Pe urmele furculitei (3)

Am ajuns la ultimul episod al serialului dedicat aparitiei si evolutiei furculitelor, un obiect astazi banal si nelipsit din casele noastre, dar a carui poveste seamana foarte bine cu un roman de aventuri. Sper ca acest serial vi s-a parut interesant.

Adoptarea, chiar si partiala a furculitelor avea sa duca, într-un final, la modificarea formei cutitelor, lucru care se datoreaza tot francezilor. Se spune ca Richelieu, cardinalul prim-ministru al regelui Ludovic al XIII-lea, dezgustat de obiceiul mesenilor de a-si scobi dintii cu varful cutitelor, a dat ordin ca acestora sa le fie retezate varfurile, pentru a starpi definitiv scarboasa practica. Întotdeauna disperati în a urma moda, mai ales daca este impusa de cel mai puternic om dupa rege, multi nobili au procedat aidoma. Chiar daca istoria aceasta este sau nu adevarata, adoptarea furculitei a facut ca împungerea sau strapungerea alimentelor cu varful cutitului sa nu mai fie necesara.
În 1669 regele Ludovic al XIV-lea a decretat ca fiind ilegale toate cutitele ascutite de la masa. Decretul a facut ca nu numai cutitele noi fabricate sa aiba varfurile rotunjite, ci ca varfurile tuturor cutitele de masa aflate în uz sa fie eliminate. Noul stil de cutite de masa s-a raspandit imediat în Franta si a fost adoptat si de alte tari europene, inclusiv Anglia.
Desi furculita castiga teren, ea era înca departe de a fi universal acceptata. Chiar si Ludovic al XIV-lea a interzis copiilor sai sa manance folosind furculita, desi tutorele lor îi încurajase în aceasta directie, pe motive de igiena.
La începutul secolului al XVIII-lea, cutitele importate de coloniile americane aveau varfuri rotunjite. Dat fiind ca americanii aveau foarte putine furculite, iar cutitele de masa cu varf ascutit disparusera, au început sa se ajute de lingura. O foloseau cu mana stanga, pentru a fixa carnea cat timp o taiau cu cutitul aflat în mana dreapta. Transferau apoi lingura în mana dreapta, pentru a manui cu ea mancarea. Acest stil de a manca s-a perpetuat si dupa ce furculitele au fost adoptate de toti americanii. Emily Post a numit aceasta practica „zig-zag”, în cartea sa din 1920, referitoare la eticheta la masa.
Totusi, pentru majoritatea celor din secolul al XVIII-lea, modul în care se folosesc furculitele ramasese un mister.
De pilda, Joseph Brasbridge, un comerciant de argintarie, îsi exprima confuzia unui client: „Ştiu cum sa vand aceste articole, dar nu stiu cum sa le folosesc.
Pe la anii 1800 furculitele înca erau, si în coloniile americane, considerate de unii o fandoseala, iar pentru altii ramaneau o sursa de confuzie. În Maine, mesenii se plangeau: „Sa mananci mazare cu o furculita este ca si cum ai vrea sa mananci supa cu un ac de cusut.
Pe la 1842, Charles Dickens a notat ca pasagerii aflati pe un feribot din Pennsylvania „… îsi îndeasa pe gat cutitele cu lama lata si furculitele cu doi dinti mai adanc decat am vazut s-o faca jonglerii la circ.
Pana si celebrul scriitor Jonathan Swift, o persoana altfel dotata cu inteligenta, umor si imaginatie deosebite, scria în 1738: „Degetele au fost create înaintea furculitei, iar mainile înaintea cutitelor.
În America, furculitele cu trei dinti si cu forma curbata au ajuns mult mai tarziu. Pe la 1852, publicatia „The New York Ladies’ Indispensable Assistant” dadea cateva sfaturi generale legate de folosirea tacamurilor la masa:
Daca folositi furculite de argint sau cu dinti lati, mancati cu furculita de peste în mana dreapta; cutitul nu este necesar. Daca este posibil, cutitul nu trebuie dus la gura niciodata. Dintii nu trebuie sa fie atinsi niciodata cu furculita sau cu degetele. Mancati mazarea cu lingura; la fel si curry-ul.
O anecdota interesanta, este povestirea din 1760 a baronului François de Tott, aristocrat francez si militar, participant la mai multe mese oficiale pe vremea misiunii sale în Turcia. El descrie unul dintre aceste evenimente astfel: „Masa era circulara, cu scaune în jurul ei, linguri, furculite – nimic nu lipsea, de fapt, cu exceptia obiceiului de a le folosi. Dar gazdele nu au vrut sa omite niciunul dintre modurile si manierele noastre, care sunt la moda printre greci si turci, asa cum cele englezesti sunt la moda la noi. Am vazut o femeie care, la masa, a luat o maslina cu degetele si a înfipt-o într-o furculita, ca sa o manance dupa moda franceza.
În secolul al XIX-lea, productia industriala si inventarea placarii prin electroliza a facut ca furculitele placate cu argint sa fie accesibile si clasei mijlocii, aflata în plin avant economic, si care dorea sa imite aristocratia si sa manance folosind furculite concepute special pentru anumite alimente, ca fructe de padure, pasare, prajituri, carne rece, castraveti, peste, înghetata, laptuci, stridii, muraturi, sardine, crustacee, capsuni, sufleuri, rosii; tot cu furculita se transferau feliile de paine de la un mesean la altul.
Desi manerele furculitelor erau fabricate, în mod normal, din argint sau alt metal placat cu argint, în secolul al XIX-lea s-au folosit si materiale organice ca os, sidef si fildes, acesta din urma, cel mai adesea, pigmentat cu culoare verde. Dintii furculitelor s-au scurtat si s-au apropiat unul de altul, si asa au ramas si astazi. Nici dintii nu se mai ating cu degetele, cu mici exceptii ca mancatul boabelor de struguri. Iar furculitele erau îndeajuns de numeroase ca sa nu mai trebuiasca sa fie spalate între felurile servite la masa.
În 1851, la primul Targ Mondial, furculita detinea deja suprematia si se simtea nevoia unui nou set de reguli ca sa-i ajute pe cei înca dezorientati. În 1887, o carte de bune maniere la masa stipula:
Furculita a devenit acum ustensila favorita si cea mai la moda pentru a duce mancarea la gura. Mai întai a pus în dificultate cutitele, iar acum, în aroganta sa, a invadat domeniul ce apartinea în trecut atotputernicei linguri. Lingura a fost supusa, iar furculita, insolenta si triumfatoare, a devenit un tiran care face legea. Cei devotati acestei mode nu mai îndraznesc sa foloseasca lingura decat pentru a-si amesteca ceaiul sau pentru a-si manca supa, iar cei docili îti mananca înghetatele cu furculita si pretind ca le place astfel.
Astazi, functie de nevoi, un set de tacamuri poate contine cinci feluri de furculite: pentru cina, pentru peste, pentru pranz, pentru salata sau fructe, pentru fructe-de-mare. Dar un colectionar poate aduna alte cateva tipuri de furculite: pentru homari, fructe, desert, înghetata, patiserie, capsuni, melci si stridii; acestea se mai gasesc doar în magazinele de antichitati sau în cele foarte specializate.
Forma dintilor furculitei este facuta sa se potriveasca diferitelor alimente. Cele cu dinti lungi, ca cele de cina, sunt facute ca sa strapunga bucati mai groase de aliment, ca friptura. furculitele cu dintele din stanga foarte lat si cu o indentare optionala, ca cele pentru salata, peste, desert si patiserie, ofera avantaje atunci cand taie alimentele care, în mos normal, nu necesita taierea cu un cutit. Furculitele cu dintii curbati, ca cele pentru stridii, sunt facute astfel pentru a urmari forma cochiliei.
Încheiere
Jacob Bronowski spunea în lucrarea sa „Originile cunoasterii si imaginatiei”: „Cutitul si furculita nu sunt ustensile pentru mancat. Ele sunt ustensile pentru mancat într-o societate în care aceasta activitate se face cu cutitul si furculita. Şi este un tip special de societate.
Alte societati folosesc betisoarele, sau degetele, acestea fiind îmbracate cu mult mai mult rit si simbolistica; furculita este metoda occidentala de a manca. Totusi, urmarind diversificarea deliranta a furculitei, pentru muraturi, peste, patiserie, stridii si altele, întamplata în epoca victoriana, ne dam seama ce usor este sa ajungem sa exageram.
Înmultirea meselor ne-formale, fast-food-ul, mancarea la pachet, cea preambalata, mancarea gatita si vanduta pe strada, sanvicurile, clatitele, tortillele ne fac sa mancam, prima data dupa 300 de ani, mai mult cu degetele decat cu tacamurile. Cutitele si furculitele pot redeveni sursa de confuzii si de neadaptare sociala. Daca putem învata ceva de la istorie, este poate ca a venit timpul ca un alt Furciferus, un calator vizionar si întreprinzator, ridiculizat la început, sa schimbe din nou modul în care mancam.

