Este un lucru deosebit de grosolan şi lipsit de graţie să-ţi îndeşi mâncarea în gură aşa cum strângi paiele într-o căpiţă, cu furca.” – spune un anonim francez în secolul al XVI-lea. Este adevărat, „furculiţa”, cuvânt pornind în limba noastră de la „furcă”, provine din latinescul „furca”, acesta însemnând, fără nicio surpriză, exact „furcă”.
Anonimul revoltat a avut dreptate într-un fel: mâncarea se duce la gură folosind o furcă mai mică, o furcuţă sau furculiţă. Grosolănia şi lipsa de graţie sunt foarte subiective, căci nu ştiu, zău, dacă o lingură este mai graţioasă. În fine, ideile s-au schimbat între timp şi astfel de reacţii şocate sunt de domeniul trecutului.

Istoric
Degetele au fost în mod sigur primele ustensile destinate mâncatului. Sunt convins ca strămoşii noştri le-au folosit instinctiv, ca fiind cea mai uşoară cale pentru a duce la gură orice aliment pe care mecanismul lor biologic îl semnala ca fiind necesar stomacului, ca hrană şi ca mijloc de a supravieţui.

În timp s-au format diferite comunităţi rasiale, şi toate au explorat metode alternative de a mânui mâncarea, inventând astfel ustensilele cele mai potrivite nivelului lor de cultură culinară şi nevoilor specifice. Aşa au apărut cuţitele, lingurile, beţişoarele şi furculiţele. Degetele mai sunt şi acum folosite în multe părţi ale lumii, mai ales în orientul Mijlociu, Asia Occidentală şi de Sud-Est şi unele părţi din Africa. Cuţitul şi furculiţa sunt preferate de lumea occidentală, adică de Europa, Caraibe, America şi unele părţi din Asia-Pacific (Australia, Noua Zeelandă etc.), în timp de beţişoarele sunt populare în China, Japonia, Coreea şi Vietnam. Lingurile sunt folosite peste tot.

Degetele sunt, fără îndoială, cea mai naturală, convenabilă şi ieftină ustensilă pentru mâncat. Se evită cheltuielile legate de cumpărarea şi menţinerea integrităţii unui stoc de tacâmuri, ca şi consumul legat de spălarea lor. Un alt avantaj ar fi sensibilitatea lor. Îţi poţi da uşor seama de temperatura mîncării, de textura ei, de prezenţa oaselor etc.
Există însă şi dezavantaje, unul dintre acestea fiind igiena: mâncarea poate fi foarte uşor contaminată de degetele murdare. Musulmanilor le dictează eticheta să mănânce folosind doar degetele de la mâna dreaptă, căci stânga este considerată impură.
Am încercat de câteva ori să mănânc cu degetele. A fost nostim, căci unele alimente se pot mânui astfel mai uşor decât cu furculiţa sau cuţitul (creveţi, aripioare de pui, peşti cu oase multe, chiftele, sanviciuri, pâine, colţunaşi etc.), dar de alte câteva ori mi-a fost foarte greu; alteori imposibil. Oricum, presupun că obişnuinţa joacă, şi în acest caz, un rol foarte important. Pentru mulţi lingurile şi degetele sunt de ajuns orice fel de mâncare s-ar servi la masă.

Lingura şi cuţitul sunt ustensile inventate încă din paleolitic. Oamenii de atunci foloseau cochilii sau scoarţă de copac pentru a mânui mâncarea, aşa cum o facem astăzi cu lingurile. Cuţitele sunt, de asemenea, urmaşele tăişurilor de silex ascuţite prin cioplire, folosite ca topoare, vârfuri de suliţă sau de săgeată. Faţă de lingură şi cuţit, furculiţa este un nou-venit pe mesele noastre.

