O saptamana în Zakynthos (5)

Iata ca a venit la rand si ultima parte a seriei de articole dedicate insulei Zakynthos. Astazi va voi povesti cate ceva despre restaurantele de pe insula. De cele mai multe ori am mancat în Kalamaki, dar am încercat si restaurante din Zante, Keri si Xigia.

Spuneam în prima parte a serialului ca Zakynthos mi-a placut cel mai putin dintre insulele grecesti vizitate. Mancarea a fost unul dintre factorii care m-au facut sa am aceasta parere. Atunci cand calatoresc în afara Romaniei încerc sa îmbin turismul pe care l-ar face orice persoana cu preocupari normale, adica vizitez catedrale, palate, muzee, gradini etc., cu turismul culinar, dand atentie, pe cat posibil, mancarii locale, magazinelor alimentare si produselor alimentare traditionale.
De multe ori, încercand sa prind doi iepuri, nu prind niciunul, caci lipsa de timp ma împiedica sa manand în alte locuri decat cele turistice. Asa se face ca am mancat, de obicei, destul de prost în multe parti ale lumii. În ce priveste continentul european, caci în Asia mancarea mi s-a parut la o calitate net superioara, cel mai bine pana acum mancasem în Grecia. Mancarea greceasca mi s-a parut mereu gustoasa, iar una dintre explicatiile acestui fapt a fost aceea ca ceea ce se gateste în restaurantele lor este chiar mancare de casa, gatita asa cum o fac gospodinele si folosind ingrediente proaspete si de buna calitate. Nu cred, pana în Zakynthos, sa fi mancat prost în vreun concediu petrecut în Grecia.
Este adevarat ca gusturile mele, ca ale oricui altcuiva, se schimba; mie îmi place sa cred ca ale mele evolueaza, caci în ani experienta de a gati te face, în teorie cel putin, sa ai criterii din ce în ce mai corecte de a aprecia o mancare. Conform criteriilor mele, locurile în care am mancat în Zakynthos nu s-au ridicat la nivelul asteptarilor. Nu am mai avut, nici pe departe, acea satisfactie simtita în alti ani dupa ce am gustat preparatele grecesti.
Spuneam în episoadele trecute ca în Kalamaki exista o puzderie de restaurante. Mai toate prezentau un amestec de mancare traditionala greceasca si mancare italieneasca. Pizza si pastele, de pilda sunt atot prezente. La fel oribilul English breakfast, acea combinatie de cosmar de iahnie de fasole cu ochiuri, bacon prajit si carnati prajiti.

O figura ceva mai aparte o facea restaurantul „Maharaja”, care combina mancarea indiana cu cea chinezeasca. L-am ocolit, fiindca nu mi s-a parut o idee buna: cele doua culturi culinare sunt foarte deosebite una de alta, nu doar ca ingrediente, ci si ca mod de a concepe un preparat si de a-l gati; în plus, eram oricum hotarat sa mananc doar preparate locale. Este cam aiurea pentru mine sa merg în Grecia si ca mananc curry-uri si stir-fry-uri. Nu am fost singurul, de altfel, caci „Maharaja” a fost gol mai tot timpul cat am stat noi acolo. Oamenii din fotografia de mai sus nu stau la coada sa intre în restaurant, ci s-au adunat sa priveasca la lucru un pictor portretist.

Primul restaurant în care am mancat, chiar în prima zi a sosirii pe insula, a fost „Merlis”. Locul arata bine, placut, simplu mobilat, destul de tipic pentru o taverna din insule. Am comandat ceva usor, pentru un pranz de vara foarte calduroasa, ca sa intram în atmosfera: tzatziki si cate un peste la gratar.
Cum îmi stiti obiceiul, aveam deja în buzunar o punguta cu fulgi de ardei iute, cumparata chiar cu un sfert de ora înainte dintr-un supermarket numit, în mod curios, „Zeus II”. Pe „Zeus I” aveam sa-l descoperim în zilele urmatoare în Laganas.
Cu ardei iuti încerc sa dau un pic de viata mancarii din restaurantele europene, ca s-o aduc cat mai spre gustul meu. Necazul a fost ca fulgii acestia de ardei iute nu erau iuti absolut deloc; cred ca si un morcov ar fi fost mai iute. Punguta a luat, deci, drumul gunoiului.

