Cred că o experienţă culinară nu poate fi completă fără a asocia mâncarea cu băutura potrivită. Termenul „băutură” include în înţelesul frazei de dinainte nu doar vinul, ci şi berea, şampania, coniacul, cafeaua, whisky-ul etc. Toate acestea se pot bea în asociaţie directă (împreună cu), sau indirectă (înainte ori după), cu mâncarea.

Nu puteam să las deoparte acest aspect al experienţei culinare, aşa că în ultimul an, ajutat şi de circumstanţe favorabile, am început să mă interesez de vinuri. Am ajuns să ştiu câte ceva despre modul în care se produc şi despre caracteristicile câtorva soiuri. Cum îmi place uneori să afirm, abia am întredeschis „uşa” către acest domeniu interesant şi destul de vast al cunoaşterii culinare. Sunt, deci, foarte departe de a fi un specialist în domeniu. Pot povesti frumos despre vinuri unor persoane din afara domeniului, dar mai am atât de multe de învăţat, încât uneori mă simt descurajat.

Cum citisem despre Zakynthos că unul dintre produsele sale agricole importante este vinul, am încercat să degust vinurile locale atât la restaurant, cât şi din supermarketuri.

Din păcate, oferta de vinuri locale era extrem de săracă. Cred că 90% dintre sticlele oferite publicului proveneau de la Callinico, un mic producător din insulă, iar soiul de struguri cel mai prezent era Verdeea, o varietate locală.

Existau, bineînţeles, multe alte vinuri din alte locuri ale Greciei, în special din Creta, dar eu ţineam să cunosc gustul local, aşa că încă din primele două zile am şi degustat câteva sticle de Verdeea. Termenul „degustat” este pretenţios, căci Verdeea este, cum m-am lămurit după prima înghiţitură, un simplu vin de masă (sau nici măcar atât), fără pretenţii. Tipul acela de vin în care pui liniştit apă minerală şi gheaţă şi pe care îl bei doar de sete, aşa, ca să nu zici să ţi-ai astâmpărat setea doar cu apă. În supermarket costa 3,2 euro, deci calitatea era în concordanţă cu preţul. Din păcate, nici celelalte sticle de vin local nu atingeau o calitate semnificativ mai bună; din fericire, nici preţurile nu erau semnificativ mai mari. Cred că cele mai scumpe vinuri, cele din Creta, erau pe la 6 euro.

Într-una din zile am decis să mergem cu maşina şi să vizităm în satul Vanatu o „kava”, adică un magazin de vinuri cu cramă, totul în stil tradiţional, mult lăudat de ghidul pe care l-am cumpărat imediat ce am pus piciorul pe insulă, pentru vinurile, rachiurile şi uleiurile de măsline produse local.

Am ajuns în Vanatu, dar acolo ne aştepta o surpriză neplăcută. Magazinul era închis şi oferea vederii un mic afiş cu menţiunea „de închiriat”. Cum magazinul era situat într-o curte foarte mare, lângă o alee de-a lungul căreia, de-o parte era cultivată viţă-de-vie, iar de cealaltă măslini, iar în capătul aleii (situat la vreo 300m de poartă) se vedea o casă, m-am îndreptat către aceasta ca să aflu ce s-a întâmplat cu magazinul şi dacă, prin împrejurimi, mai exista vreo kava; dacă tot bătusem drumul până acolo, ne doream să nu plecăm fără să încercăm să obţinem o degustare de vinuri şi uleiuri.

Nu am reuşit decât să dau peste doi bătrâni care ştiau atâta engleză cât ştiam eu greceşte, adică mai nimic. Tot ce am putut smulge de la ei a fost ca magazinul este închis definitiv.
Am cam înjurat în gând, spunându-mi că ghidul are nevoie urgentă de o nouă ediţie, cu informaţii la zi.

Am plecat din Vanatu spre capul Skinari, doar că norocul a făcut ca în drum, în satul Kalipado, să văd un afiş mare care indica o kava. Era cea a familiei Voultsou, proprietara viei, cramei şi „fabricii de vinuri” Callinico. Nimic de spus, locul era frumos, pitoresc şi curat. Utilajele pentru prepararea vinului erau moderne, totul numai inox, dar crama avea acel aer tradiţional, care parcă te transporta înapoi în timp cu vreo 100 de ani.