Toată lumea ştie că beţişoarele au fost inventate de chinezi şi astăzi toţi cei influenţaţi de cultura chineză folosesc la masă beţişoarele. Ironia face însă ca acum 6.000 de ani, şi acest lucru nu este cunoscut nici măcar de marea majoritate a chinezilor, strămoşii acestora mâncau folosind… furculiţe. Se pare că ele au fost introduse experimental de dinastia Xia (4205 – 1770 î.H.) şi abia mai târziu au fost înlocuite de beţişoare. În acea vreme furculiţele erau fabricate din os şi erau folosite la mâncatul cărnii, de către cei din înalta nobilime şi din familia imperială.

Deci, au inventat chinezii până şi furculiţele, pe care nu le mai folosesc de mii de ani? Probabil, de vreme ce nu există încă nicio altă dovadă a faptului că alt popor le-ar fi folosit înaintea lor. În timpul excavaţiilor din provincia Gansu, aflată în nord-vestul Chinei, arheologii au dat, din întâmplare, peste cea mai veche furculiţă găsită vreodată, datând din perioada dinastiei Xia. Furculiţa în chestiune avea trei dinţi.
Ulterior, în provincia Qinghai, s-a descoperit altă furculiţă, din aceeaşi perioadă, de data aceasta cu doar doi dinţi. Aceste descoperiri au fost urmate de multe altele din timpul dinastiilor Shang, Zhou şi a Statelor Războinice.
Cea mai spectaculoasă descoperire de acest fel a constat din 51 de furculiţe, perfect conservate, fabricate din os, toate cu doi dinţi. Acestea proveneau de acum 2.500 de ani, perioadă în care, se pare, folosirea furculiţelor ajunsese la apogeu.
S-ar părea, deci, că beţişoarele, adoptate în timpul dinastiilor Shang şi Zhou, au coexistat o perioadă cu furculiţele şi au devenit populare abia în timpul dinastiei Han, adică acum circa 2.200 de ani, înlocuind treptat furculiţele. Au fost considerate mai uşor de fabricat, mai ieftine, mai versatile decât furculiţele şi, nu în ultimul rând, mai sigure. Cei care doresc să afle mai multe amănunte despre istoria beţişoarelor, o pot face citind acest articol.

După chinezi, cei pe care dovezile arheologice îi indică a fi folosit furculiţa sunt egiptenii. În vechiul Egipt, furculiţe mari, din bronz, erau folosite la ceremoniile religioase pentru a ridica ofrandele aduse zeilor. Fiindcă tot am vorbit puţin mai sus despre furci, în mod sigur aceste prime „furculiţe” înregistrate de istorie erau, de fapt, nişte furci mai mici.

Grecii din Antichitate foloseau şi ei, preluate probabil de la egipteni, furculiţe mari, cu doi dinţi, cu care se ajutau la fixarea cărnii atunci când trebuia feliată sau porţionată şi servită la masă.
Poseidon, zeul grec al mărilor, folosea un trident, de fapt o furcă dotată cu trei dinţi scurţi, pe care îl agita pentru a stârni furtuni sau pentru a-şi revărsa mânia asupra vreunui muritor nenorocos.
Romanii le-au adoptat şi ei de la greci, folosindu-le aproape exclusiv în bucătărie, iar la masă doar la porţionarea şi felierea pieselor mari de carne; Neptun, zeul roman al mărilor şi oceanelor, folosea, se pare, acelaşi trident ca Poseidon.

Bizantinii însă foloseau furculiţa la masă încă din anul 440, când este consemnat primul banchet la care oaspeţii au utilizat această ustensilă. Furculiţa respectivă, adică una dintre cele folosite atunci, poate fi văzută astăzi la colecţia Dumbarton Oaks din Washington.

În secolul al VII-lea furculiţele erau deja folosite la curţile din Orientul Mijlociu. Există dovezi despre folosirea unor unelte foartte asemănătoare furculiţei de către nobilii persani.

