Am ajuns la ultimul episod al serialului dedicat apariţiei şi evoluţiei furculiţelor, un obiect astăzi banal şi nelipsit din casele noastre, dar a cărui poveste seamana foarte bine cu un roman de aventuri. Sper că acest serial vi s-a parut interesant.

Adoptarea, chiar şi parţială a furculiţelor avea să ducă, într-un final, la modificarea formei cuţitelor, lucru care se datorează tot francezilor. Se spune că Richelieu, cardinalul prim-ministru al regelui Ludovic al XIII-lea, dezgustat de obiceiul mesenilor de a-şi scobi dinţii cu vârful cuţitelor, a dat ordin ca acestora să le fie retezate vârfurile, pentru a stârpi definitiv scârboasa practică. Întotdeauna disperaţi în a urma moda, mai ales dacă este impusă de cel mai puternic om după rege, mulţi nobili au procedat aidoma. Chiar dacă istoria aceasta este sau nu adevărată, adoptarea furculiţei a făcut ca împungerea sau străpungerea alimentelor cu vârful cuţitului să nu mai fie necesară.
În 1669 regele Ludovic al XIV-lea a decretat ca fiind ilegale toate cuţitele ascuţite de la masă. Decretul a făcut ca nu numai cuţitele noi fabricate să aibă vârfurile rotunjite, ci ca vârfurile tuturor cuţitele de masă aflate în uz să fie eliminate. Noul stil de cuţite de masă s-a răspândit imediat în Franţa şi a fost adoptat şi de alte ţări europene, inclusiv Anglia.

Deşi furculiţa câştiga teren, ea era încă departe de a fi universal acceptată. Chiar şi Ludovic al XIV-lea a interzis copiilor săi să mănânce folosind furculiţa, deşi tutorele lor îi încurajase în această direcţie, pe motive de igienă.

La începutul secolului al XVIII-lea, cuţitele importate de coloniile americane aveau vârfuri rotunjite. Dat fiind că americanii aveau foarte puţine furculiţe, iar cuţitele de masă cu vârf ascuţit dispăruseră, au început să se ajute de lingură. O foloseau cu mâna stângă, pentru a fixa carnea cât timp o tăiau cu cuţitul aflat în mâna dreaptă. Transferau apoi lingura în mâna dreaptă, pentru a mânui cu ea mâncarea. Acest stil de a mânca s-a perpetuat şi după ce furculiţele au fost adoptate de toţi americanii. Emily Post a numit această practică „zig-zag”, în cartea sa din 1920, referitoare la eticheta la masă.

Totuşi, pentru majoritatea celor din secolul al XVIII-lea, modul în care se folosesc furculiţele rămăsese un mister.
De pildă, Joseph Brasbridge, un comerciant de argintărie, îşi exprima confuzia unui client: „Ştiu cum să vând aceste articole, dar nu ştiu cum să le folosesc.
Pe la anii 1800 furculiţele încă erau, şi în coloniile americane, considerate de unii o fandoseală, iar pentru alţii rămâneau o sursă de confuzie. În Maine, mesenii se plângeau: „Să mănânci mazăre cu o furculiţă este ca şi cum ai vrea să mănânci supă cu un ac de cusut.
Pe la 1842, Charles Dickens a notat că pasagerii aflaţi pe un feribot din Pennsylvania „… îşi îndeasă pe gât cuţitele cu lamă lată şi furculiţele cu doi dinţi mai adânc decât am văzut s-o facă jonglerii la circ.
Până şi celebrul scriitor Jonathan Swift, o persoană altfel dotată cu inteligenţă, umor şi imaginaţie deosebite, scria în 1738: „Degetele au fost create înaintea furculiţei, iar mâinile înaintea cuţitelor.

În America, furculiţele cu trei dinţi şi cu formă curbată au ajuns mult mai târziu. Pe la 1852, publicaţia „The New York Ladies’ Indispensable Assistant” dădea câteva sfaturi generale legate de folosirea tacâmurilor la masă:
Dacă folosiţi furculiţe de argint sau cu dinţi laţi, mâncaţi cu furculiţa de peşte în mâna dreaptă; cuţitul nu este necesar. Dacă este posibil, cuţitul nu trebuie dus la gură niciodată. Dinţii nu trebuie să fie atinşi niciodată cu furculiţa sau cu degetele. Mâncaţi mazărea cu lingura; la fel şi curry-ul.

O anecdotă interesantă, este povestirea din 1760 a baronului François de Tott, aristocrat francez şi militar, participant la mai multe mese oficiale pe vremea misiunii sale în Turcia. El descrie unul dintre aceste evenimente astfel: „Masa era circulară, cu scaune în jurul ei, linguri, furculiţe – nimic nu lipsea, de fapt, cu excepţia obiceiului de a le folosi. Dar gazdele nu au vrut să omite niciunul dintre modurile şi manierele noastre, care sunt la modă printre greci şi turci, aşa cum cele englezeşti sunt la modă la noi. Am văzut o femeie care, la masă, a luat o măslină cu degetele şi a înfipt-o într-o furculiţă, ca să o mănânce după moda franceză.

În secolul al XIX-lea, producţia industrială şi inventarea placării prin electroliză a făcut ca furculiţele placate cu argint să fie accesibile şi clasei mijlocii, aflată în plin avânt economic, şi care dorea să imite aristocraţia şi să mănânce folosind furculiţe concepute special pentru anumite alimente, ca fructe de pădure, pasăre, prăjituri, carne rece, castraveţi, peşte, îngheţată, lăptuci, stridii, murături, sardine, crustacee, căpşuni, sufleuri, roşii; tot cu furculiţa se transferau feliile de pâine de la un mesean la altul.

