Găina, cocoşul, puii cei atât de bine cunoscuţi poartă nunmele ştiinţific de „Gallus domesticus” şi, aşa cum te-ai putea aştepta de la un animal-aliment atât de răspândit şi intrat în dieta oamenilor din timpuri imemoriale, istoria sa este tulbure.

Origini
Se pare că „Gallus domesticus” a fost obţinută de om prin domesticirea lui „Gallus gallus”, o pasăre sălbatică ce încă trăieşte în libertate în cea mai mare parte a Asiei de Sud-Est. Această domesticire s-a petrecut, după unele surse, acum 8.000 de ani, pe teritoriul actual al Thailandei.
Sursa foto: http://tolweb.org/onlinecontributors
Când, cu ceva timp în urmă, colindam pieţele şi satele din Thailanda şi Cambogia şi vedeam păsăretul etalat, în diverse forme, pe standuri, sau încurcându-mi-se printre picioare, nici nu mă gândeam că acesta este descendentul direct al primelor găini domesticite. Jocul acesta dintre amintiri şi cunoaşterea acumulată ulterior este extrem de interesant şi îmbie la reflexie. Ce aş fi gândit atunci când le priveam dacă aş fi ştiut aceste lucruri? Probabil le-aş fi privit cu mai multă atenţie şi curiozitate şi atât…

Alte surse, bazându-se pe cercetăro genetice, susţin ideea unei multiple origini, domesticirea având loc, oarecum concomitent, în mai multe zone din Asia de Sud şi de Sud-Est. Aceste teorii par să desemneze cultura Lapita, prima cultură neolitică din Oceania, ca având rolul principal în domesticirea şi răspândirea nu doar a găinii, ci şi a porcului şi câinelui

Scurtă incursiune istorică
Primele dovezi arheologice provin, de unde altundeva, din China şi sunt vechi de 5.400 de ani; sunt răspândite pe o arie geografică destul de extinsă, în provinciile Heibei, Shandong şi Shaanxi. Dovezi interesante au fost găsite la Mohenjo-Daro, în valea Indusului, provenind de acum 4.000 de ani. Se presupune că de aici puii s-au răspândit în Europa şi Africa.

În Europa, primele imagini cu găini provin din Grecia antică, de pe vase fabricate în Corinth îm secolul VII î.H. Referirile la găini din operele unor poeţi antici ca Aristofan şi Cratinus par a indica provenienţa lor din vechea Persie. Oricum, carnea de găină şi pui era o raritate în Grecia antică, fiind socotită un aliment de lux. Mai târziu, oraşul Delos a devenit un important centru de creştere a găinilor.

Găinile din Lumea Nouă au o istorie interesantă. Deşi se crede că spaniolii le-au adus, împeună cu vitele şi caii, de fapt găinile au o istorie precolumbiană, urmele lor fiind identificate în toată America de Sud, dar mai ales în Chile, în jurul anului 1350, deci cu aproape 150 de ani înainte de cucerirea spaniolă.
Se crede că găinile au fost aduse din Asia de Sud-Est în insulele Polineziei acum 3.300 de ani.

Evoluţie
Avem norocul că strămoşul sălbatic al găinii există încă, aşa că putem face unele comparaţii de comportament cu descendentul său domestic. Găinile domestice sunt mult mai puţin active, şi mă refer aici la cele crescute în aer liber, nu la cele „produse” pe bandă rulantă de combinatele de păsări. Găina de astăzi este mult mai sedentară, are de-a face cu mai puţini răpitori, interacţionează mai puţin cu alte semene şi nu se mai zbat să-şi procure singure hrana. Aceste schimbări majore de comportament au dus la schimbări anatomice: muşchi mai puţin solicitaţi, penaj mai fin, masă cărnoasă mai mare, producerea ouălor începe mai repede iar ouăle produse sunt mai mari.

Găina noastră
Nu se ştie cum au ajuns găinile pe teritoriul actual al ţării noastre, prin intermediul cui şi nici în ce perioadă. Oricum, găina, puiul şi cocoşul au devenit extrem de populare lucru care se vede nu doar în ceea ce punem pe masă, dar şi în limbaj.
Din „găină” au derivat cuvinte ca „găinar” şi „găinărie”. Acest fapt denotă că găinile erau ieftine, cel ce se preta la furtul unei găini fiind un răufăcător de mică anvergură. De aici, „găinarul” şi „găinăria” au fost legate de infracţiuni minore.
Există şi unele expresii interesante: „a se culca odată cu găinile”, „a avea orbul găinilor”, „de râsul găinilor (curcilor”), „cântă găina în casă”, „prost ca o găină”, „ca o găină (curcă) plouată” etc. Sunt fraze pe care le folosim mecanic, de cele mai multe ori fără să ne gândim de unde provin.

Termenul „pui” are o lungă şi neaşteptată tradiţie în limba română, rămasă în bună măsură necunoscută din cauza unei false pudori. Ovid Densuşianu în „Dicţionar etimologic” are curajul să scrie că „pui” a dat naştere acelui termen ce denumeşte în mod obscen penisul. Se pare că acesta provine din latinescul „pulla”, care este forma feminină a lui „pullus”, cuvânt ce înseamnă „pui de animal”, inclusiv de găină. Termenul a devenit un alint transferat la animalele preferate şi apoi la oameni, cu sens protector şi de tandreţe, în sensul de „puiul meu”, „puiule”, „dragul/draga mea”. Aceste alinturi au fost găsite în operele lăsate de Plaut, Horaţiu, Suetonius. Sensul se lărgeşte şi termenul începe să se aplice în limbajul erotic, ca apelativ pentru amante şi amanţi. Nu se ştie exact ce întrebuinţare avea în latina vulgară, dar se poate bănui. Cuvântul obscen se află în limba română încă de la începutul formării ei, adus de zecile de mii de legionari veterani lăsaţi la vatră şi împroprietăriţi în Dacia.

Am mâncat carne de pui, găină şi cocoş de mii de ori, gătită în zeci de feluri dar mărturisesc că niciodată nu m-am gândit la ea altfel decât ca la un aliment. Poate ar trebui să învăţăm să privim alimentele cu alţi „ochi”, care să vadă dincolo de noţiuni ca gust-aromă-foame. Cu fiecare îmbucătură mestecăm un strop de civilizaţie şi istorie. Bucătăria este, sau ar trebui să fie, un act profund de cultură.

Bibliografie:
DEX
Wikipedia
archaeology.about.com
www.rimeaza.org