Acest material este dedicat tuturor celor cu care am avut în ultimii doi ani diverse discuţii şi schimburi de opinii asupra peştelui „proaspăt” care se comercializează prin magazinele noastre.

Deşi am reuşit ca în ultimii ani să învăţ destul de multe despre ingredientele culinare, iată că de curând am fost păcălit destul de urât. Ca s-o iau cu începutul, păcăleala a survenit acum câteva zile, pe când făceam aprovizionarea pentru o filmare cu un post de televiziune. Pregătisem o reţetă mediteraneană, interesantă, în care ingredientul principal era peştele. Bineînţeles, ca să păstrez consecvenţa reţetei, îmi doream nişte fileuri de peşte mediteranean. Astfel am purces eu către Carrefour Piaţa Unirii, tot făcându-mi în minte socoteli cam ce peşte urma, sau nu, să găsesc acolo.

Şi iată că soarta pare să-mi surâdă, căci văd în vitrina de la raionul de peşte, ditamai fileurile de halibut (sau, pe româneşte, cambulă), importat din Spania, cu o carne albă şi frumoasă. Cam scump, 64 lei/kg, dar singurul care s-ar fi pretat la originea mediteraneană de care aveam eu nevoie. În rest, fileuri de păstrăv, somon şi crap, adică peşti de apă dulce şi de munte. Nu mai gătisem niciodată halibut şi oricum era singura variantă corectă. Am cumpărat 6 fileuri, în ideea să gătesc o tură (adică 2 fileuri) şi înainte de filmare, ca să nu am surprize, şi să mai am încă 2 fileuri de rezervă, în caz că se întâmplă ceva în timpul filmării. Nu mi s-a întâmplat niciodată nimic atât de rău încât să stric reţeta de tot, dar vroiam să fiu acoperit.

Bun, ajung eu acasa, spăl peştele, îl usuc cât mai bine cu prosoape de hârtie, îl sărez şi îl piperez. Încing o tigaie neaderentă, pun puţin ulei, aştept să se încingă şi acesta şi pun fileurile în tigaie. Încep să sfârâie frumos şi totul părea să decurgă minunat. Doar că, stupoare, fileurile nu se rumenesc, căci încep să lase o grămadă de apă. Mai mult, se dezintegrează în tigaie, chiar fără să le ating. Supărat şi dezamăgit le las cât să se facă şi apoi le scot, cu chiu cu vai (căci se rupeau doar privindu-le, nu mai zic manevrându-le) pe farfurii. Gust o bucăţică de peşte. Sărat potroacă! Nu-mi venea să cred că pusesem atâta sare. De fiecare dată pun cu mâna, ca să am o măsură cât mai precisă a cantităţii şi nu-mi explicam cum putusem să greşesc atât de flagrant.

Pus în gardă de acest eşec mă hotărăsc ca pentru filmarea de a doua zi să nu las nimic la voia întâmplării. Aşa că pun la scurs peştele, îl şterg bine de tot cu prosoape de hârtie, îl aşez frumos, bine întins pe o planşetă de tocat, îl acopăr lejer cu un prosop şi îl pun în frigider.
A doua zi cele 4 fileuri erau doar puţin jilave la atingere, în rest uscate, miroseau frumos, păreau ferme. Culoarea lor era albă, chiar frumoasă. Am începu să mă simt mai îmbărbătat şi deja anticipam ce frumos vor arăta în farfurie.
Ca să fiu sigur, am dat şi o căutare pe internet, ca să văd dacă acest halibut are ceva special şi dacă se găteşte în vreun fel anume. Nu am găsit însă nimic de care să merite să ţin seama.

A venit şi momentul filmării, am mânuit eu fileurile cu mare grijă, am încins corect tigaia şi uleiul şi am sărat cu foarte mare prudenţă. Dar, stupoare, când au dat de uleiul încins, fileurile au început să lase lichid, nu s-au rumenit frumos şi, din nou, practic s-au descompus în tigaie. La gust, sărate potroacă. M-au apucat toţi dracii, cum se spune.
Am reluat reţeta, doar de-al naibii, şi nu le-am mai sărat de loc. Fileurile mele la fel: apoase, descompuse şi sărate ca Marea Mediterană.

Cu chiu cu vai am obţinut nişte imagini decente cu preparatul final, dar mie-mi venea să urlu de nervi. M-am chinuit o grămadă, întrebându-mă unde am greşit; noaptea am dormit doar vreo 3-4 ore şi am visat numai cambule şi halibuţi.

Credeţi-mă, am prăjit peşte de zeci de ori şi chiar ştiu cum se face asta. Nu-mi explicam unde am greşit. Până la urmă mi-am luat inima în dinţi şi l-am sunat pe amicul Costel, fost bucătar-şef la Burebista pescăresc, om care a gătit mai mulţi peşti decât voi putea mânca eu vreodată. După discuţiile cu el am aflat care era problema. M-am bucurat că problema nu fusese la mine, dar asta a fost singura consolare.

Se pare că exportatorul spaniol, sau, mai curând, distribuitorul român ori chiar supermarketul, au primit peştele congelat. L-au decongelet, nu au reuşit să scape de el şi l-au recongelat, ca să îl re-decongeleze apoi şi să-l pună la vânzare. Mai mult, l-au injectat cu apă cu sare, ca să atârne mai greu şi ca să-şi păstreze aspectul. Acum m-am lămnurit eu de ce lăsa apă şi era oribil de sărat, indiferent de eforturile mele.

Mi s-a mai spus că nu ai cum să-ţi dai seama de măgăria făcută, decât poate dacă guşti peştele crud, sau dacă ai o foarte mare experienţă în comerţul cu halibut.
Nu pot să mă laud cu niciuna dintre aceste două calităţi, aşa că am fost păcălit. Un prieten m-a sfătuit să fac apel la Protecţia Consumatorului, dar nu mai păstrasem nici bonul şi nici vreo bucăţică din peştele incriminat. În plus, sunt destul de leneş când vine vorba despre mers la avocaţi, depus plângeri, mers la audieri etc.

Iată, deci, cam cum sunt peştii „proaspeţi” de la noi, „expediaţi cu avionul cu o seară înainte”, cum fusesem eu asigurat de vânzător. Peşti congelaţi direct pe pescadoare, apoi decongelaţi şi păstraţi pe pat de gheaţă. Până aici este OK. Ce ne facem însă dacă nu se vând. Cum adică, ce ne facem? Luăm ţeapă, aşa cum am luat eu cu cambula-halibută.
Mă simt destul de aiurea să mă ”laud” că am fost păcălit, dar poate că experienţa mea vă va folosi, iar dvs. nu veţi păţi acelaşi lucru. Mă bucur că am scăpat doar cu nervii zgândăriţi şi cu banii luaţi şi că nu m-am îmbolnăvit, nici eu şi nici altcineva dintre cei care au gustat mişelia asta de peşte.