Asta zice Jacob Bronowski, si poate are dreptate; sau poate nu. Cu toata globalizarea, eu sunt înclinat sa cred ca cei din Orientul Mijlociu si Asia Centrala nu vor renunta atat de usor la manuirea mancarii cu degetele, si nici chinezii, japonezii, coreenii si vietnamezii la folosirea betisoarelor. Ambele tipuri de culturi, atat cea musulmana cat si cea chineza, sunt relativ stricte, iar degetele si betisoarele au putere de simbol si radacini adanci în filozofia si ritualistica ce sta la baza prepararii si servirii mesei.
Daca este sa se petreaca o schimbare în felul de a manca al cuiva, eu as zice ca este mai probabil ca asta sa se întample în cultura culinara occidentala. Cu toate acestea, m-as aventura sa mai spun si ca acest lucru nu mi se pare probabil într-un viitor prea apropiat. Nici pe occidentali nu-i vad renuntand atat de usor la cutit si furculita, desi opinia mea personala este ca betisoarele sunt mult superioare. Aici poate fi deschisa o discutie separata, dar mai vreau sa adaug ca si eu ma complac într-o comoditate de tip occidental; desi sunt convins de avantajele betisoarelor ca metoda alternativa de servire a bucatelor, desi îmi place enorm mancarea de sorginte si inspiratie chinezeasca, desi gatesc astfel de bucate destul de des, nici chiar eu nu m-am învrednicit sa învat sa mananc corect cu ele.
(sfarsit)
Bibliografie:
www.foodreference.com
en.wikipedia.org
www.hospitalityguild.com
leitesculinaria.com
blogs.smithsonianmag.com
www.apartmenttherapy.com
www.themiddleages.net
www.slate.com
lampinfoo.com