Spre deosebire de alte locuri (foarte multe la numar) unde am manca tzatziki, de data aceasta mi-a fost adus decorat, destul de dubios, cu morcovi, rosii, ardei gras, masline si castravete. A fost gustos, dar cam prea usturoiat. Oricum, pasabil.

Pestele a fost si el gustos si corect gatit, suculent, dar garnitura, formata dintr-un amestec prea îmbelsugat de legume din conserva, legume fierte si crude, plus cartofi la cuptor, nu i s-a potrivit deloc. În fine, una peste alta, pranzul nu a fost chiar rau, multumita pestelui si vinegretei cu suc de lamaie si ulei de masline cu care l-am asezonat, dar nici de natura sa ne faca sa revenim la „Merlis”.

Cina am ales s-o luam tot în Kalamaki. Am schimbat restaurantul, bineînteles, si am ales un loc ce ni s-a parut interesant: „Olive Tree”. Acesta avea la intrare o pereche de pietre, conform inscriptiei, vechi de 100 de ani, folosite la zdrobirea maslinelor si transformarea lor într-o pasta, ce apoi era presata pentru a extrage din ea uleiul. Tot conform inscriptiei, „Olive Tree” era un restaurant de familie, lucru care mi-a placut: am eu o slabiciune pentru afacerile de familie. Locul era frumos, cald si placut decorat si era avantajat si de lumina unei seri frumoase.

Am mancat, din nou, ceva simplu: peste la gratar si chiftele zakynthiene.

Sincer sa fiu, nu prea aveam eu chef de chiftele la ora aceea, dar m-am sacrificat cand am vazut ca sunt trecute în meniu ca fiind facute dupa o reteta locala. În fine, singura diferenta fata de niste chiftele obisnuite cu sos de rosii era faptul ca se adaugase putina branza în sos. Oricum, preparatul a fost gustos, pestele la fel, vinul a fost rece, asa ca am încheiat seara într-un mod satisfacator. Daca ajungeti vreodata în Kalamaki, „Olive Tree” pare sa fie un loc ce merita sa fie vizitat.

Tot în Kalamaki, dar în ziua urmatoare, am mancat seara la un alt restaurant, numit „Milos”. Din nou, un loc placut, probabil tot o afacere de familei, caci patronul servea el însusi la mese. Un tip vorbaret si simpatic, care ne-a recomandat calduros uleiul din oliviera, afirmand ca este preparat chiar de el, din maslinii familiei, bineînteles tot din soiul Koroneiki: bun ulei, nimic de zis, plin de gust si aroma, de culoare usor verzuie. Mergea bine cu painea proaspata.

Am comandat „tirokafteri”, un preparat tipic grecesc, de fapt o crema din branza feta amestecata cu otet (sau suc de lamaie), ulei de masline extra virgin, ardei iute (sau piper alb), oregano si usturoi. Pasta de la „Milos” era usor picanta si usturoiata atat cat trebuia. Mi-a placut.

La felul doi am încercat un alt preparat traditional, „kleftiko”. Acesta este format din miel gatit lent, într-un recipient acoperit, la cuptor; preparatul final este plin de aroma. Se spune ca numele provine de la „kleftis”, care înseamna „hot”; conform legendei, hotii care reuseau sa fure din turmele de oi gateau carnea cuptoare ascunse, sapate în pamant, ca sa nu se vada fumul si sa nu le fie detectata prezenta. În Zakynthos kleftiko se serveste cu multa branza, astfel ca devine un preparat gratinat, un fel de „saganaki”. Mi-a placut si acesta, chiar daca l-am baut cu vin alb. Era atat de cald încat simteam ca vinul rosu, pur si simplu, nu va „intra”.

Celalalt fel comandat, din nou peste la gratar, a repetat povestea de la „Merlis”. Garnitura ciudata de spanac cu masline, la care se adaugau tot felul de legume crude, parea pusa cu furca în farfurie, doar pentru efect cromatic. Pestele a fost, însa, gustos.
Una peste alta, în concluzie, la „Milos” se mananca cel putin decent. Nu uitati sa cereti sa gustati uleiul patronului.

