Pe urmele berii – partea 2

Era crestina
Dupa rezerva cu care o tratau grecii si romanii, berea a cunoscut o dezvoltare fara precedent în Europa crestina, mai ales datorita influentei manastirilor, care produceau si îmbunatateau continuu diverse sortimente. Calugarii au actionat ca pionieri si în acest domeniu gastronomic (un altul în care au excelat fiind cel al branzeturilor), adesea construind primele berarii din majoritatea tarilor Europei si inventand rudimentele unor industrii ca cea a producerii bauturii si ca cea hoteliera si de restauratie (dadeau adapost, hrana si bautura pelerinilor si saracilor).

Trei sfinti crestini sunt cunoscuti ca patroni ai berii, ceea ce, în opinia mea (tin cont si de faptul ca anticii aveau o singura zeita a berii, Ninkasi, sau un singur zeu al vinului, Dyonisos ori Bachus) arata ca, desi biserica predica austeritatea si cumpatarea, berea era abordata cu o alta masura, caci înca de atunci era socotita o necesitate, si veti vedea mai jos de ce.
Cei trei sfinti ai berii nu sunt figuri marginale, putin cunoscute, ci sfinti foarte inportanti: sfantul Augustin din Hyppo, autor al celebrelor confesiuni, sfantul Luca Evanghelistul si sfantul Nicolae din Myra, cunoscut mai bine ca… Mos Craciun.
Nu ne oprim aici, caci mai sunt destul alti sfinti care, daca nu sunt neaparat patroni ai berii, au legaturi stranse cu aceasta. Sfantul Columban, care a desfasurat munca de misionar în Germania, a surprins localnicii preparand si consumand un butoi cu bere, în cadrul unei ceremonii dedicate unui zeu pagan. Sfantul a rasturnat butoiul, iar berea s-a scurs în pamant, ramanand doar o cantitate mica pe fundul acestuia. Cand multimea a devenit ostila (lucru de înteles, si eu m-as cam fi suparat daca cineva mi-ar fi luat berea din fata), sfantul a facut un miracol înmultind cantitatea mica de bere, spre mirarea (si bucuria) celor de fata. Daca Isus este creditat cu un miracol legat de vin, sfantul Columban s-a multumit cu berea.
Isus a avut înca un imitator, sfanta Bright, care a transformat apa în bere pentru a „hrani” leprosii (înca de pe atunci berea, cum am spus mai sus si cum voi repeta mai jos, era considerata un aliment). Sfanta în persoana a produs apoi bere de fiecare data cand s-a sarbatorit Pastele, pentru a aproviziona toate bisericile si manastirile din zona.
Sfantul Mungo, patronul celui mai vechi oras al Scotiei (este vorba despre Glasgow) a înfiintat o fratie religioasa în anul 540, iar unul dintre frati a început sa produca bere. Şi astazi, producerea berii este socotita cea mai veche industrie din Glasgow.

Ne oprim aici cu sfintii, ca sa ne ocupam un pic de capetele încoronate. Cea mai romantica figura a Evului Mediu timpuriu, legendarul rege Arthur îsi aseza cavalerii în jurul celebrei Mese Rotunde si îi servea cu bere. Chiar daca avem de-a face, probabil, cu o simpla legenda, faptul ca autorul anonim a facut referire la bere arata cat de importanta era aceasta. Nu era socotita a fi o bautura necioplita, pentru sarantoci, ci una demna de capetele încoronate si de cei mai de seama cavaleri. Ca sa nu mai vorbim de sfinti, pe care i-am trecut rapid în revista mai înainte.

