Am spus de multe ori ca istoria ingredientelor culinare este nu doar interesanta, dar chiar fascinanta prin rasturnarile de situatie si întorsaturile pe care le ia destinul lor. Rosia este, probabil, alimentul a carui istorie se aseamana cel mai mult cu un roman de aventuri. Folosita la început doar ca arbust ornamental, urata si temuta, socotita a fi otravitoare, a devenit astazi unul dintre alimentele cele mai populare.
Desi din punct de vedere botanic rosia este un fruct, din punct de vedere culinar ea este socotita a fi leguma. Planta atinge înaltimi de 1-3 metri si are o tulpina slaba, care adesea se întinde pe pamant sau pe alte plante ori araci. Este perena în habitatul sau native, iar în climatele mai reci este anuala.
Etimologie
Cuvantul “tomata” provine din aztecul “xitomatl”, care înseamna “fruct durduliu”.
Botanistul francez Joseph Pitton de Tournefort a fost cel care, în 1692, a dat rosiei numele latinesc Lycopersum esculentum. Se traduce ca “piersica lupului”, “piersica” fiindca rosia este rotunda si lucioasa, iar “lup” fiindca fructul plantei a fost considerat mult timp ca fiind otravitor.
În 1753, Carl Linnaeus, parintele taxonomiei utilizate si astazi pentru a clasifica si denumi plantele, a respins denumirea lui Tournefort si a încadrat rosia în familia Solenaceae (din care mai fac parte vinetele, cartofii si ardeii iuti si grasi, dar si belladonna, mandragora si alte plante cu adevarat toxice sau otravitoare) si a numit-o Solanum Lycopersicon.
Cum am mai spus, toate partile plantei, cu exceptia fructului, sunt, într-adevar toxice. Pentru a scoate în evidenta aceasta exceptie, botanistii au mai adaugat numelui stiintific si cuvantul “esculentum” (comestibil).
Istoric
Rosiile sunt native din America de Sud. Studiile genetice arata ca stramosii rosiei au fost plante erbacee verzi, cu fructe mici si verzi, provenind din zonele de dealuri din Peru.
Nu se stie exact cum s-a raspandit rosia pe continentul sud-american, dar atunci cand conquistadorii au venit în contact cu civilizatia azteca, pe teritoriul acesteia rosia era deja cultivata de peste 2000 de ani.
Data exacta a domesticirii plantei este necunoscuta. Se stie însa ca avea un fruct mic si galben, similar ca dimensiune cu o rosie cherry, cultivat probabil de azteci, în centrul Mexicului. Mentiunile scrise lasate de azteci arata ca erau preparate cu ardei, porumb si sare.
Unii istorici cred ca Hernan Cortes, conquistadorul spaniel, a fost primul care a dus mica rosie galbena în Europa, dupa ce a capturat orasul Aztec Tenochtitlan (acum Mexico City), în 1521.
Altii sunt de parere ca rosia a fost adusa în Europa de Cristofor Columb, în anul 1493.
Aztecii si alte popoare din regiune foloseau rosiile la gatit; se cultivau deja în sudul si centrul Mexicului pe la anul 700 î.H. Se presupune ca populatia pueblo credea despre cei care ingerau seminte de rosii ca sunt bincuvantati de puterile divine. Rosia mare, o mutatie a fructului mic, a aparut tot în mezoamerica si este stramosul direct al unor specii moderne de tomate, cultivate astazi.
Dupa colonizarea spaniola, acestia au distribuit rosia în toate coloniile lor din Caraibe, apoi în Filipine, de acolo raspandindu-se pe întreg continental Asiatic.
Rosia s-a adaptat usor la climatul mediteranean, unde cultivarea ei a început pe la 1540. A început sa fie mancata relative repede dupa aclimatizare, desi a fost acceptata pe de-a-ntregul ca aliment abia un secol mai tarziu. În Spania, de pilda, se poate vorbi de popularizarea rosiei abia în secolul al XVII-lea.