O furculiţă mică, din aur, cu doi dinţi mari, a ajuns în Italia abia în secolul al XI-lea, în zestrea unei prinţese bizantine, Maria Argyropoulina, nepoată a împăratului Vasile al II-lea, care s-a măritat cu Giovanni, fiul lui Pietro Orseolo al II-lea, dogele Veneţiei. După ce a văzut-o pe prinţesă folosind furculiţa, dogele a interzis utilizarea ei, afirmând că ustensila în chestiune era un afront adus degetelor create de Dumnezeu.
Domnul, în infinita Sa înţelepciune, a dăruit omului o furculiţă naturală: propriile degete. De aceea este o insultă ca acestea să fie înlocuite cu furculiţe de metal, create de mâna omului, atunci când mâncăm.

Când Maria a murit de ciumă, doi ani mai târziu, clerul a constatat cu satisfacţie că cerul a pedepsit obiceiurile cele necurate. „Nu numai că nu binevoia să atingă cu degetele mâncarea, dar comanda servitorilor săi să i-o taie bucăţele mici, pe care le străpungea cu un instrument de aur ce avea doi dinţi lungi, cu care ducea mâncarea la gură… vanitatea acestei femei este urâtă în ochii Domnului. Şi astfel, negreşit, El a pedepsit-o. Căci El a coborât asupra ei sabia dreptăţii Sale divine, aşa că întreg corpul ei a putrezit, iar membrele au început să i se usuce.
Astfel, furculiţa a dispărut de pe mese timp de 300 de ani.

Totuşi, eu înclin să cred că în istoria de mai sus nu a fost vorba atât de uimirea şi/sau repulsia în faţa unei noi ustensile de masă, cât de politică. Veneţia oscila de sute de ani, şi va continua să facă asta alte câteva sute, între alianţe şi război cu Imperiul Bizantin. Interese comerciale ale Serenissimei Republici nu puteau fi atinse decât urmând o politică întortocheată şi perfidă. Căsătoria fiului unui doge cu o prinţesă bizantină avea, în mod necesar, atât partizani cât şi adversari. În opinia mea, tabăra anti-bizantină a profitat de prilejul oferit de tânăra soţie pentru a câştiga ascendenţă asupra taberei adverse.
Mai pot specula un pic, spunând că, mai mult ca sigur, unii dintre cei care au urât furculiţa au fost sinceri, căci pot pune repulsia bigoţilor veneţieni pe seama formei furculiţei, amintind de cea a furcii pe care dogma creştină o asocia cu diavolul.

După acest debut european nefericit, este aproape normal faptul că furculiţa a prins destul de greu. Nici nu este dificil de înţeles, dacă privim modul în care se mânca în Evul Mediu. Oamenii foloseau ca farfurii felii mari de pâine veche de câteva zile, îndeajuns de densă pentru a putea servi ca suport pentru carne şi legume. Sosul acestora îmbiba pâinea, iar feliile, cu topping-ul lor cu tot, erau duse la gură şi mâncate aidoma unor sanviciuri. Cuţitele şi lingurile erau de ajuns pentru a mânui acest ansamblu: cuţitul tăia în bucăţi carnea, legumele şi pâinea, în timp ce feliile de pâine erau „încărcate” folosind lingura.

În secolele al XII-XIII, totuşi, furculiţele au început să fie întâlnite în inventarele ce listau bunurile comercializarte în oraşe, ca şi în listele testamentare. Se pare că furculiţele cu doi dinţi lungi erau folosite pe atunci la mâncatul fructelor confiate în sirop şi a alimentelor care ar fi putut păta degetele. După unele surse, mâncatul dulciurilor cu furculiţa era o practică populară printre curtezane, ceea ce a făcut ca Biserica să condamne furculiţele ca fiind… imorale.