Deşi mânerele furculiţelor erau fabricate, în mod normal, din argint sau alt metal placat cu argint, în secolul al XIX-lea s-au folosit şi materiale organice ca os, sidef şi fildeş, acesta din urmă, cel mai adesea, pigmentat cu culoare verde. Dinţii furculiţelor s-au scurtat şi s-au apropiat unul de altul, şi aşa au rămas şi astăzi. Nici dinţii nu se mai ating cu degetele, cu mici excepţii ca mâncatul boabelor de struguri. Iar furculiţele erau îndeajuns de numeroase ca să nu mai trebuiască să fie spălate între felurile servite la masă.

În 1851, la primul Târg Mondial, furculiţa deţinea deja supremaţia şi se simţea nevoia unui nou set de reguli ca să-i ajute pe cei încă dezorientaţi. În 1887, o carte de bune maniere la masă stipula:
Furculiţa a devenit acum ustensila favorită şi cea mai la modă pentru a duce mâncarea la gură. Mai întâi a pus în dificultate cuţitele, iar acum, în aroganţa sa, a invadat domeniul ce aparţinea în trecut atotputernicei linguri. Lingura a fost supusă, iar furculiţa, insolentă şi triumfătoare, a devenit un tiran care face legea. Cei devotaţi acestei mode nu mai îndrăznesc să folosească lingura decât pentru a-şi amesteca ceaiul sau pentru a-şi mânca supa, iar cei docili îţi mănâncă îngheţatele cu furculiţa şi pretind că le place astfel.

Astăzi, funcţie de nevoi, un set de tacâmuri poate conţine cinci feluri de furculiţe: pentru cină, pentru peşte, pentru prânz, pentru salată sau fructe, pentru fructe-de-mare. Dar un colecţionar poate aduna alte câteva tipuri de furculiţe: pentru homari, fructe, desert, îngheţată, patiserie, căpşuni, melci şi stridii; acestea se mai găsesc doar în magazinele de antichităţi sau în cele foarte specializate.

Forma dinţilor furculiţei este făcută să se potrivească diferitelor alimente. Cele cu dinţi lungi, ca cele de cină, sunt făcute ca să străpungă bucăţi mai groase de aliment, ca friptura. furculiţele cu dintele din stânga foarte lat şi cu o indentare opţională, ca cele pentru salată, peşte, desert şi patiserie, oferă avantaje atunci când taie alimentele care, în mos normal, nu necesită tăierea cu un cuţit. Furculiţele cu dinţii curbaţi, ca cele pentru stridii, sunt făcute astfel pentru a urmări forma cochiliei.

Încheiere
Jacob Bronowski spunea în lucrarea sa „Originile cunoaşterii şi imaginaţiei”: „Cuţitul şi furculiţa nu sunt ustensile pentru mâncat. Ele sunt ustensile pentru mâncat într-o societate în care această activitate se face cu cuţitul şi furculiţa. Şi este un tip special de societate.
Alte societăţi folosesc beţişoarele, sau degetele, acestea fiind îmbrăcate cu mult mai mult rit şi simbolistică; furculiţa este metoda occidentală de a mânca. Totuşi, urmărind diversificarea delirantă a furculiţei, pentru murături, peşte, patiserie, stridii şi altele, întâmplată în epoca victoriană, ne dăm seama ce uşor este să ajungem să exagerăm.
Înmulţirea meselor ne-formale, fast-food-ul, mâncarea la pachet, cea preambalată, mâncarea gătită şi vândută pe stradă, sanvicurile, clătitele, tortillele ne fac să mâncăm, prima dată după 300 de ani, mai mult cu degetele decât cu tacâmurile. Cuţitele şi furculiţele pot redeveni sursă de confuzii şi de neadaptare socială. Dacă putem învăţa ceva de la istorie, este poate că a venit timpul ca un alt Furciferus, un călător vizionar şi întreprinzător, ridiculizat la început, să schimbe din nou modul în care mâncăm.

Asta zice Jacob Bronowski, şi poate are dreptate; sau poate nu. Cu toată globalizarea, eu sunt înclinat să cred că cei din Orientul Mijlociu şi Asia Centrală nu vor renunţa atât de uşor la mânuirea mâncării cu degetele, şi nici chinezii, japonezii, coreenii şi vietnamezii la folosirea beţişoarelor. Ambele tipuri de culturi, atât cea musulmană cât şi cea chineză, sunt relativ stricte, iar degetele şi beţişoarele au putere de simbol şi rădăcini adânci în filozofia şi ritualistica ce stă la baza preparării şi servirii mesei.

Dacă este să se petreacă o schimbare în felul de a mânca al cuiva, eu aş zice că este mai probabil ca asta să se întâmple în cultura culinară occidentală. Cu toate acestea, m-aş aventura să mai spun şi că acest lucru nu mi se pare probabil într-un viitor prea apropiat. Nici pe occidentali nu-i văd renunţând atât de uşor la cuţit şi furculiţă, deşi opinia mea personală este că beţişoarele sunt mult superioare. Aici poate fi deschisă o discuţie separată, dar mai vreau să adaug că şi eu mă complac într-o comoditate de tip occidental; deşi sunt convins de avantajele beţişoarelor ca metodă alternativă de servire a bucatelor, deşi îmi place enorm mâncarea de sorginte şi inspiraţie chinezească, deşi gătesc astfel de bucate destul de des, nici chiar eu nu m-am învrednicit să învăţ să mănânc corect cu ele.

(sfârşit)

Bibliografie:
www.foodreference.com
en.wikipedia.org
www.hospitalityguild.com
leitesculinaria.com
blogs.smithsonianmag.com
www.apartmenttherapy.com
www.themiddleages.net
www.slate.com
lampinfoo.com