Mărturisesc că îmi place berea, poate fiindcă merge foarte bine cu mâncarea asiatică. În acelaşi timp am un mare respect pentru vin şi recunosc că acesta are parte de o „presă” mai bună. Mai intervine la unii, sunt sigur, şi un pic de snobism, căci dă mai bine să ţii elegant un pahar de vin în mână, decât să-ţi umfli burta cu bere. Din păcate pentru mine, în cazul ambelor băuturi am doar un pospai de cunoştinţe.

Am luat parte la câteva degustări de vinuri, am asculta caracterizările făcute de meseriaşii vinului (degustători, producători, comercianţi) şi, bineînţeles, am citit câte unele despre ambele băuturi. Parcă simpatizez mai mult berea, tocmai fiindcă îmi pare mai simplă, mai accesibilă şi mai lesne de înţeles… şi fiindcă merge bine cu mâncarea asiatică.
M-am gândit deci să scriu un mic material despre bere, punând pe hârtie ce mi-a rămas în cap după câteva lecturi şi ce am mai putut aduna de ici de colo, din bibliotecă şi de pe Internet.

Tocmai fiindcă berea nu este „ambalată” în atâtea ritualuri ale degustării şi în atâtea ierarhizări, tocmai fiindcă pare să nu aibă pedigree-ul vinului, este socotită de mulţi ca un fel de băutură a săracului. Cu toate acestea nu o voi putea desconsidera vreodată. Nu voi uita niciodată primul meu contact cu ea. Aveam vreo 5 ani, eram deci prin 1961, iar bunicul meu (fost colonel, pensionar deja pe acea vreme), mi-a dat să gust din paharul lui. Bineînţeles, la insistenţele mele. Bietul om, mare amator de poker, pe care îl practica plin de râvnă alături de câţiva prieteni, foşti ofiţeri şi ei, ca să scape de mine, mi-a întins paharul. Mai ţin minte şi acum gustul amar, care mi s-a părut oribil pe atunci, dar care m-a făcut să mă simt mulţumit căci, nu-i aşa, reuşisem să gust din „fructul oprit” al alcoolului. Pe moment ţin minte că m-am mulţumit cu atât şi am zis „pas” berii vreme de peste 10 ani. Am reluat „legătura” cu ea abia în studenţie când mă lăsam antrenat, de colegi mai versaţi, în dese „băute” pe la diverse restaurante ale vremii, multe dintre ele dispărute astăzi.
Vorbeam mai sus de lipsa aparentă de pedigree a berii. Ei bine, totuşi berea are o genealogie impresionanta. Cele mai vechi înregistrări despre această băutură sunt vechi de peste 9.000 de ani. Vă vine să credeţi? Vinul este cu vreo 1.000 de ani mai tânăr!

Cine au fost cei care au inventat berea? Sau, haideţi s-o luăm altfel. Cine poate produce cele mai vechi înregistrări ale producţiei de bere? Cum cine!? Chinezii, nu v-aţi obişnuit deja? Spuneam că mâncarea asiatică merge bine cu berea, aşa că asiaticii mei nu puteau lipsi din această poveste. Sătenii produceau bere din orez, miere şi fructe, prin fermentare. Procedeul era extrem de asemănător celui folosit puţin mai târziu de sumerieni şi egipteni, doar că aceştia foloseau altă materie primă. O bere chinezească, dacă vreţi un fel de ”marcă” a vremii, care a rămas în memoria scrisă, este „kui”; se producea acum 5.000 de ani.
Chinezii foloseau berea nu doar la băut, ci şi în ritualuri religioase, în timpul dinastiilor Xia, Shang şi Zhou. Pe atunci, berea se numea Lao Li. După ce dinastia Han a cucerit puterea, berea a pierdut locul de băutură proeminentă, fiind înlocuită de „huangjiu” (vin galben), o băutură alcoolică preparată din orez, mei şi grâu. Deşi materiile prime aduc mai mult cu cele folosite la prepararea berii, huangjiu este un vin, precursorul celebrului vin Shiaoxing pe care îl folosesc adesea la gătit.

Vă mai amintiţi de sumerieni? Ei bine, sumerienii cultivau pe scară largă cereale. Pe la 2.500 î.H. publicaseră deja un fel de „manual” al fermierului, unde erau descrise tipuri de cereale, metode de a le cultiva, unelte, sfaturi pentru depozitarea lor etc. Ei bine, circa 40% din recolta lor era dedicată producerii berii. Conform documentelor din acea vreme, se produceau peste 20 de feluri de bere din grâu, mei şi amestec al acestor două cereale.
Aveau chiar şi o zeitate dedicată berii, o zeiţă pe nume Ninkasi. De ce o zeiţă şi nu un zeu? Pentru că berea era socotită o băutură de zi cu zi, destinată întregii familii şi nu doar bărbatului, şi pentru că băutura era produsă de femei. Berea era mai băută decât apa şi fiecare familie şi-o producea, de obicei, acasă. Imnurile închinate zeiţei Ninkasi serveau atât ca rugăciune, cât şi ca metodă de a transmite din gură în gură reţetele de fabricare a berii, mijloc eficient într-o lume în care cei ce ştiau să scrie se numărau pe degete.