Cea mai importanta figura istorica, reala de data aceasta, a secolelor V-IX a fost, în opinia mea, Carol cel Mare (742-814). Acest urias conducator considera berea ca fiind esentiala pentru o viata echilibrata si era el însusi atat de priceput în domeniu, încat devenise profesor pentru mai multe zeci de berari.
În 822, putin dupa moartea lui Carol cel Mare, într-o abatie a fost scris un document ce descria folosirea hameiului în prepararea berii. Aromatizarea berii cu hamei este deci cunoscuta înca de atunci, dar s-a raspandit relativ greu, din cauza imperfectiunii retetelor care faceau dificila stabilirea proportiilor corecte ale ingredientelor. Pana atunci berii i se dadea aroma cu diferite ierburi mirositoare, dar acestea nu aveau proprietatile de conservant ale hameiului, asa ca berea se strica repede si era aruncata. Singura alternativa ce permitea conservarea ei era cresterea continutului de alcool, adica o alternativa scumpa. Berea cu hamei a fost perfectionata de germani în secolul al XIII-lea. Faptul ca se pastra mai bine a permis si comercializarea ei la distante mai mari, adica exportul în alte tari.
În secolul al XIV-lea existau deja legi care reglementau folosirea hameiului, ceea ce arata cat de importanta a fost folosirea sa ca ingredient. Curios este ca aceste legi au dus în diverse locuri la rascoale ale populatiei care considera ca hameiul strica gustul bauturii.

Desi au existat regi, împarati si chiar sfinti, daca tot vorbim despre persoane importante, care s-au ocupat de bere, chiar si în Evul Mediu principalii producatori erau tot… femeile. Ele gateau si tot ele aveau în grija tot ceea ce tinea de asa-numitele „de-ale gurii”, adica inclusiv de bere. Dupa ce manastirile au pus la punct metodele de fabricare a berii, nevestele au preluat stafeta producerii ei casnice. Conform înregistrarilor vremii, miresele vindeau bere în ziua nuntii, pentru a acoperi cheltuielile facute cu pregatirile. Sfantul Thomas Becket, martirizatul arhiepiscop de Canterbury a fost ales patron al Companiei Berarilor, una dintre ghildele importante din Londra. Cand a fost trimis în Franta, în 1158, pentru a cere mana printesei franceze pentru regele sau, Henry al II-lea, a luat cu sine cateva butoaie cu bere pentru a le duce în dar.

Daca tot am ajuns sa vorbim despre Anglia, haideti sa ne oprim putin si asupra termenilor „ale” si „beer”. Acesti doi termeni m-au descumpanit de multe ori si am ajuns la concluzia ca sunt intersanjabili, lucru care mi-a fost certificat de cele 2 enciclopedii despre bere pe care le am în biblioteca (de fapt, acum sunt în cine stie în ce cutie, în pivnita, caci sunt supus torturilor unei renovari care pare sa nu se mai sfarseasca); lucrurile însa nu au stat mereu asa. „Ale”, care se prepara din malt (obtinut de obicei din orz, desi se folosesc si alte cereale), apa si drojdie, si care avea gust dulceag, a fost înlocuita la începutul secolului al XV-lea de „beer”, cu gust amarui. Aceasta a fost adoptata din Flandra, iar gustul amarui îi era dat de hamei; se pastra mai bine decat „ale”, tocmai din cauza calitatilor de conservant ale hameiului. Hameiul era importat si el din Flandra, dar a fost cultivat în Anglia pe la 1528.
Pana la sfarsitul secolului, din ratiuni economice si practice, berea amaruie a înlocuit mai dulceaga „ale”, iar englezii au început nu doar sa se acomodeze cu ea, dar chiar s-o exporte pe continent. Exista documente datand chiar din secolul al XV-lea care arata ca jumatate din încarcatura vaselor ce navigau în Marea Baltica si în Marea Nordului consta în butoaie cu bere. „Ale” devenise un termen ce se referea la orice bere tare, si toate berile contineau deja hamei.

Fiindca am adus din nou vorba despre comertul cu bere, trebuie spus ca pana pe la mijlocul secolului al XVI-lea, berea era mai mult rezultatul unei activitati de familie, în care se producea necesarul consumului familial, si nu se poate spune ca se producea industrial, în scopuri comerciale. Aparusera însa mici asociatii, de 6-10 persoane, care produceau bere. Modelula fost inventat în Germania, de unde s-a extins cu succes în Ţarile de Jos si apoi în Anglia.

