Între „Apollo 2” şi nylon

Se spune că, dacă motivele pentru care plângem sunt mereu aceleaşi (moartea unei persoane dragi, necazuri în dragoste, probleme profesionale, boală etc.), cele pentru care râdem sunt însă extrem de diverse şi, mai mult, îşi pierd sau îşi recâştigă în timp valabilitatea. Cine mai râde astăzi de bancurile despre camuflajul din timpul ultimului război mondial? Cine şi-ar fi închipuit vreodată că etichetele unor produse dintr-o economie, teoretic de piaţă, pot stârni râsul?

De fapt mie nu-mi stârnesc doar râsul, ci mă şi umplu de-a dreptul de nervi. Cum este posibil ca eticheta, practic primul „lucru” care te informează asupra denumirii şi calităţii produsului – cartea de vizită a acestuia – să fie lăsată în seama unor diletanţi, adesea nici măcar cunoscători ai limbii române? Dar oare de ce mă mir, când acelaşi lucru se întâmplă în presa scrisă, la televizor, la radio, în Parlament, şamd. Rezultatele unui sistem de învăţământ dezastruos încep să se vadă şi să ne facă nu să râdem, ci să ricanăm nervos.

Dar să revenim la etichetele noastre. M-am dus deunăzi să cumpăr un sucitor, un rulou pentru aluat. Doream ceva simplu, din lemn, ieftin şi practic. Nimic de zis, am găsit produsul şi acesta corespundea calitativ. Nu am deci nimic cu produsul în sine. Abia acasă m-am uitat atent pe etichetă şi am căscat ochii mari. Iat-o mai jos.
Sucitor Apollo 2
Sucitorul se numeşte Apollo 2. Frumos nume! Parcă am fi în bancul (sau o fi un caz real?) cu ţiganul care şi-a botezat copilul Apollo 11. De ce Apollo 2 şi nu 9, sau chiar 11, nu ştiu să vă spun. Este absolut ridicol să ţii în mână un Apollo, cu care să suceşti aluatul, indiferent de numărul său.
Mai jos ni se explică ce face produsul, adică Apollo 2: „Sucitorul este un articol tradiţional, cu care se întinde şi se subţiază foaia de aluat de către gospodine, în patiserii, zone food etc.” Trecând peste „se întinde şi se subţiază” care ar putea însemna exact acelaşi lucru în cazul aluatului, de când avem noi tradiţia „zonelor food”? Şi ce mama naibii or fi acelea? Zone în care se prepară mâncare? Zone de alimentaţie pulbică? De ce nu le spunem, atunci, „localuri de alimentaţie publică”, aşa folosim cuvinte care sunt în limba noastră, în DEX, pe înţelesul tuturor „gospodinelor”, care sunt principalul destinatar al produsului. Îmi şi închipui cu deliciu o gospodină tradiţională activând într-o zonă food, şi nu oricum, ci cu Apollo 2 în mână.
Dar să continuăm: „Este realizat din lemn de esenţă tare, înalt finisat.” Ce mama naibii domnule, cum adică „înalt finisat”? O fi vreo mobilă de lux? Apollo 2-urile mai puţin înalt finisate au aşchii la vedere?
Eticheta continuă să ne informeze: „Recomandăm la prima utilizare, ungerea articolului prin ştergere cu o lavetă îmbibată în ulei comestibil.” Cum adică ungerea prin ştergere? De ce nu prin frecare, atingere, mângâiere, umezire? Ungerea exact asta înseamnă: ştergere, frecare, atingere cu ceva umed. Era de ajuns „ştergerea articolului cu o lavetă…”.
Eticheta încheie apoteotic: „Este un produs 100% ecologic.” Nu prea te prinzi dacă se referă la uleiul comestibil, sau la Apollo 2, dar cu puţină bunăvoinţă îţi cam poţi da seama. Suntem deci asiguraţi că arborele din care provine sucitorul a fost crescut în libertate, fără îngrăşăminte, nu este tratat cu antidăunători şi diverse alte medicamente şi este, deci, propice consumului uman. Mulţumim Apollo 2!

O altă etichetă ridicolă care mi-a pus creierii pe moaţe a fost una găsită pe o banală pungă cu alune.
Alune Nylon
Alune Nylon! Nu-i aşa că sună excepţional? Conform Dex, nylon, sau nailon, este „o fibră textilă poliamidică obţinută pe cale sintetică, folosită la confecţionarea ţesăturilor subţiri şi a multor produse tehnice”. Probabil DEX-ul a omis să spună şi că sunt o varietate de alune. Aştept cât de curând Stafide PVC, Fistic Relon şi Migdale Vâscoză. Sau, de ce nu, Chivas Celofibră, ca o încununare supremă a prostiei!

Revenind la etichetă, ni se explică sub acest nume bestial, Alune Nylon, că ţara de provenienţă este China. Foarte bine. China produce o grămadă de alune. Şi pe la noi creşte pomul acesta, dar fiecare este liber să ia alune de unde are chef, adică din orice zonă food. Alunele de faţă provin, deci, din China. Probabil că doar chinezii s-au gândit să facă alune din nylon. Stai puţin! Cum din China?! Păi mai jos scrie clar: „Producător S.C.Demal S.R.L.”. Nu mai înţeleg nimic: Demal are plantaţii în China? Sau Demal importă alune din China, deci nu le produce, şi le ambalează în România, pe undeva pe la Filipeştii de Pădure? Păi dacă-i aşa, Demal este doar ambalator şi/sau distribuitor, nu producător. Opa, stai aşa! Păi ca distribuitor este trecută altă firmă, S.C. Batul Micro Impex S.R.L. „Frumos” nume are şi aceasta, dar măcar nu are anvergura unui Alune Nylon. Eu sunt cam confuz, dar încerc să reconstitui filiera. Deci, alunele se produc în China, Demal le ambalează şi se făleşte, pe nedrept, că este producător, apoi pungile sunt distribuite de Batul (sau Băţul?… nu m-ar mira). Dar acestea sunt amănunte neglijabile. Ceea ce ne rămâne sunt aceste Alune Nylon. Altminteri, bune la gust, n-aş fi zis că mănânc… nylon.

Zău, am ajuns să nu mai fiu uimit de nimic. În orice clipă mă aştept la absolut orice care să demonstreze încă o dată că ne-am tâmpit, dacă nu toţi măcar o parte dintre noi. Cine naiba angajează aceşti „scriitori de etichete”? Cine îi controlează? Chiar nu mai ştie nimeni să vorbească şi să scrie corect limba maternă? Cum de reuşim să cădem în ridicol şi atunci când concepem o banală etichetă?
Acum 20 de ani ne doream o societate care să funcţioneze pe criteriile competenţei. Iată că am şi creeat-o, dar am greşit, se pare, sensul, ori direcţia de schimbare a societăţii. Am inversat, nu ştiu cum, polii. Ceea ce ar fi trebuit să fie un plus, s-a transformat într-un minus, unul mare de tot.