O saptamana în Zakynthos (4)

Cred ca o experienta culinara nu poate fi completa fara a asocia mancarea cu bautura potrivita. Termenul “bautura” include în întelesul frazei de dinainte nu doar vinul, ci si berea, sampania, coniacul, cafeaua, whisky-ul etc. Toate acestea se pot bea în asociatie directa (împreuna cu), sau indirecta (înainte ori dupa), cu mancarea.

Nu puteam sa las deoparte acest aspect al experientei culinare, asa ca în ultimul an, ajutat si de circumstante favorabile, am început sa ma interesez de vinuri. Am ajuns sa stiu cate ceva despre modul în care se produc si despre caracteristicile catorva soiuri. Cum îmi place uneori sa afirm, abia am întredeschis “usa” catre acest domeniu interesant si destul de vast al cunoasterii culinare. Sunt, deci, foarte departe de a fi un specialist în domeniu. Pot povesti frumos despre vinuri unor persoane din afara domeniului, dar mai am atat de multe de învatat, încat uneori ma simt descurajat.
Cum citisem despre Zakynthos ca unul dintre produsele sale agricole importante este vinul, am încercat sa degust vinurile locale atat la restaurant, cat si din supermarketuri.
Din pacate, oferta de vinuri locale era extrem de saraca. Cred ca 90% dintre sticlele oferite publicului proveneau de la Callinico, un mic producator din insula, iar soiul de struguri cel mai prezent era Verdeea, o varietate locala.
Existau, bineînteles, multe alte vinuri din alte locuri ale Greciei, în special din Creta, dar eu tineam sa cunosc gustul local, asa ca înca din primele doua zile am si degustat cateva sticle de Verdeea. Termenul “degustat” este pretentios, caci Verdeea este, cum m-am lamurit dupa prima înghititura, un simplu vin de masa (sau nici macar atat), fara pretentii. Tipul acela de vin în care pui linistit apa minerala si gheata si pe care îl bei doar de sete, asa, ca sa nu zici sa ti-ai astamparat setea doar cu apa. În supermarket costa 3,2 euro, deci calitatea era în concordanta cu pretul. Din pacate, nici celelalte sticle de vin local nu atingeau o calitate semnificativ mai buna; din fericire, nici preturile nu erau semnificativ mai mari. Cred ca cele mai scumpe vinuri, cele din Creta, erau pe la 6 euro.
Într-una din zile am decis sa mergem cu masina si sa vizitam în satul Vanatu o “kava”, adica un magazin de vinuri cu crama, totul în stil traditional, mult laudat de ghidul pe care l-am cumparat imediat ce am pus piciorul pe insula, pentru vinurile, rachiurile si uleiurile de masline produse local.

Am ajuns în Vanatu, dar acolo ne astepta o surpriza neplacuta. Magazinul era închis si oferea vederii un mic afis cu mentiunea “de închiriat”. Cum magazinul era situat într-o curte foarte mare, langa o alee de-a lungul careia, de-o parte era cultivata vita-de-vie, iar de cealalta maslini, iar în capatul aleii (situat la vreo 300m de poarta) se vedea o casa, m-am îndreptat catre aceasta ca sa aflu ce s-a întamplat cu magazinul si daca, prin împrejurimi, mai exista vreo kava; daca tot batusem drumul pana acolo, ne doream sa nu plecam fara sa încercam sa obtinem o degustare de vinuri si uleiuri.
Nu am reusit decat sa dau peste doi batrani care stiau atata engleza cat stiam eu greceste, adica mai nimic. Tot ce am putut smulge de la ei a fost ca magazinul este închis definitiv.
Am cam înjurat în gand, spunandu-mi ca ghidul are nevoie urgenta de o noua editie, cu informatii la zi.
Am plecat din Vanatu spre capul Skinari, doar ca norocul a facut ca în drum, în satul Kalipado, sa vad un afis mare care indica o kava. Era cea a familiei Voultsou, proprietara viei, cramei si “fabricii de vinuri” Callinico. Nimic de spus, locul era frumos, pitoresc si curat. Utilajele pentru prepararea vinului erau moderne, totul numai inox, dar crama avea acel aer traditional, care parca te transporta înapoi în timp cu vreo 100 de ani.