O altă dovadă a faptului că furculiţa a ajuns în Europa din Orient este scrisoarea unui călugăr franciscan, adresată regelui Franţei, Ludovic al IX-lea (1226-1270). Călugărul discuta obiceiurile de a mânca al tătarilor:
Cu vârful cuţitului sau cu o furcuţă special concepută pentru acest scop – ca acelea cu care obişnuim să mâncăm pere sau mere gătite în vin – oferă una sau două dumicaturi tuturor celor care stau în jurul lor.

Cu toate impedimentele, pe la 1400 furculiţele au început să apară în cărţile culinare italieneşti. Ele au început chiar să fie acceptate în Italia, pe scară largă, în partea a doua a secolului al XVI-lea, perioadă în care clasele superioare începeau să fie interesate de curăţenie şi igienă personală.

Bine de ştiut este că în acea vreme, mai toţi oamenii, inclusiv nobilii şi casa regală, erau foarte murdari. „Medicina” epocii condamna nu doar deschiderea ferestrelor, care puteau aduce în casă aer otrăvit, ci şi spălatul ca activitate în sine, considerat a fi periculos şi sursa multor boli. Cea mai mare parte a populaţiei europene a acelor vremuri nu făcea nici măcar o singură baie în întreaga viaţă, iar cei care se spălau de două ori pe an puteau fi consideraţi chiori în ţara orbilor. Mai mult, „doctorii” recomandau, terorizaţi şi isterizaţi de teama ciumei, acoperirea porilor cu praf şi murdărie, pentru a împiedica boala să pătrundă în corp.
Ca anecdotă este, poate, util să amintesc faptul că eticheta vremii interzicea suflarea nasului în faţa de masă şi recomanda folosirea degetelor în locul acesteia. Şi asta exact în epoca în care mesenii aveau boluri comune în care să-şi clătească degetele între felurile de mâncare. Deci, odată ce ideile de igienă au început să se conturezem, chiar şi vag, furculiţa devenit o ustensilă mult mai interesantă şi folositoare.

De pildă, cu ocazia nunţii fiicei sale din 1407, Francesco di Marco Datini, un negustor bogat din Prato, trecea în cartea sa de conturi diverse sume plătite unui aurar pentru diferite obiecte, inclusiv un cuţit cu mâner de fildeş. În toată lista de obiecte nu figura însă nicio furculiţă. Banchetul nupţial, gătit de un bucătar angajat special, pe nume Matteo de Stinchese, a fost făcut cu mari cheltuieli şi a necesitat cantităţi mari de mâncare, inclusiv peşte proaspăt, dar „mireasa nu a atins mâncarea, astfel că atunci când şi-a înmuiat degetele în vasul de argint destinat spălării mâinilor, apa a rămas limpede, iar oaspeţii i-au lăudat buna purtare”. Citatul sugerează faptul că vasele pentru spălatul mâinilor erau un lucru obişnuit, cel puţin atunci când nu se foloseau furculiţe.
Acest Datini era o persoană înstărită, totuşi nu un membru al aristocraţiei italiene, adică exact cea care deţinea furculiţe; el şi-a putut permite un hucătar excelent, cuţite cu lama de fildeş şi vase de argint pentru spălatul mâinilor. Dar nu şi furculiţe.

O creaţie italiană, destinată servirii mesei şi legată de prezenţa furculiţei, a fost „cadena”, un „pătrat de argint”, aşa cum este descris de Michel de Montaigne în 1580, pe care erau aşezate sare, şerveţele, pâine, cuţit, furculiţă şi lingură. O cadena era aşezată în faţa fiecărui mesean şi a fost una dintre primele modalităţi de aranjare a tacâmurilor. Aceste cadena erau în uz la casele regale, cum a fost cea de Valois în Franţa şi Stuart în Anglia.

(va urma)

Bibliografie:
www.foodreference.com
en.wikipedia.org
www.hospitalityguild.com
leitesculinaria.com
blogs.smithsonianmag.com
www.apartmenttherapy.com
www.themiddleages.net
www.slate.com
lampinfoo.com