În 1516, Wilhelm al IV-lea, ducele de Bavaria, a adoptat Reinheitsgebot (legea puritatii), poate cea mai veche reglementare alimentara înca în uz si în secolul al XX-lea (a fost înlocuita în 1987). Legea obliga producatorii sa se restranga doar la apa, orz si hamei. Drojdia a fost adaugata mult mai tarziu, dupa descoperirile lui Louis Pasteur în 1857.

Din cele spuse pana acum, se vede cat de importanta era berea. Mult mai importanta decat vinul si, culmea, avea îndrazneala sa se adreseze nu doar sarantocilor, ci si celor mai de seama personalitati. Berea facea parte din dieta zilnica a omului acelor timpuri. De pilda, la curtea regelui englez Henry al VII-lea, doamnelor le era îngaduit consumul unui galon de bere (aproape 4 litri!) doar la micul dejun. Nici nu-mi pot imagina cum aratau acele doamne, cunoscand micile ravagii facute de bere asupra persoanelor care s-au îndragostit prea mult de ea. Ganditi-va, 4 litri doar la micul dejun! Daca legea specifica aceasta cantitate, înseamna ca era o cantitate care se depasea adesea! 4 litri mi se pare imens pentru o zi întreaga, daramite pentru o singura masa, si anume cea de dimineata. Exista si un mic avantaj, caci lumea era, sau ar fi trebuit sa fie, bine dispusa si aghezmuita înca de la prima ora. Chiar ma mir ca se porneau atatea razboaie!

Regina Elizabeth, sotia lui Henry al VII-lea, de care am amintit mai sus, cu ocazia calatoriilor prin tara trimitea cu zile înainte înainte curieri care sa guste berea locala. Daca nu corespundea standardelor de calitate la care spera, regina se aproviziona de la Londra, de unde îi era trimisa o cantitate considerabila. Nici nu este de mirare, caci apa era adesea contaminata, si puritatea ei nu putea în nici un fel fi garantata. Am fi fost tentati sa credem ca într-o epoca lipsita de industrializare si de ravagiile facuta de deseurile ei, apa era pura si tocmai buna de baut. Adevarul este ca era cel mai adesea de nebaut, din cauza lesurilor de animale si oameni, materiilor fecale abandonate în apa, lesiei si cenusei folosite la spalat, gunoaielor de tot felul care se aruncau în apa, caci aceasta era a doua groapa de gunoi a oricarei asezari medievale europene (prima era strada însasi). Acest lucru se întampla în aglomerari umane, adica în orase si satele mai rasarite. Desigur, în locurile izolate apa era curata, dar majoritatea populatiei traia în diverse asezari si, cum clima era prea rece pentru a creste vita-de-vie de calitate, berea era lichidul folosit la baut.

Tatal lui William Shakespeare era degustator de bere, un „conner” cum i se spunea pe atunci. „Conner”-ul testa berea într-un mod foarte interesant. Turna din halba o cantitate de bere, sau ale, pe bancheta, se aseza cu fundul pe… undatura si bea linistit restul halbei. Daca exista zahar în bautura, sau daca era impura, nadragii sai de piele se lipeau de bancheta în circa jumatate de ora.

Vicarul de la St. Paul este cel creditat cu inventia berii îmbuteliate, în secolul al XVI-lea. Se pare ca a pus un rest de bere într-o sticla, pe care a astupat-o cu un dop oarecare. Sticla a fost uitaa în iarba si regasita dupa circa un an, cand vicarul a revenit în acelasi loc. Dopul a iesit cu o mica explozie, dar gustul bauturii era înca bun.

În regiunile nordice ale Europei berea era una intre sursele importante de calorii. În Anglia si Tarile de Jos consumul pe cap de om atingea 300 de litri anual. Desi era de departe cea mai populara bautura a Europei, „medicii” vremii o considerau nesanatoasa. Nici acest lucru nu este de mirare, caci putinele lor cunostinte proveneau din scrierile clasice grecesti si din cele arabe, provenind de la oameni care nu aveau nicio experienta personala legata de bere, apartinand unor culturi care fie prefera vinul, fie interzicea cu desavarsire alcoolul.

(va urma)

În aceeasi serie de articole:
Pe urmele berii – partea 1

Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.fosters.com.au
inventors.about.com