Se apropie cu paşi mari sărbătorile de sfârşit de an şi, vrând-nevrând, începem să intrăm în ritmul lor. Cum să nu faci asta dacă pe toate canalele media ni se transmit insistent mesaje clare: Vine Crăciunul, hai să fim mai buni, hai să ne înălţăm spiritual, hai să ne facem cadouri (iar noi, ca orice societate consumistă ce începe să se respecte, ne vom conforma şi vom ba buzna în magazine), hai să ne lăcăm cuprinşi de atmosfera blajină pe care ar trebui să ne-o aducă Crăciunul şi Anul Nou.
Pe mine m-a izbit deodată curiozitatea. Am vrut neapărat să aflu de unde provin aceste obiceiuri, de ce şi cum au apărut ele în viaţa noastră. Când eram copil mă încântau cadourile şi cozonacii, dar cum copiii mei sunt adulţi, iar nepoţii încă nu au venit, îmi pot permite ca anul acesta să fiu un fel de analist şi să postez un articol sau două, chiar neculinare, despre zilele festive ce sunt pe cale să vină.

Crăciunul, sau naşterea Domnului, face parte dintre cele 12 sărbători domneşti ale Bisericii Bizantine şi este a treia mare sărbătoare după Paşti şi Rusalii. Cu toate că este asociat cu naşterea lui Isus Hristos, Crăciunul are o istorie care începe acum mai bine de 4000 de ani. Multe din actualele noastre obiceiuri de Crăciun existau cu multe secole înainte de naşterea pruncului Isus. Cele 12 zile ale Crăciunului, focurile strălucitoare, schimbul de daruri, carnavalurile (paradele), colindătorii care cântă la fiecare casă, festinurile şi procesiunile îşi au originea în vremurile de început ale Mesopotamiei.

De la mesopotamieni la romani
Multe din aceste tradiţii, regăsite astăzi în manifestările specifice Crăciunului au început odată cu sărbătorirea Anului Nou în Mesopotamia. Mesopotamienii aveau o credinţă politeistă, iar zeul lor principal era Marduk. În fiecare an, la venirea iernii, se credea că Marduk se războieşte cu monştrii haosului. Pentru a-l ajuta pe Marduk în lupta sa, mesopotamienii ţineau un festival închinat Anului Nou. Acesta se numea Zagmuk şi dura 12 zile. Regele mesopotamian se ducea la templul lui Marduk şi jura credinţă zeului. Tradiţia cerea ca regele să moară la sfârşitul anului şi să i se alăture lui Marduk în luptă. Pentru a-şi cruţa regele, mesopotamienii au adoptat soluţia unui “rege fals”. Se alegea un criminal care era îmbrăcat în haine regeşti; i se acordau tot respectul şi toate privilegiile unui rege adevărat. La sfârşitul petrecerii regele fals era dezbrăcat de hainele scumpe şi ucis, salvând astfel viaţa adevăratului rege.

Persanii şi babilonienii aveau un festival asemănător, numit Sacaea. Parte din sărbătoare era schimbul de locuri: sclavii deveneau stăpâni, iar stăpânii trebuiau să se supună.

Europenii din antichitate credeau în spirite rele, vrăjitoare, fantome şi troli. La apropierea solstiţiului de iarnă, cu nopţi lungi şi zile scurte, mulţi oameni se temeau că soarele nu se va mai întoarce niciodată. Pentru a-l întâmpina, la revenire se oficiau ritualuri şi sărbători speciale.

În Scandinavia, în timpul lunilor de iarnă, soarele dispare zile în şir. După 35 de zile se trimiteau cercetaşi pe vârfurile munţilor, ca să pândească întoarcerea soarelui. La vederea primei raze de lumină, cercetaşii se întorceau cu veştile bune. Acesta era începutul unei mari sărbători, numita Yuletide, şi în jurul unui buştean aprins se servea o masă foarte specială. Se aprindeau focuri mari, în semn de bun-venit pentru soare. În unele locuri oamenii atârnau mere pe crengile copacilor, pentru a-şi aminti că primăvara şi vara urmau să se întoarcă curând.

Vechii greci ţineau un festival asemănător cu Zagmuk/Sacaea pentru a-şi sprijini zeul, pe Kronos, care se lupta cu Zeus si Titanii săi.

Romanii îşi sărbătoreau şi ei zeul, pe Saturn. Festivalul lor, numit Saturnalii, începea la mijlocul lui decembrie şi se încheia la 1 ianuarie. Pe lângă strigăte de “Jo Saturnalia!”, sărbătoarea includea mascarade pe străzi, mese îmbelşugate, vizite la prieteni şi schimb de daruri aducătoare de noroc, numite “strenae”. Romanii îşi decorau casele cu ghirlande de laur şi cu pomi verzi, în care atârnau lumânări. Şi aici stăpânii şi sclavii făceau schimb de locuri. Saturnaliile erau o perioadă veselă şi festivă pentru romani, dar creştinii au considerat-o o abominaţie care onora un zeu păgân.

Primii creştini au dorit să facă din naşterea Domnului o sărbătoare religioasă solemnă, nu una veselă şi zgomotoasă, ca Saturnaliile păgâne. Dar, pe masură ce creştinismul se răspândea, creştinii erau din ce în ce mai alarmaţi de faptul că noii convertiţi continuau să sărbătorească Saturnaliile. La început Biserica a interzis această sărbătoare. Fără succes însă. În cele din urmă s-a decis ca sărbătoarea să fie “îmblânzită” şi transformată într-una potrivită Fiului lui Dumnezeu. Unele legende spun că sărbătoarea creştină a Crăciunului a fost inventata ca alternativă a sărbătorilor păgâne din decembrie. Data de 25 nu era sacră numai pentru romani, ci şi pentru persani, a căror religie era principala rivală a creştinismului la vremea respectivă. În cele din urmă Biserica a reuşit să ia veselia, luminile şi darurile Saturnaliilor şi să le ofere sărbătorii Crăciunului.

Data exactă a naşterii lui Hristos nu a fost niciodată stabilită cu precizie. Tradiţia spune că ea se sărbătoreşte din anul 98 d.H. În anul 137 d.H. episcopul Romei a decretat că ziua naşterii Pruncului Isus să fie o sărbătoare solemnă. În anul 350 d.H, un alt episcop al Romei, Iuliu I, a ales data de 25 decembrie pentru sărbătoarea Crăciunului.

(va urma)

În aceeaşi serie de articole:
O scurtă istorie a Crăciunului – partea 2