Sarea a lăsat urme nu doar în denumirile oraşelor germane, austriece şi balcanice, ci şi în insulele britanice. Termenii „wich” şi „wych” din denumirile oraşelor britanice indică legătura acestora, într-un fel sau altul, cu sarea. Aceşti termeni sunt derivaţi din latinescul „vicus”, care înseamnă „loc”.
Începând cu secolul al XI-lea, sufixul „wich”a început să fie adăugat numelor oraşelor unde se producea sare. Şi astăzi multe oraşe au păstrat acest sufix, mai ales în Cheschire: Middlewich, Nantwich, Northwich şi Leftwich. Alt caz este Droitwich în Worcestershire.

Sarea în războaie
Sarea a jucat un rol determinant în stabilirea amplasamentului celor mai mari oraşe din lume. Liverpool a înflorit, de la starea iniţială de mic port, până la a deveni primul port exportaor de sare al Angliei, datorită minelor de sare din Cheschire. Dată fiind puterea financiară a Angliei, Liverpool a ajuns la un moment dat, pe la 1800, depozitul de sare al lumii.

Sarea poate creea nu doar oraşe, ci şi imperii. Minele de sare din Polonia au ajutat, pe la 1500, la crearea unui vast regat, care a putut fi distrus doar când germanii au reuşit să producă sare marină (considerată de mulţi a fi superioară celei din saline). Veneţia a purtat şi a câştigat un război cu Genova, pentru sare.

Oraşele, domeniile nobiliare şi statele situate pe traseul drumurilor sării au perceput taxe grele pentru transportul mărfurilor pe teritoriul lor. Această practică a dus la formarea de oraşe, cum ar fi Munchen în 1158, când ducele de Bavaria, Henrik, a hotărât că episcopul de Freising nu mai avea nevoie de veniturile provenite din taxarea sării.

La gabelle – cea mai urâtă taxă în Franţa – a fost introdusă în 1286 şi menţinută până în 1890. Din cuaza acestei taxe, sarea ajunsese la preţuri exorbitante, ceea ce a cauzat adevărate exoduri ale populaţiei, a atras invadatori şi a dus la războaie.

În timpul războiului pentru independenţa Statelor Unite, englezii foloseau forţe speciale pentru a intercepta sarea rebelilor şi a le distruge capacitatea de a conserva alimentele. La începutul secolului al XIX-lea, soldaţii americani erau plătiţi cu sare, din cauza lipsei de bani lichizi cu care se confrunta guvernul.

Producerea sării
La scară industrială sarea se produce prin două metode principale: prin evaporarea apei sărate, sau prin minare. Evaporarea poate avea loc datorită căldurii soarelui, sau prin folosirea unor surse de căldură artificiale.
Într-un anume tip de climă este posibilă evaporarea apei de mare datorită soarelui, pentru a produce o saramură concentrată. Saramura este evaporată până ce devine îndeajuns de concentrată pentru a cristaliza.

O altă metodă de a produce sarea, mai ales în climatul temperat, constă în folosirea vaselor deschise. Saramura este încinsă în vase mari, nu prea adânci, întinse în aer deschis. Cele mai vechi astel de încercări datează încă din timpurile preistorice, iar vasele erau fabricate din ceramică sau plumb. Mai târziu a început să se folosească fierul. Această schimbare a coincis cu renunţarea la lemn şi trecerea la cărbune. Drept combustibil pentru încălzirea vaselor. Saramura era pompată în vase şi concentrată prin evaporare, datorită fosului ce ardea sub vase. Cristalele care începeau să se formeze erau râcâite şi scoase din vas, care se completa cu saramură nouă.
Acest procedeu a fost practic înlocuit în ultimul timp cu un sistem de vase închise unde saramura este evaporată sub vid parţial.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, tehnicile de forare şi extragere a sării au făcut posibilă descoperirea de noi depozite situate la adâncimi mai mari. A crescut astfel oferta de sare pe piaţa internaţională şi, deşi sarea extrasă din mine este în general mai ascumpă decât cea obţinută prin evaporarea apei de mare, această nouă sursă de sare a dus la scăderea preţului şi la disponibilizrea acestui produs pentru aproape toată populaţia lumii.

Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.saltinstitute.org
www.saltinfo.com
www.saltworks.us

(va urma)

În aceeaşi serie de articole:
Pe urmele sării – partea 1
Pe urmele sării – partea 2
Pe urmele sării – partea 4