În sprijinul acestei afirmatii as vrea sa aduc în discutie lucrarile scrise aparute în Europa. Cea mai timpurie discutie despre rosie în literatura europeana apare în 1544, în lucrarea lui Pietro Andrea Mattioli, un medic si botanist italian, care a numit-o “pomo d’oro”, adica “mar de aur”.
Unii sunt de parere ca denumirea provine din spaniola, din “pome dei mori”, adica “marul maurilor”, desi expertii par sa nu agreeze aceasta etimologie.
Totusi, cea mai timpurie carte de retete în care apar si rosii este cea publicata în 1692, la Napoli, desi se pare ca autorul obtinuse retetele din surse spaniole. Şi în Italia rosia era folosita mai mult în scopuri decorative, iar incorporarea ei în bucatariile regionale s-a petrecut doar dupa sfarsitul secolului al XVII-lea.
În Anglia rosia a fost aclimatizata dupa 1590. Unul dintre primii cultivator a fost John Gerard, de profesie barbier-chirurg (în acel timp cele doua meserii mergeau mana în mana, barbierii fiind cei care scoteau maselele stricate, luau sange sau performau operatii). Cartea sa publicata în 1597 propune una dintre primele discutii despre rosie. Gerard stia ca rosiile erau deja mancate în Spania si Italia. Cu toate acestea, el credea ca sunt otravitoare (de fapt, planta si fructele crude contin mici cantitati de tomatina, dar în general nu sunt primejdioase). Conceptia lui Gerard a influentat opinia publica, iar rosia a fost considerata improprie alimentatiei timp de multi ani, atat în Marea Britanie, cat si în coloniile sale din America.
Abia pe la mijlocul secolului al XVIII-lea a început rosia sa fie consumata pe scara larga în Marea Britanie, iar la sfarsitul aceluiasi secol Encyclopædia Britannica spunea ca rosia „se consuma zilnic” si era folosita la prepararea supelor, tocanelor si salatelor. În epoca victoriana, cultivarea sa a fost extrem de extinsa, mai ales în sere, dintre care cele mai cunoscute erau cele din Worthing.
Rosia a fost introdusa în Orientul Mijlociu de John Barker, consulul britanic din Alep (1799-1825). În 1840 consumul sau era deja generalizat în toata zona.
În Iran rosia a intrat pe doua cai separate. Una a fost prin Turcia si Armenia, iar cea de-a doua prin frecventele calatorii întreprinse în Franta de familia regala Qajar. În acea vreme rosia era numita „armani badenjan” (vanata armeneasca); astazi ea se numeste „gojeh farangi” (pruna europeana).
Cea mai veche referire la rosii facuta în America de Nord provine din 1710, cand botanistul William Salmon a raportat existenta ei în Carolina de Sud. Este posibil ca ea sa fi ajuns acolo din Caraibe. Pe la milocul secolului al XVIII-lea, rosia era cultivata pe plantatiile din Carolina si, probabil, si în alte parti din sud-est. Este posibil ca unii sa continue sa creada, si la acea vreme, ca rosia era otravitoare, caci era cultivata mai mult ca planta ornamentala decat ca aliment.
Thomas Jefferson, care a mancat rosii la Paris, a trimis seminte în America. Clima calda, cu multe zile pline de soare, specifica unor state ca Florida si California, a facut ca America de Nord sa devina unul dintre marii producatori de rosii, atat sub forma proaspata, cat si conservata.
Colonelul Robert Gibbon Johnson din Salem, New Jersey, a început sa cultive rosii din 1808. Chiar a oferit un premiu anual pentru cea mai mare rosie cultivata, dar publicul considera rosia mai mult ca fruct ornamental decat aliment. Tot el a dovedit în 1820 ca rosia nu este otravitoare si ca este potrivita consumului uman. Demonstratia avut loc în fata tribunalului din Salem, în fata unei audiente formate din 2000 de persoane, convinse ca Johnson se va sinucide în public. Totusi, Johnson a mancat un cos întreg cu rosii, fara ca acestea sa aiba vreun efect negativ.