Un alt restaurant din Kalamaki pe care l-am calcat a fost „Zakinthi”. Îl remarcasem în serile anterioare pentru marimea si frumusetea gradinii. Am intrat acolo plini de speranta si am fost întampinati de un ospatar cam tafnos, care ne-a poftit sa asteptam vreo 3 minute, dupa care ne-a îndemnat sa ne alegem singuri masa. Oricum, terasa era pe jumatate goala, asa ca nu am priceput de ce ne oprise; probabil ca sa stim de la început cine este seful acolo.

Subliniez faptul ca terasa este foarte frumoasa. Merita mers acolo si doar pentru asta, caci sper ca ce ni s-a întamplat noua sa nu fie un eveniment regulat, ci doar un accident.
În sfarsit, ne-am asezat la masa si am comandat de mancare. Am ales un fel de bruschetta greceasca, kofte de miel cu sos de iaurt si menta si un platou al pescarului, format din mai multe tipuri de peste.

Gustarea a venit destul de repede si nu pot deloc sa ma pland de ea: îmbelsugata si gustoasa, mergea foarte bine cu vinul rece. Cum felul al doilea întarzia, ne-am apucat de povestit si, încet-încet, am terminat carafa de vin. Trecusera deja vreo 45 de minute de la comanda si începusem sa devenim oarecum nerabdatori, mai ales ca atat pestele cat si acele kofte s-ar fi gatit, în mod normal, foarte rapid.
Între timp, am apucat sa privim cu atentie terasa. Arata în continuare bine, avea 35 de mese si era deservita de 4 ospatari. As fi vrut sa fac mai multe fotografii, dar mesele însepusera sa se ocupe si oriunde as fi îndreptat aparatul, as fi dat senzatia ca fotografiam, de fapt, oamenii de la mese.
Chiar în fata noastra se afla cladirea în care se afla bucataria si barul. Aveam, de fapt, o vedere perfecta asupra locului de unde pornea mancarea spre mese. Era un fel de tejghea, unde se agita un bucatar batraior si mustacios. De fiecare data cand monta vreo masa, dadea de stire pocnind un clopotel ca acelea de la receptiile hotelurilor. Din pacate pentru noi, clopotelul era actionat cu o frecventa extrem de lenta. Cred ca-l auzeam doar o data la 5-6 minute. Între timp, terasa se umpluse si toata lumea astepta mancarea… care nu mai venea.
Am mai fost martorii unei întîmplari nostime, în care o chelnerita, purtand carnetelul cu nota facuta, a alergat între 7-8 mese, întreband cui apartine nota. Într-un final si-a gasit destinatia. Povestea s-a repetat apoi vreo 15 minute mai tarziu. Poate ca era prima ei zi de munca, nu stiu ce sa spun, dar chestia asta mi-a lasat impresia unei proaste organizari.

