Omul care împute locul – partea 4

Acest material este dedicat tuturor celor cu care am avut în ultimii doi ani diverse discutii si schimburi de opinii asupra pestelui „proaspat” care se comercializeaza prin magazinele noastre.

Desi am reusit ca în ultimii ani sa învat destul de multe despre ingredientele culinare, iata ca de curand am fost pacalit destul de urat. Ca s-o iau cu începutul, pacaleala a survenit acum cateva zile, pe cand faceam aprovizionarea pentru o filmare cu un post de televiziune. Pregatisem o reteta mediteraneana, interesanta, în care ingredientul principal era pestele. Bineînteles, ca sa pastrez consecventa retetei, îmi doream niste fileuri de peste mediteranean. Astfel am purces eu catre Carrefour Piata Unirii, tot facandu-mi în minte socoteli cam ce peste urma, sau nu, sa gasesc acolo.

Şi iata ca soarta pare sa-mi surada, caci vad în vitrina de la raionul de peste, ditamai fileurile de halibut (sau, pe romaneste, cambula), importat din Spania, cu o carne alba si frumoasa. Cam scump, 64 lei/kg, dar singurul care s-ar fi pretat la originea mediteraneana de care aveam eu nevoie. În rest, fileuri de pastrav, somon si crap, adica pesti de apa dulce si de munte. Nu mai gatisem niciodata halibut si oricum era singura varianta corecta. Am cumparat 6 fileuri, în ideea sa gatesc o tura (adica 2 fileuri) si înainte de filmare, ca sa nu am surprize, si sa mai am înca 2 fileuri de rezerva, în caz ca se întampla ceva în timpul filmarii. Nu mi s-a întamplat niciodata nimic atat de rau încat sa stric reteta de tot, dar vroiam sa fiu acoperit.

Bun, ajung eu acasa, spal pestele, îl usuc cat mai bine cu prosoape de hartie, îl sarez si îl piperez. Încing o tigaie neaderenta, pun putin ulei, astept sa se încinga si acesta si pun fileurile în tigaie. Încep sa sfaraie frumos si totul parea sa decurga minunat. Doar ca, stupoare, fileurile nu se rumenesc, caci încep sa lase o gramada de apa. Mai mult, se dezintegreaza în tigaie, chiar fara sa le ating. Suparat si dezamagit le las cat sa se faca si apoi le scot, cu chiu cu vai (caci se rupeau doar privindu-le, nu mai zic manevrandu-le) pe farfurii. Gust o bucatica de peste. Sarat potroaca! Nu-mi venea sa cred ca pusesem atata sare. De fiecare data pun cu mana, ca sa am o masura cat mai precisa a cantitatii si nu-mi explicam cum putusem sa gresesc atat de flagrant.

Pus în garda de acest esec ma hotarasc ca pentru filmarea de a doua zi sa nu las nimic la voia întamplarii. Asa ca pun la scurs pestele, îl sterg bine de tot cu prosoape de hartie, îl asez frumos, bine întins pe o planseta de tocat, îl acopar lejer cu un prosop si îl pun în frigider.
A doua zi cele 4 fileuri erau doar putin jilave la atingere, în rest uscate, miroseau frumos, pareau ferme. Culoarea lor era alba, chiar frumoasa. Am începu sa ma simt mai îmbarbatat si deja anticipam ce frumos vor arata în farfurie.
Ca sa fiu sigur, am dat si o cautare pe internet, ca sa vad daca acest halibut are ceva special si daca se gateste în vreun fel anume. Nu am gasit însa nimic de care sa merite sa tin seama.

Citeste si articolul →   Update la "Moartea unui proiect frumos"

A venit si momentul filmarii, am manuit eu fileurile cu mare grija, am încins corect tigaia si uleiul si am sarat cu foarte mare prudenta. Dar, stupoare, cand au dat de uleiul încins, fileurile au început sa lase lichid, nu s-au rumenit frumos si, din nou, practic s-au descompus în tigaie. La gust, sarate potroaca. M-au apucat toti dracii, cum se spune.
Am reluat reteta, doar de-al naibii, si nu le-am mai sarat de loc. Fileurile mele la fel: apoase, descompuse si sarate ca Marea Mediterana.

Cu chiu cu vai am obtinut niste imagini decente cu preparatul final, dar mie-mi venea sa urlu de nervi. M-am chinuit o gramada, întrebandu-ma unde am gresit; noaptea am dormit doar vreo 3-4 ore si am visat numai cambule si halibuti.

Credeti-ma, am prajit peste de zeci de ori si chiar stiu cum se face asta. Nu-mi explicam unde am gresit. Pana la urma mi-am luat inima în dinti si l-am sunat pe amicul Costel, fost bucatar-sef la Burebista pescaresc, om care a gatit mai multi pesti decat voi putea manca eu vreodata. Dupa discutiile cu el am aflat care era problema. M-am bucurat ca problema nu fusese la mine, dar asta a fost singura consolare.

Se pare ca exportatorul spaniol, sau, mai curand, distribuitorul roman ori chiar supermarketul, au primit pestele congelat. L-au decongelet, nu au reusit sa scape de el si l-au recongelat, ca sa îl re-decongeleze apoi si sa-l puna la vanzare. Mai mult, l-au injectat cu apa cu sare, ca sa atarne mai greu si ca sa-si pastreze aspectul. Acum m-am lamnurit eu de ce lasa apa si era oribil de sarat, indiferent de eforturile mele.

Mi s-a mai spus ca nu ai cum sa-ti dai seama de magaria facuta, decat poate daca gusti pestele crud, sau daca ai o foarte mare experienta în comertul cu halibut.
Nu pot sa ma laud cu niciuna dintre aceste doua calitati, asa ca am fost pacalit. Un prieten m-a sfatuit sa fac apel la Protectia Consumatorului, dar nu mai pastrasem nici bonul si nici vreo bucatica din pestele incriminat. În plus, sunt destul de lenes cand vine vorba despre mers la avocati, depus plangeri, mers la audieri etc.

Citeste si articolul →   Au venit alegerile!

Iata, deci, cam cum sunt pestii „proaspeti” de la noi, „expediati cu avionul cu o seara înainte”, cum fusesem eu asigurat de vanzator. Pesti congelati direct pe pescadoare, apoi decongelati si pastrati pe pat de gheata. Pana aici este OK. Ce ne facem însa daca nu se vand. Cum adica, ce ne facem? Luam teapa, asa cum am luat eu cu cambula-halibuta.
Ma simt destul de aiurea sa ma ”laud” ca am fost pacalit, dar poate ca experienta mea va va folosi, iar dvs. nu veti pati acelasi lucru. Ma bucur ca am scapat doar cu nervii zgandariti si cu banii luati si ca nu m-am îmbolnavit, nici eu si nici altcineva dintre cei care au gustat miselia asta de peste.


Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.