Cascadoria public a colonelului a atras atentia publicului, si asa a început “idila” dintre America de Nord si rosie.
În 1872, Maria Parloa a fost cea care în cartea “The appledore CookBook” a publicat prima reteta de supa (chowder) de rosii.
În 1897, viitorul mogul al supelor, Joseph Campbell, a scos pe piata supa condensata de rosii, produs care a dus firma spre prosperitate si a facut ca publicul sa îndrageasca tomatele.
(va urma)
Bibliografie selectiva:
intrebarea e foarte interesanta dar nu cred ca exista un singur raspuns simplu si direct . cred ca e vorba de pasi mici de-a lungul a zeci si sute de ani , la fel ca in cazul altor intrebari de acelasi gen : de ce mancarea cea mai populara in romania sunt micii , in america hamburgerul , in italia pastele … etc .de ce in unele tari vinetele sunt pe primul plan , de ce in altele dovleceii sau cartofii sau varza … etc . greu de spus , nu exista un raspuns , e o suma de intamplari de-a lungul timpului care au dus la ce avem azi , e pur si simplu istorie , sau altfel spus “asa a fost sa fie”… hahaha … de ce sosul de rosii e atat de popular in italia , de ce nu in franta , de ce nu in spania care de fapt a “descoperit” rosiile in america de sud ? … de ce noi preferam mici si nu carnati ca in germania sau frigarui (kebab sau satay) …
nu doar in china rosiile sunt mai putin prezente in multele feluri de mancare ale bucatariei locale, la fel se intampla in korea , indonezia , malaezia , thailanda , vietnam , cambodgia si altele din regiune . si culmea , care e cel mai mare producator de rosii pe plan mondial ? china !
dar nu doar rosiile sunt mai putin utilizate , si alte vegetale cu care noi suntem obisnuiti sunt mai putin folosite in regiune : morcovi , cartofi , conopida , broccoli si chiar ceapa (e preponderent folosita ceapa verde) . sau fasolea boabe ?
daca ar fi sa dau un raspuns bazat pe logica mea ar fi ca bucataria chinezeasca (care a influentat toata regiunea) e foarte veche si a fost pusa la punct , dezvoltata si organizata cu mult timp inainte sa apara rosiile din america de sud via filipine (datorita spaniolilor) si e foarte traditionalista , iar ingrediente noi isi fac loc cu greu . nici chiar ardeiul iute care a devenit definitoriu pentru asia desud est nu e foarte apreciat si raspandit in bucataria chineza .
dar e de mentionat ca totusi exista destule feluri de mancare care folosesc rosiile , si in china si in mancarea chinezeasca vestica si in celelalte tari din asia de sud-est iar in india sunt chiar mai obisnuite.
se poate discuta la nesfarsit si sunt curios daca poti afla un raspuns interesant de la bucatarul chinez .
@cristi-j & liviu: Probabil ca raspunsul corest este format din mici nuante, de la stilul de a gati pana la modul de a accepta unele ingrediente. Oricum, China este o tara a contrastelor in cazul rosiei: produce un sfert din totalul productiei mondiale (circa 37.000.000 tone pe an), dar consuma o parte foarte mica. India, cu o bucatarie la fel de veche si de traditionala, foloseste rosiile mult mai mult.
Si eu sunt curios de ce ar putea raspunde bucatarul chinez, desi nu am mari sperante. Mapma cam obisnuit ca bucatarii sa nu aiba raspuns la astfel de intrebari. Mai curand am putea cerceta pe internet. Cum zice si Cristi, am putea extinde intrebarea si asupra altor legume, desi eu as scoate broccoli din enumerarea lui, caci sunt destule retete care le folosesc.
Ok, multumesc pentru raspuns. O sa intreb un bucatar chinez, are un restaurant foarte ok langa mine, si o sa postez aici ce-mi zice omul referitor la rosiile in bucataria chinezeasca.
