite. Am văzut mai multe tipuri de ulei de măsline produs pe insulă. Vreau să dedic un episod întreg uleiului de măsline din Zakynthos, aşa că nu voi insista acum. La fel, despre vinurile din insulă (unele dintre ele obţinute din soiuri de struguri locale) am pus deoparte material pentru un episod separat. Putem însă povesti câte ceva despre alte ingrediente alimentare.

Am pomenit mai sus despre stafidele de Zante, sau stafidele de Corinth, denumire alternativă sub care mai sunt comercializate. Ca s-o iau cu începutul, am găsit în Bucureşti, în urmă cu câteva luni, nu mai ştiu la ce hipermarket, stafide de Corinth. Le-am cumpărat cu mare curiozitate, le-am gustat şi am fost dezamăgit. Erau bune la gust, dar pline de sâmburi; foarte greu de savurat când aceştia îţi scrâşnesc printre dinţi. Foarte greu şi de gătit cu ele în oricare fel imaginabil. Aşa că au luat drumul coşului de gunoi. Nu sunt foarte lămurit ce fel de calitate de stafide de Corinth am gustat eu şi nici măcar dacă erau veritabile, sau doar o impostură, de loc rară pe piaţa noastră, unde publicul este îndeajuns de needucat, atât cât să nu se „prindă” de asemenea şmecherii, şi în care distribuitorii sunt îndeajuns de lipsiţi de cinste şi demnitate, atât cât să profite de neştiinţa cumpărătorului.

Ţin minte că eram entuziasmat de ideea de a avea stafide de Corinth, aşa că m-am şi documentat rapid despre ele. Ştiţi dvs. cum fac eu: istorie, etimologie, simbolistică etc. Dezamăgirea post-degustare a fost însă atât de mare, încât am renunţat la articol. Mai ţin minte însă câteva lucruri:

Aceste stafide sunt printre cele mai vechi înregistrate de istorie. Plinius cel Bătrân, undeva pe la anii 70-80 d.H. le-a descris ca fiind mici, suculente şi cărnoase. Mai târziu, stafidele acestea erau unul dintre alimentele comercializate de veneţieni, cei care au stăpânit câteva zeci sau, în unele cazuri, sute de ani multe dintre insulele greceşti. Se pare că denumirea de „stafide de Corinth” ar fi apărut abia în secolul al XV-lea, căci portul Corinth devenise principalul punct de desfacere al lor. În următoarele două sute de ani, centrul comercial s-a deplasat către Zakynthos (Zante), pe atunci sub stăpânire veneţiană, şi treptat denumirea de „stafide de Zante” a înlocuit-o pe cea anterioară.

Deşi prima mea experienţă cu stafidele de Corinth/Zante a fost dezamăgitoare, nu am rezistat curiozităţii şi am început să le caut peste tot pe unde am fost în Zakynthos. Speram să dau rapid de ele, crezând că sunt unul dintre lucrurile tradiţionale şi locale, cu care zakynthienii ar fi dorit să se mândrească. Ba chiar eram sigur de asta, dată fiind priceperea grecilor de a se lega de orice poveste, fie ea cât de mică şi, după cum îi bănuiesc, nu rareori de-a dreptul inventată adhoc, ca să vândă ceva turiştilor. Fac asta cu succes cu fiecare peisaj, fiecare ruină, fiecare pârâu, grotă sau stâncă, fiecare sticlă de vin sau de ulei etc.

Toruşi, surpriză, nu reuşeam să dau de stafidele de Zante în niciun magazin tradiţional, ca să nu mai vorbesc despre supermarketuri. Începusem să mă cam împac cu ideea că ori înţelesesem eu greşit, ori stafidele cu pricina nu se mai produc din cine ştie ce motiv. În cele din urmă, chiar în ultima zi de şedere pe insulă, la Keri, o localitate din sudul insulei, am văzut într-un magazinaş mult-cautatele stafide. Bineînţeles, am cumpărat o punguţă şi, imediat ce am ieşit din magazin am deschis-o şi am gustat stafidele. Vroiam să mă conving, odată pentru totdeauna, care le este gustul. Chiar acum, în timp ce scriu acest articol, ciugulesc din ele; le am alături de tastatură, pe o farfurioară.

Stafidele de Zante sunt mici (dimensiunea lor este între cea a unui bob de coriandru şi a unui bob de mazăre, diametru 4-5 mm), cărnoase şi puţin umede, de culoare închisă, un brun aproape de negru. Nu au pic de sâmburi şi sunt absolut delicioase. Vă doresc să le încercaţi, căci merită banii. De fapt, nici măcar nu sunt scumpe: o punguţă de 250 g m-a costat 1,5 euro. Încă nu ştiu nici astăzi dacă există mai multe calităţi de stafide de Zante şi dacă ce am luat eu din insulă este o calitate bună, medie sau proastă, sau dacă ce am luiat din Bucureşti poate fi măcar inclus ca fiind stafide de Zante. Ştiu însă că ce am gustat acum mi-a plăcut foarte mult.

Un alt aliment demn de semnalat în Zakynthos sunt cepele imense, numite de localnici „cepe de apă”, sau cepe Belousiotiko, după numele regiunii unde se cultivă. Sunt, după cum puteţi vedea, imense şi, spre deosebire de ceapa de apă de la noi, nu sunt dulci, ci chiar destul de picante. Le-am mâncat de câteva ori în salate, mai ales în celebra salată grecească (roşii, castraveţi, ardei graşi, măsline, ceapă, oregano, ulei de măsline) în variantă locală.

În final, trebuie să amintesc de „mandolato”, o nuga grecească preparată cu miere şi migdale prăjite, frumos ambalată în platic, fiecare bucaţică separat; nu m-am omorât niciodată după nuga, însă aceasta mi-a plăcut destul de mult, nu numai ca gust, ci şi ca textură, căci nu este supărător de lipicioasă, aşa cum sunt alte „surori” ale ei. Dacă tot am adus vorba despre migdale, poate ar trebui amintite şi „mantoles”, un desert interesant, pe bază de migdale învelite într-o crustă de zahăr combinat cu diverse arome. Eu am luat mantole cu căpşuni şi mi s-au părut destul de gustoase. Nefiind sunt un mare amator de deserturi, nu cred că le-aş mai cumpăra a doua oară, dar sunt convins că pot place multora, mai ales copiilor.


Despre citrice, nu am prea multe lucruri să vă spun, decât că se găsesc din abundenţă şi că portocalele şi lămâile sunt zemoase şi delicioase. La fel, pe insulă abundă smochinii, dar nu am apucat să gust vreun fruct, căci toate cele întâlnite nu erau încă îndeajuns de coapte.

În mod clar, o săptămână nu este de ajuns nici măcar pentru a te „orienta” bine într-un loc nou, ca să nu mai zic despre posibilitatea de a cunoaşte lucrurile temeinic. Sunt convins că am trecut cu vederea multe alte lucruri demne de atenţie şi că, poate, am omis să spun lucruri interesante şi despre produsele pe care le-am descris, dar puneţi acest lucru pe seama lipsei de timp şi nu a celei de interes.

Ca o paranteză, de final de articol, şi ca o curiozitate, vreau să vă prezint două fotografii făcute în Keri, care întăresc ceea ce v-am spus în episodul trecut despre prezenţa puternică a turiştilor români în Zakynthos. De altfel, în faţa acestui mic magazin de produse locale, se afla parcată o Dacie Logan, înmatriculată în insulă.

În episoadele viitoare, despre măsline şi ulei de măsline, vinuri şi restaurantele din insulă.

( va urma)