8 comentarii pe “Pe urmele furculitei (3)

  1. cristi-j spune:

    Sunt de acord cu primele doua motive. Totusi, chiar considerand toate cele de mai sus tot nu mi se pare ca se poate spune “mult” superioare. Sigur, e subiectiv dar pentru mine sunt “oarecum” superioare … hehehe

  2. cristi-j spune:

    Parerea mea este ca acest articol este unul dintre cele mai bune de pe blog si cel mai bun din ultima vreme. Foarte interesant si a si curs foarte bine. Iar subiectul, desi parea banal, a dezvaluit istorii, povesti, a trasat caracteristicile unei societati si a deschis alte subiecte.

    Pentru ca ai mentionat o multime de tipuri de furculite as putea sa aduc cateva completari. Un aranjament complet pentru o cina formala cuprinde 6 furculite : cocktail (antreu), salata, peste, fructe de mare, cina si desert. Pe langa toate tipurile mai ciudate de furculite s-ar putea adauga combinatia de furculita cu lingura (spork) care a aparut dupa mijlocul secolului XIX si care in timp a avut diverse forme.

    Excelente toate citatele prezentate, imi place in special “cei docili îti mananca înghetatele cu furculita si pretind ca le place astfel” … hahaha . Iar cele spuse de Jacob Bronowski mi se par corecte asa cum sunt de acord si cu cele spuse de tine despre eventualele schimbari.
    Ce nu inteleg prea bine este de ce consideri ca betisoarele sunt nu doar superioare ci mult superioare furculitei. Ca sa nu mai spun ca de cutit au si ei nevoie (chiar daca la stadiul pregatirii si nu al servirii).

    O mica nuantare, nu doar musulmanii folosesc degetele.

    Si eu sunt cam in aceasi situatie in privinta folosirii betisoarelor, mananc mai bine cu furculita pentru ca mi se pare ca manac mai repede si ma satura mai bine … hahaha … betisoarele sunt mult mai utile pentru socializare pentru ca-ti lasa timp sa vorbesti.

    • Radu Popovici spune:

      @cristi-j: Orice apreciere de genul “betisoarele sunt sau nu mult superioare furculitelor” este foarte subiectiva. Motivele pentru care eu le cred superioare sunt:
      – sunt mai ieftine si mai usor de intretinut si de inlocuit
      – mananci mai lent cu ele, ceea ce inseamna ca digestia este mai buna
      – mancatul mai lent da senzatie de satietate, ceea ce te impiedica sa mananci prea mult; sa zicem ca faci si economie la mancare
      – nu strapung bucatile de aliment, ceea ce face ca fiecare bucata sa fie plina de savoare suculenta; fiecare imbucatura este un mic univers de gust si aroma
      – sunt mai versatile si iti simplifica viata
      – se depoziteaza si transporta mai usor si ocupa loc mai putin

  3. Cami spune:

    Foarte interesante articolele despre furculita. Este o ustensila banala, care s-a integrat asa de bine in existenta cotidiana incat o folosim fara sa ne gandim prea mult cum ar fi daca nu ar exista.
    Am urmarit relatarea atitudinii celor din Evul mediu la aparitia furculitei. Oare care ar fi reactiile celor care s-au obisnuit cu furculita daca li s-ar cere de maine sa renunte la ea? Ma intreb daca si betisoarele au fost primite cu reactii similare la aparitia lor in Asia. Probabil ca nu sunt la fel de multe informatii pentru ca adoptarea lor s-a produs cu mult timp in urma.
    Interesanta atitudinea oamenilor fata de schimbare care se repeta in istorie. Orice noutate care devine ”fita” a claselor instarite este repede copiata de ceilalti. Uneori acest mod de adoptare a noutatilor poate avea consecinte pozitive, asa cum s-a intamplat cu furculita.

    • Radu Popovici spune:

      @Cami: Exista studii de sociologie si psihologie care se refera la schimbarile de acest gen. Au existat nenumarate cazuri de adoptie a unor “fite” de la clasele conducatoare, dar se pare ca in timp au rezistat doar acelea care s-au dovedit cu adevarat folositoare. In multe alte cazuri, chiar daca adoptia a durat o perioada, obiectul sau obiceiul adoptat a fost inlocuit de un altul, care oferea mai mult, mai bine sau mai eficient. Psihologia comunitatilor umane este extremd e interesanta.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.