S-a lansat noul site al companiei „Riso Scotti”. Este un eveniment ce merită luat în seamă nu numai pentru că „Riso Scotti” este cea mai mare companie europeană din domeniu. I-am văzut peste tot produsele, dar „Riso Scotti” înseamnă mai mult decât o simplă marcă, siglă sau denumire pusă pe o cutie cu orez.
Site Riso Scotti

„Riso Scotti” îşi conduce afacerile din România aşa cum eu mi-aş dori s-o facă toate firmele străine care ne intră pe piaţă. „Riso Scotti” nu urmăreşte doar legitimul profit pentru care funcţionează toate organizaţiile economice, „Riso Scotti” a propus României, încă din 2002, un parteneriat din care câştigă ambele părţi. Italienii oferă locuri de muncă, aduc specialişti, cultivă terenuri şi construiesc fabrici. Nu sunt singurii, dar sunt printre puţinii care au făcut asta.

90% din necesarul de orez al Europei se importă, mai ales din Thailanda, care este principalul exportator mondial. Românii nu prea mănâncă orez; consumăm doar vreo 100.000 tone pe an, adică vreo 4-5 kg anual pe cap de locuitor, cantitate pe care, de altfel, până la venirea firmei „Riso Scotti” în România o importam aproape în totalitate. Nu mai este nevoie să explic cum influenţau balanţa financiară a României aceste importuri.

În România aproape că nu produceam orez şi faptul că acum nu există la noi mai mult de 13.000 de hectare cultivate cu această cereală ne oferă şi unul dintre motive. Celălalt este know-how-ul, adică nu ştiam să cultivăm orez.

Dintre cele 13.000 de hectare, 7.000, adică mai mult de jumătate, sunt cultivate de „Riso Scotti”. Da, aţi citit bine, o firmă italiană şi-a legat destinele cu România începând un parteneriat în domeniul de la care noi toţi sperăm, de mult timp, ca alături de turism să ne redreseze economia: agricultura.

Ce însemna piaţa orezului în România înainte de apariţia firmei italiene pe piaţă? Ne-o spun statisticile:

80% din piaţă era ocupată de produse foarte impure, cu un înalt procentaj de spărtură, cu boabe care rămân lipite după fierbere; produse cu ambalaje nerezistente, puţin atractive, care nu furnizează informaţii corespunzătoare

restul de 20% din piaţă era ocupată de produse de bună şi foarte bună calitate, dar la preţuri inaccesibile pentru cea mai mare parte a consumatorilor

Strategia de intrare pe piaţă a societăţii „Riso Scotti” pare a fi aceea de a deveni unicul producător care să satisfacă toate exigenţele pieţei, oferind la un preţ modic cea diversificată gamă de produse. Orezul lor nu este ieftin, dar oferă un raport preţ-calitate corect.

Pentru a realiza ceea ce şi-a propus acum 7 ani, „Riso Scotti” a început în România un modern proiect agro-industrial inovativ, numit „Proiectul Dunărea”. Obiectivul acestui proiect este de a produce orez în România conform ultimelor tehnologii, capabile să controleze ciclul de producţie al orezului de la stadiul de seminţe până cand acesta ajunge pe masa noastră. „Riso Scotti” a achiziţionat în România 10.000 de hectare, având alte 4.000 în obiectiv în anii viitori. Dintre acestea a cultivat deja, cum am văzut mai sus, circa 7.000.

România poate cu uşurinţă să devină al treilea pol al culturii orezului în Uniunea Europeană, după Italia (219.000 ha) şi Spania (110.000 ha). În baza unor atente evaluări agronomice, se estimează că România poate deveni cel mai mare producător de orez din Uniunea Europeană: ţara noastră are o suprafaţă agricolă de aproximativ 14,7 milioane de hectare, din care 9,3 milioane foarte fertile care, datorită unei clime mai mult decât favorabile, prezenţei fluviilor Dunărea, Siret, Olt şi altele, pe lângă existenţa unei pânze freatice ridicate, poate să conteze pe un bun potenţial de apă pentru irigaţii. Cu condiţia să le fi păstrat pe cele puse pe picioare acum 30-40 de ani.

În cadrul acestui proiect, compania italiană are o serie de realizări extrem de folositoare agriculturii româneşti:

– comasarea terenurilor, pentru unificarea proprietăţilor şi permiterea folosirii unei mecanizări corecte a operaţiunilor de cultivare şi a gestiunii apelor pentru irigaţii;

– recuperarea ambientală a terenurilor necultivate de peste 15 ani şi valorificarea investiţiilor structurale, a canalizării şi planificării teritoriale realizate de către guvernul României în anii ’80;

– valorificarea terenurilor care, datorită problemelor de înmlăştinire, exces de salinitate sau de alcalinizare, nu se pretează altor tipuri de culturi;

– producţie de orez care va asigura autosuficienţa, contribuind la reducerea ieşirilor monetare naţionale;

– creşterea numărului locurilor de muncă;

– producţia de orez la standarde de calitate corespunzătoare şi valorificarea componentelor orezului benefice pentru sănătate;

Toate bune şi frumoase, dar nu se opresc aici. O realizare extrem de importantă este construirea în România a uneia dintre cele mai moderne fabrici din Europa, o unitate de uscare, prelucrare şi stocare a orezului, cea de la Vlădeni. De câţiva ani, România mănâncă orezul produs de „Riso Scotti” local.

Câte firme care activează în România au făcut astfel de parteneriate cu ţara noastră? Şi totul cu profesionalism maxim, cu discreţie, fără tam-tam, fără reclamă, fără laude de sine, cu modestia celui care ştie că are un cuvând greu de spus.