La un moment dat, am „agatat” cu greu unul dintre ospatari si l-am întrebat ce se întampla cu comanda noastra. Ne-a zis: „Scuze, imediat, imediat„. Am ramas calmi si i-am comandat o carafa noua cu vin, ca sa ne treaca timpul mai usor. Am asteptat vreo 20 de minute, dar vinul nu vroia sa vina, desi ospatarul cu pricina s-a tot învartit pe la mesele de langa noi, aducand scrumiere, note de plata si lampi cu gaz (începuse sa se întunece binisor). De vinul nostru uitase.
Am hotarat sa nu ma enervez si am agatat alt ospatar. Acesta a reusit sa revina în 5 minute cu vinul. L-am baut în tihna, povestind, dar mancarea tot nu a aparut. Cred ca trecusera deja vreo 90 de minute. Bun, venise timpul sa ma enervez, asa ca am luat-o cu pas hotarat spre bucatarie. Acolo, la tejghea, ospatarul cel tafnos tipa la bucatar, care îi raspundea cam la fel de manios. I-am lasat sa se certe în tihna 2 minute, dupa care l-am abordat pe ospatar. „Ştii ca asteptam de o ora si jumatate ceva care se gateste în 10 minute?” „Ştiu, stiu.” mi-a raspuns el. „Scuze, voi veni cu ea imediat, va rog nu plecati„.
Bun. M-am întors la masa si, mare surpriza, mancarea a sosit cam in 5 minute. Era deja atat de întuneric, încat nu am reusit sa mai fac fotografii. Cert este însa sa platoul cu peste era foarte sarat, koftelele mele erau seci si, în plus, sosul de iaurt nu avea nici pic de menta.
Terasa începuse sa se goleasca, asa ca ospatarii începusera si ei sa se miste mai repejor. Am primit nota de plata la doar 10 minute dupa ce am cerut-o, am platit si ne-am îndreptat spre iesire. Ospatarul tafnos, acum destul de spasit si de umil, a venit sa-si ceara din nou scuze. Eu, încercand sa înteleg ce s-a întamplat, l-am întrebat de cat timp lucreaza acolo. „De 12 ani„, a venit raspunsul. „Nu aveti personal destul la bucatarie? Cati bucatari sunt?
Sunt cinci” mi s-a raspuns. Am ramas cu gura cascata. „Şi atunci de ce întarziati cu mancarea?” Am primit un raspuns care m-a lasat masca: „A fost lume multa, s-a umplut terasa, si la noi totul se gateste pe loc, afara de kleftiko si altele asemenea.
Ştiu foarte bine cata mancare pot scoate 5 bucatari daca sunt bine organizati. În cinci minute cel putin 3 mese, caci degeaba încerca sa ma abureasca ospatarul; tzatziki, icrele, pastele de branza etc. se fac cate o galeata odata, nici vorba sa se prepare pe loc; preparatele cu sos sunt gata de dimineata, la servire doar se încing, iar meniul restaurantului continea cel mult 20 de preparate, toate simple si rapid de gatit, adica kofte, peste, fructe de mare, pui la gratar si altele asemenea.
Daca ai 5 bucatari si doar 140 de oameni capacitate maxima, si astia venind în transe de 10-15, o întarziere de 90 de minute este inacceptabila. Am îndraznit sa întreb din nou: „Ce faceti în plin sezon? Atunci se vor umple mesele în permanenta.” Raspunsul a fost, din nou, uimitor: „Noi nu ne dorim sa avem plin aici, doar asa, mai pe jumatate.
Daca eu as fi fost patronul de la „Zakynthi”, l-as fi dat afara pe loc. Carevasazica, pentru un maxim de 140 de clienti am 5 bucatari, 4 ospatari si, probabil, alte 2-3 persoane la spalat vasele si un barman, iar personalul prefera sa nu fie terasa plina, ca sa munceasca mai putin. Dupa 12 ani de munca în acelasi loc, tafnosul nu reusise înca sa-si organizeze nici macar cechipa sa de ospatari. Probabil de aceea fusese asa gretos cu noi la început: el nu avea nevoie de clienti.

Va voi povesti, în final, de pranzul luat la restaurantul „Nereus” din Xigia. În acea zi era foarte cald, noi eram pe drum de cateva ore, iar terasa de acolo era primitoare si, lucru important, racoroasa. Restaurantul, tot o afacere de familie, avea o oferta interesanta. Mi-au atras atentia o branza preparata în stil traditional zakynthian, tzatziki (de, vroiam ceva racoros), paine cu usturoi, un stiffado de mistret si o musaca mixta, cu cartofi, vinete si dovlecei.

Am întrebat patroana cum este branza zakynthiana si mi-a raspuns ca este o feta de capra, marinata în ulei de masline, cu usturoi si oregano. Suna tentant si ma asteptam la o branza relativ sarata, grasa (atat de la laptele de capra cat si de la uleiul de masline), cu o placuta aroma de oregano si usturoi. Nici vorba. Mi s-a adus o bucata de branza buretoasa, fara pic de aroma si gust. Nu exagerez cand spun ca poate concura la titlul de cea mai proasta branza pe care am pus gura vreodata. Am încercat eu s-o dreg cu ulei, cu piper, cu sare si cu tot ce mai aveam la îndemana, dar în zadar. Nu s-a putut manca.

Painea cu usturoi s-a dovedit a fi o imitatie nereusita si saracacioasa de bruschetta (mult sub cea mancata la „Zakynthi”), tzatziki-ul era într-o cantitate infima, de parca fusese racait cu lingura de pe fundul vreunui borcan.

Stifado era gustos, dar bucatile de carne, destul de grase ele însele (mistretii o duc bine în Zakynthos, se pare) pluteau într-un sos gras provenind de la un adaus neparcimonios de ulei de masline. Îmi place mult uleiul de masline, dar grecii chiar exagereaza uneori.