Conform celor gasite de mine în prospectul producatorului si pe Internet, la Callinico se proceseaza struguri de pe 19.000 mp, pe care familia Voultsou si alti cativa producatori cultiva 110 varietati diferite de struguri. 25 dintre acestea sunt folosite pentru a obtine circa 80% din totalul productiei de vin din zona. Soiurile cele mai importante sunt Gustulidi, Pavlos, Skiadipoulos pentru vinurile albe si Augustiatis, Black Rombola si Katsakulias pentru cele rosii.
Am aflat ca vinul de masa amintit mai sus, Verdeea, se produce din diferite varietati de struguri înca necopti complet, cu boabe galbui, în diferite proportii. Este foarte laudat de prospectele producatorilor, dar mie nu mi-a facut o impresie prea grozava. Ma rog, patriotismul local trebuie si el sa se manifeste, cu atat mai mult cu cat turistii, doritori sa se bucure de produsele insulei, trebuie amagiti într-un fel sau altul.

Fiindca tot am vorbit de turisti, întamplarea a facut sa sosim la crama în acelasi moment cu un autocar plin cu britanici si scandinavi, aflati mult dupa varsta a treia (adica printre ei paream si eu a fi un tinerel), angrenati într-una din acele excursii organizate de agentiile de voiaj. A fost, deci, aglomeratie mare si faptul ca nu am avut rabdare sa stau la coada ca sa degust înainte de a cumpara, avea sa-mi joace o festa.

Sigur, am fi putut participa si noi la degustare, dar aceasta se desfasura într-un mod care mi-a cam taiat cheful. Toata lumea statea în picioare, la coada ca la “împinge tava”, ajungea în fata unei tejghele, primea un pahar cu vin din ceea ce vroia, fara a se urmari o ordine în degustare; paharele erau identice pentru toate felurile de vin oferite, si, lucru cu adevarat grav, temperaturile lor erau identice si total nepotrivite. Fie ele rosii, rose sau albe, toate erau la temperatura “camerei”, adica pe la 30 °C. Degustarea nu-si avea, deci, rostul, caci oricum nu miaas fi putut da seama ce beau.

Am facut cateva fotografii, apoi mi-am luat inima în dinti si am despicat masa de turisti din fata tejghelei. Am reusit sa plec de acolo cu doua sticle, un alb si un rose, cele mai scumpe dintre cele puse la vanzare. Sa nu va închipuiti ca am dat o gramada de bani pe ele, caci cea mai scumpa sticla la vanzare costa doar 6 euro. Ţinand cont de pret nu m-am asteptat din start la mare lucru, dar stiti cum este cand curiozitatea te împinge de la spate… am sperat sa fiu placut surprins, cam asa cum te surprind în supermarketurile noastre vinurile chiliene, de pilda.

Daca as fi avut timpul sa degust înainte, nu as fi cumparat nicio sticla. Asa, le-am racit în frigiderul din camera în seara aceleiasi zile si le-am, sa-i zicem, degustat, cu prospectul producatorului alaturi. Desi laudate ca fiind corpolente si cu un post-gust lung, erau departe de a fi asa ceva.
V-am spus deja ca nu ma pricep la vinuri, asa ca pot sa va comunic doar parerea mea, de consumator care încearca sa fie onest si obiectiv. Vinurile nu mi-au placut deloc, ba chiar mi s-au parut si mai proaste decat Verdeea. Erau apoase si fara gust persistent. Ca s-o scurtez, am mai baut din ele tot diluate cu apa minerala, iar cate o jumatate de sticla a ramas în frigider si dupa plecarea noastra.
Marturisesc ca, de ciuda, nici macar nu am avut grija sa-mi notez ce vinuri au fost, si dupa ce le-am cautat acum în zadar pe Internet, cam vreo ora, m-am lasat pagubas. Oricum, nu ati pierdut nimic…
Pot încheia acest mic articolas dedicat vinurilor întalnite de mine în Zakynthos cu un avertisment: fiti prudenti cand vedeti etichete cu Verdeea si Callinicos. Poate ca sub eticheta Callinicos se comercializeaza si vinuri bune, dar eu nu le-am întalnit. Desi vizita la crama Callinico a fost interesanta si a meritat cele 30 de minute cheltuite acolo, vinurile locale baute de mine au fost o dezamagire.
(va urma)