Interesant articol.
Avand in vedere faptul ca stii multe lucruri despre bucataria asiatica, poate imi poti lamuri si mie o chestie. Chinezii mananca cam tot ce zboara si nu e avion, tot ce inoata si nu e submarin. Desi am mancat ceva mancare chinezeasca in viata mea, foarte rar am intalnit rosii in mancarea lor. Care este explicatia?
@Liviu: Ai dreptate, folosesc rosiile mai putin ca alte legume, poate fiindca nu se potrivesc prea bine cu unele dintre metodele lor principale de gatit: aburi si stir-fry. In plus, la noi rosiile se folosesc foarte mult la sosuri, tocane si supe. Chinezii prepara altfel aceste preparate. Nimic din ce ti-am spus nu-mi suna foarte convingator, dar nu am o explicatie mai buna.
Denumirea sa initiala în limba romana era patlagea rosie, pentru a o deosebi de verisoara sa, patlageaua vînatata, redusa si ea la denumirea de vînata. Dar, cu timpul denumirile au fost simplificate, astfel încît azi folosim expresii ciudate gen “rosie galbena”.
@Mircea: Ce bine ca ne-ai reamintit aceste nume. Nu le-am mai intalnit de mult si le uitasem. Daca ai sti ce tare ma deranjeaza faptul ca tomata se numeste rosie, iar laptuca salata… Ar fi trebuit evitate astfel de denumiri starnitoare de confuzii.
Imi plac rosiile foarte mult. Bun subiect si asta..
Am totusi o intrebare, ce soi de rosii este cel din prima fotografie, ca nu seamana cu rosiile pe care le stiu eu din gradina. Nici frunzele si nici fructul ( seamana cu fructele de maces)
@Nico: Habar n-am, din pacate. Sunt rosii din gradina unor prieteni.
Imi place materialul, imi plac fotografiile si mor dupa rosii. 🙂
@memphis: Imi place ca te-am nimerit. 🙂
……acum am ajuns acasa si m-am desfatat cu 2 boluri de supa rosii facuta cu Scotti salbatic , mult cimbru si busuioc si un praf de piper proaspat !…….
……..si cu ochii la fotografia postata de tine ! ..pacat ca nu poate fi descarcata ca wallpaper !!!!!
@gratiela: Daca vrei ti-o trimit la format mare, pe mail. 🙂
Foarte interesanta prezentarea. Mi-a placut si alegerea pozelor.
@Corina: Ma bucur ca toate sunt pe placul tau. 🙂
da,subscriu la …mai sus,cum ne imbogatesti tu orizonturile,asa ,pe gratis,multumim!
ps:cit am citit,am luat si prinzul:adica o felie de quiche lorraine,cu rosii,evident!:)
@alison: Abia am venit de pe drum si mor de foame, asa ca o sa sau buzna si eu in bucatarie si o sa fac o salata de rosii. 🙂
Este interesant sa urmaresti de-a lungul istoriei anumite lucruri,sa vezi cum au evoluat,ce beneficii au adus omenirii…Ma bucur cand cineva face o astfel de sinteza,indiferent de subiect,pentru ca nu poate decat sa ne “imbogateasca”…
@Teo: Si eu ma bucur cand astfel de incercari de sinteza sunt apreciate. Cred ca a sti sa gatesti bine este excelent, dar este minunat sa cunosti ingredientele in mod complex, nu doar culinar, ci si istoric, religios, etnografic etc.
Minunat ! Abia astept continuarea !
Rosia este una dintre depedentele mele !
Gind la gind !
Multumesc , Radu !
@gratiela: Sa stii ca este si pentru mine un aliment nepretuit, mai ales ca imi place mult bucataria italieneasca. 🙂
Hi Radu,
super klasse Excurs. Kompliment
Salutäri
@Jacob: Hei, ma bucur sa te “aud” din nou. Danke schon! 🙂