Musacaua – servita în mod „inspirat” alaturi de alti cartofi, de data asta prajiti, si de alti dovlecei, gatiti la gratar – nu m-a dat pe spate, mai ales din cauza texturii. Gustul era OK, dar toate componentele sale erau uniform de (foarte) moi, sau, mai curand, flescaite; si musacaua, la randul ei, mustea de ulei.

Cum lasasem destul din mancare în farfurie, patroana a încercat sa mai dreaga impresia aducand un desert din partea casei. Recunosc, nu prea m-am prins ce mi-a adus. Era o crema de branza, cu gelatina si aroma de vanilie, presarata cu scortisoara si stropita cu caramel, asezata peste un blat cu gust si aspect de coliva. Teoretic, combinatia nu ar fi trebuit sa aiba nimic rau, dar a fost ceva acolo care m-a deranjat, asa ca doar am gustat din ea.
Cateva ore mai tarziu, dupa ce am ajuns în Kalamaki, la hotel, mi s-a facut rau si… ce s-o mai scald, am vomitat. Nu mai facusem asa ceva de peste 40 de ani si chiar credeam ca am pierdut acest reflex, dar în final a fost bine ca l-am pastrat; am reusit astfel sa trec hopul. Nu vreau sa dau cu piatra în bucataria de la „Nereus”, poate a fost de vina caldura excesiva si nu mancarea, dar în mod clar bucatele grase si neapetisante de acolo nu mi-au cazut bine. Deci, din punctul meu de vedere, un loc de evitat.
Sigur, am mai mancat si în alte locuri în insula, dar au fost mese fara istoric. Impresia generala cu care am plecat nu a fost deloc stralucita, nici în ceea ce priveste bucatele, si nici serviciile. Sigur, la cate restaurante exista în Grecia, cred ca un sfert din populatie este formata din bucatari si ospatari, asa ca este inevitabil ca serviciile sa mai si schioapete.
Am comandat special, ori de cate ori am avut ocazia, preparate pe care le-am implementat si eu, împreuna cu Costel Clipescu, la restaurantul „Casa cu Tei” din Craiova. Ma refer la tzatziki, hummus, kofte cu sos de iaurt si menta, rasol de miel la cuptor, cartofi cu rozmarin, cartofi prajiti, legume la gratar, salata greceasca, peste la gratar, creveti cu sos picant si altele. Toate, dar absolut toate, au fost mai prost gatite si mai neglijent montate.
Sunt convins acum ca grecii, în zonele turistice, adica acolo unde restaurantele abunda si oferta este foarte bogata, nu se asteapta ca un turist sa le calce pragul mai mult de 1-2 ori; de aceea nici nu se straduiesc sa „presteze” bine. Peste tot m-a surprins asocierea proasta dintre preparate si garnituri, prezentarea saracacioasa si neinspirata (nu am primit nici macar o frunzulita de busuioc ca decor sau o tocatura de patrunjel presarata deasupra mancarii), serviciile neglijente si lente. Rareori am avut parte de personal zambitor si eficient.
Daca ceea ce am întalnit în Zakynthos se regaseste la nivelul întregii tari, atunci va asigur ca, în ce priveste restaurantele, serviciile si preturile sunt mai bune în Romania. Ba chiar, pot afirma ca am mancat în Bucuresti si Craiova bucate grecesti mult mai bine gatite decat în Grecia.
Încheiere:
Aici se termina seria despre cele 7 zile petrecute în Zakynthos. Desigur, povestea mea este subiectiva si incompleta, dar relateaza cat se poate de corect ceea ce mi s-a întamplat mie si cum am reactionat eu la cele întamplate. Sunt convins ca multi altii care au fost acolo în aceeasi perioada cu mine au o versiune diferita.
Nu regret ca am fost în Zakynthos, dar nici nu m-as întoarce acolo prea curand. Poate peste vreo 10 ani, caci acum exista o mica nepotrivire de caracter între mine si aceasta insula. Daca ma mai schimb eu, sau daca se mai schimba unele lucruri pe acolo, este posibil ca în viitor sa ne întelegem chiar bine. Pana atunci…
Concluzie:
Daca vreti sa vedeti peisaje frumoase si daca va doriti doar sa faceti plaja si sa va distrati în baruri si discoteci, atunci Zakynthos este un loc ce vi se potriveste.
Daca doriti sa gasiti restaurante bune, sa vizitati fabrici de ulei, crame, stane si magazine alimentare, 2-3 zile va vor fi de ajuns daca aveti norocul sa gasiti ceea ce cautati. Eu nu prea am reusit.
Daca doriti sa vedeti castele, biserici, fortarete, muzee, atunci cautati alta destinatie.
Orice ati dori sa faceti, tineti minte ca acolo tantarii sunt o forta care nu trebuie neglijata.