Conform celor găsite de mine în prospectul producătorului şi pe Internet, la Callinico se procesează struguri de pe 19.000 mp, pe care familia Voultsou şi alţi câţiva producători cultivă 110 varietăţi diferite de struguri. 25 dintre acestea sunt folosite pentru a obţine circa 80% din totalul producţiei de vin din zonă. Soiurile cele mai importante sunt Gustulidi, Pavlos, Skiadipoulos pentru vinurile albe şi Augustiatis, Black Rombola şi Katsakulias pentru cele roşii.
Am aflat că vinul de masă amintit mai sus, Verdeea, se produce din diferite varietăţi de struguri încă necopţi complet, cu boabe gălbui, în diferite proporţii. Este foarte lăudat de prospectele producătorilor, dar mie nu mi-a făcut o impresie prea grozavă. Mă rog, patriotismul local trebuie şi el să se manifeste, cu atât mai mult cu cât turiştii, doritori să se bucure de produsele insulei, trebuie amăgiţi într-un fel sau altul.

Fiindcă tot am vorbit de turişti, întâmplarea a făcut să sosim la cramă în acelaşi moment cu un autocar plin cu britanici şi scandinavi, aflaţi mult după vârsta a treia (adică printre ei păream şi eu a fi un tinerel), angrenaţi într-una din acele excursii organizate de agenţiile de voiaj. A fost, deci, aglomeraţie mare şi faptul că nu am avut răbdare să stau la coadă ca să degust înainte de a cumpăra, avea să-mi joace o festă.

Sigur, am fi putut participa şi noi la degustare, dar aceasta se desfăşura într-un mod care mi-a cam tăiat cheful. Toată lumea stătea în picioare, la coadă ca la „împinge tava”, ajungea în faţa unei tejghele, primea un pahar cu vin din ceea ce vroia, fără a se urmări o ordine în degustare; paharele erau identice pentru toate felurile de vin oferite, şi, lucru cu adevărat grav, temperaturile lor erau identice şi total nepotrivite. Fie ele roşii, rose sau albe, toate erau la temperatura „camerei”, adică pe la 30 °C. Degustarea nu-şi avea, deci, rostul, căci oricum nu miâaş fi putut da seama ce beau.

Am făcut câteva fotografii, apoi mi-am luat inima în dinţi şi am despicat masa de turişti din faţa tejghelei. Am reuşit să plec de acolo cu două sticle, un alb şi un rose, cele mai scumpe dintre cele puse la vânzare. Să nu vă închipuiţi că am dat o grămadă de bani pe ele, căci cea mai scumpă sticlă la vânzare costa doar 6 euro. Ţinând cont de preţ nu m-am aşteptat din start la mare lucru, dar ştiţi cum este când curiozitatea te împinge de la spate… am sperat să fiu plăcut surprins, cam aşa cum te surprind în supermarketurile noastre vinurile chiliene, de pildă.

Dacă aş fi avut timpul să degust înainte, nu aş fi cumpărat nicio sticlă. Aşa, le-am răcit în frigiderul din cameră în seara aceleiaşi zile şi le-am, să-i zicem, degustat, cu prospectul producătorului alături. Deşi lăudate ca fiind corpolente şi cu un post-gust lung, erau departe de a fi aşa ceva.
V-am spus deja că nu mă pricep la vinuri, aşa că pot să vă comunic doar părerea mea, de consumator care încearcă să fie onest şi obiectiv. Vinurile nu mi-au plăcut deloc, ba chiar mi s-au părut şi mai proaste decât Verdeea. Erau apoase şi fără gust persistent. Ca s-o scurtez, am mai băut din ele tot diluate cu apă minerală, iar câte o jumătate de sticlă a rămas în frigider şi după plecarea noastră.
Mărturisesc că, de ciudă, nici măcar nu am avut grijă să-mi notez ce vinuri au fost, şi după ce le-am căutat acum în zadar pe Internet, cam vreo oră, m-am lăsat păgubaş. Oricum, nu aţi pierdut nimic…

Pot încheia acest mic articolaş dedicat vinurilor întâlnite de mine în Zakynthos cu un avertisment: fiţi prudenţi când vedeţi etichete cu Verdeea şi Callinicos. Poate că sub eticheta Callinicos se comercializează şi vinuri bune, dar eu nu le-am întâlnit. Deşi vizita la crama Callinico a fost interesantă şi a meritat cele 30 de minute cheltuite acolo, vinurile locale băute de mine au fost o dezamăgire.

(va urma)