Cum a fost „descoperită” berea? Nimeni nu ştie cu precizie, dar este probabil ca întâmplarea să fi jucat rolul principal, ca în cazul atâtor alte lucruri. O ipoteză ar fi că berea a apărut ca o evoluţie a producerii… pâinii. Cândva, în neolitic, grâne crude ar fi putut să fie lăsate, accidental, să înmugurească. Aceste grâne înmugurite ar fi putut să fie înmuiate în apă, iar mixtura lăsată să fermenteze. Iată o bere primitivă.
Egiptenii, un alt popor dedicat berii, au mers un pas mai departe. Au preparat un aluat special, din grâne încolţite şi uscate, au copt parţial mixtura, apoi au pus-o la înmuiat în apă şi au lăsat-o să fermenteze. Lichidul obţinut a fost strecurat: iată din nou bere! Egiptenii au preparat pe scară largă astel de pâine, aromată chiar cu diverse mirodenii, iar produsul secundar era… berea aromată cu mirodenii.
În Egipt berea se bea nu doar acasă, ci şi în aşa-numitele „case ale berii”, precursoarele pub-urilor de astăzi. Egiptenii apreciau berea atât de mult încât o socoteau demnă de faraoni, în dieta cărora figura cu frecvenţă. Ramses al II-lea a oferit 30.000 de galoane de bere pe an în dar zeilor egipteni, sperând să-i „mituiască” şi să le îndepărteze (prezumtiva) mânia. Nu ştiu dacă Ramses se baza pe faptul că zeii s-ar putea chercheli puţintel, ca să devină mai veseli, dar sunt aproape convins că cei ce s-au cherchelit din plin au fost preoţii şi personalul de rang mai înalt din temple.

Babilonienii, succesori ai sumerienilor, au luat şi ei foarte în serios producerea berii. Codul lui Hammurabi, cea mai veche culegere de legi lăsată de umanitate, avea o lege specială care reglementa consumul de bere. Raţia fiecărei persoane depindea de importanţa socială a acesteia. Un muncitor avea dreptul la echivalentul a 2 litri de bere zilnic, un funcţionar 3 litri, nobilii şi preoţii ajungând la 5 litri. Se vede, deci, că berea nu era de loc o băutură a săracului, ci mai curând una a bogatului. Toată lumea se putea înfrupa, dar mai ales cei bogaţi. Probabil legea lui Hammurabi lua în considerare şi puterea de plată a fiecăruia, împiedicându-i pe cei mai săraci sa se ruineze aruncând banii pe băutură.

O tabletă aflată actualmente la Muzeul Metropolitan din New York listează berile babiloniene: bere brună, bere blondă, bere roşie, cu spumă, fără spumă etc. Cei bogaţi beau berea cu… paiul (altă invenţie veche de când lumea), care a devenit curând un mod de diferenţiere socială, căci cei bogaţi îşi permiteau paie din aur sau argint, în timp ce amărâţii se mulţumeau cu fire de trestie sau chiar cu banalele… paie.
La babilonieni berea era comercializată pe bani, dar şi schimbată în barter. Fiind foarte strâns legată de prepararea pâinii, producerea ei era o activitate prestată în general de femei. Atunci ca şi acum, calitatea berii era lucrul cel mai de preţ. Legea pedepsea strict pe cei ce produceau bere mai slabă decât standardul, sau pe cei care o vindeau mai scump decât o îndreptăţea calitatea ei.

Primele halbe de bere au fost descoperite prin 1960, în Israel, şi erau vechi de 3.000 de ani. Arheologii sunt siguri că berea era băutura de bază la curţile regilor Solomon şi David. Fiindcă tot am adus vorba de presonaje biblice, ar trebui să amintesc şi o mică tăliţă asiriană care lista berea printre alimentele depozitate de Noe pe celebra sa arcă.

Grecii nu prea apreciau berea. Conform mitologiei lor, zeul vinului, Dyonisos, a fugit din Mesopotamia, dezgustat de localnicii care păreau totalmente dedicaţi berii, iar vinului nu îi acordau nicio atenţie. Romanii, mai târziu, considerau şi ei berea ca fiind o băutură a barbarilor germani şi gali.
Totuşi, unul dintre romani, Diodorus Sicullus, a descris laudativ berea egipteană: „Aproape egală cu vinul în tărie şi gust”. De fapt, berea antică era nefiltrată; deci, nu era limpede şi frumoasă la culoare, ci tulbure. Adesea i se adăugau fructe şi condimente, obţinându-se un produs mai puţin tare şi cu gust dulce şi aromat. „Găselniţile” cu care vin astăzi diverşi producători, beri aromate cu tot felul de fructe, prezentându-le ca pe nişte inovaţii, au fost făcute cu multe mii de ani în urmă. Nimic nou sub soare, deci.

Reîntorcându-ne la berea egiptenilor, cel mai comun tip de bere era numit „haq” şi se producea dintr-un orz roşu, care creştea în delta Nilului. Egiptenii adăugau şi hamei la bere, atât pentru gust, cât şi pentru faptul că acesta acţiona ca un conservant. Berea era atât de importantă, încât scribii egipteni au creat o hieroglifă specială pentru „berar”. Unele beri atingeau un conţinut de alcool de 12% şi erau atât de bune, încât Athenaeus, un învăţat grec, descria berea entuziasmat, dar şi cu o oarecare naivitate: „Cei care beau această bere sunt atât de încântaţi încât încep să cânte şi să danseze, aşa cum fac cei care se îmbată cu vin.” Ce înţeleg eu de aici este că te poţi pili cu bere la fel de bine ca şi cu vin. Contemporanii lui Athenaeus aveau cu toţii, se pare, acel gen de beţie bonomă şi veselă, nu pe cea posomorâtă şi melancolică. Sau era, poate, doar efectul special al berii egiptene? Nu vom şti niciodată.

Cam atât am vrut să vă povestesc acum. A, mai am un singur lucru de amintit: cuvântul „bere” provine, în multe limbi (bier, beer bière, birra etc.) din latinescul „bibere”, care înseamnă… „ a bea”. Deci dacă bem bere, suntem îndreptăţiţi şi avem acoperire, căci „a bea” înseamnă… „bere”.

(va urma)

În aceeaşi serie de articole:
Pe urmele berii – partea 2