8 comentarii pe “O saptamana în Zakynthos (5)

  1. ophelia1983 spune:

    Per ansamblu, nici mie nu mi-a placut modul in care gatesc grecii. Desi retetele sunt bune la origine, mustesc in ulei de masline, sunt neglijent aranjate pe farfurie, asa ca raman la ideea ca merita sa te bucuri de restul lucrurilor (peisaje, clima), dar mai putin de bucatarie 🙂

    Iar deserturile alea din partea casei, m-au innebunit (si nu intr-un mod bun). :)) Se pare ca nu stiu alte combinatii decati blaturile cu biscuite si budinca?!

    Subscriu, in Romania gasesti preparate grecesti mai bune ca la ele acasa .

  2. Cristian spune:

    Draga Radu,
    Eu lucrez in Zkynthos de 4 ani ca ghid. Intr-adevar, mai proasta alegerea decat Kalamaki nu exista. Si regret ca te-a axat pe peste exact intr-o zona in care nu sepescuieste – din cauza broastelor testoase care sunt pe cale de disparitie. Pacat ca nu ai incercat si iepurele zakynthian care este delicios, stamna, stifado de vita sau iepure. Dar, poate mai vii pe aici si o sa incerci sa vizitezi si alte localuri: taverna pescareasca din portul Agios Nikolaos, taverna I Thimalos din centrul orasului Zante, taverna Pepermint din Argassi, tavernele Mr. Dallas, Michael’s Place si Paradise din Laganas, taverna El Greco din Ag. Sostis, restarurantul Popeyes din Tsilivi etc. Te cred ca te-a apucat sa sondezi localurile din imediata vecinatate asa cum face orice turist, dar nu strica si un pic de informare in prealabil. Te asigur ca bucataria zakynthiana este una dintre cele mai complexa bucatarii din spatiu mediteraneean (sa nu trecem cu vederea faptul ca media de viata aici este de 85 de ani). Cand voi reveni in tara am sa-ti aduc niste mostre de mizinthra (branza locala), ladotiri (branza pastrata in ulei), un ulei zakynthian (pentru ca aici tot uleiul este obtinut DOAR prin presare la rece si este EXTRA virgin). S-auzim de bine!

    • Radu Popovici spune:

      @Cristian: De obicei ma informez inainte de a pleca undeva in concediu. Nu si anul acesta, cand totul a fost aranjat in mare graba. Ma rog, am povestit circumstantele plecarii mele in primul episod al seriei.
      Multumesc pentru informatii, pacat ca vin prea tarziu pentru mine.

  3. nea'Mielu spune:

    ai dreptate, si pe mine m-au uimit de multe ori garniturile grecilor.. dar cartofii prajiti langa musacaua de vinete, mi se pare de-a dreptul imposibil..

    n-ai apucat sa mai spui, zeus I a fost mai iute? 🙂

    • Radu Popovici spune:

      @nea’Mielu: Nu era o musaca de vinete, ci una care continea si cartofi, asa ca mirarea este si mai mare.
      La „Zeus I” nu am intrat, l-am vazut doar din masina cand am trecut pe langa el.

  4. Mirela Stanescu spune:

    Da, din proprie experienta, pot spune ca este foarte „placut” sa astepti mai mult de 2 ore mancarea, timp in care sa fi tratat(a) cu indifirenta …Intre timp iti piere si foamea, si pofta, si curiozitatea, si setea, chiar si nervii. Esti deja prea sleit, cu un gust amar si cu o mare nedumerire: oare de ce am „meritat” asta ? (pe timpul si banii clientului, bineinteles).

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.