Pe la 1400 trestia-de-zahăr a început să fie plantată în insulele Madeira, Canare şi St. Thomas, ceea ce a dus la o creştere a ofertei pe piaţa europeană. Castelul cavalerilor ospitalieri de la Kolossi, în Cipru, construit pe la 1454 de Jacques de Milly, a devenit un centru al producţiei de zahăr. La Kouklia existau 2 rafinării de zahăr, iar la Episkopi încă una. Producţia de zahăr era foarte răspândită în Cipru şi Sicilia, considerate a fi cele mai bune surse de zahăr.

În 1458, un document despre mărfuri şi standardele lor de calitate, scris la Ragusa, spunea: „Zahărul candel trebuie să fie alb, lucios, cu cristale mari, uscat şi curat. Căpăţânile de zahăr trebuie să fie formate dintr-o pastă albă, uscată şi compactă, iar pulberea obţinută din ele trebuie să fie granulată.” Calitatea acestor produse este descrisă ca şi cum ar fi vorba despre produse existente astăzi în supermarket.
Sursa foto - dreamstime.com
După cum se vede, în secolul al XV-lea, producţia de zahăr s-a răspândit rapid din Cipru în Canare şi Madera, din Spania în Lumea Nouă.

Escala lui Cristofor Columb de la Gomera, în Insulele Canare, în luna august 1492, a dus la răspândirea trestiei-de-zahăr în Lumea Nouă. În 1493 a plantat-o deja în Caraibe. Clima de acolo era atât de avantajoasă, încât s-au pus bazele unei adevărate industrii. La începutul secolului următor zahărul era deja cultivat în mare parte din America tropicală.
Portughezii au dus-o apoi în Brazilia.

În timp ce Hispaniola (Santo Domingo) a început producţia de zahăr în 1501, Cuba şi Jamaica au intrat în circuit în 1520. Peste alţi 20-30 de ani, colonii olandeze, franceze şi britanice, ca Barbados şi Haiti, au devenit şi ele importanţi producători.
Producţia de zahăr a dus la o cerere mai mare de unelte necesare plantării, întreţinerii, recoltării şi prelucrării trestiei-de-zahăr, ceea ce a dus la o adevărată revoluţie industrială. Mai mult, indienii localnici având o constituţie mai fragilă, nepotrivită cu grelele condiţii de muncă de pe plantaţii, spaniolii şi, după ei englezii, au început să folosească munca sclavilor, aducând în Caraibe milioane de africani. Comerţul cu sclavi a primit un imbold important şi a început să se dezvolte cu viteză.
Zahărul a câştigat enorm în popularitate şi a devenit egal ca valoare cu aurul. A devenit la fel de preţios ca moscul, mirodeniile şi perlele. Totuşi, preţul zahărului a început apoi să scadă treptat, datorită producerii lui pe scară tot mai mare. Producţia a crescut mai ales în coloniile britanice din America de Nord, în Cuba şi Brazilia.

Din ”The Guilds of Florence”, scrisă de Edgecumbe Staley, putem afla că în secolul al XV-lea, o ramură din activitatea spiţerilor veneţieni era cea de pompe funebre. La ceremoniile legate de înmormântare se serveau prăjituri pudrate cu zahăr. Motivul era că spiţerii erau nu doar cei care îngropau decedaţii, ci şi cei care vindeau zahăr. Acest lucru nu se întâmpla doar la Veneţia. În multe oraşe din Europa acelor timpuri, fiecare spiţer vindea zahăr, condimente şi alte mărfuri exotice. Unele dintre spiţerii chiar transformau zahărul în marţipan.

În timpul raidului celebrului corsar Francis Drake asupra oraşului Panama, în 1572-1573, echipajul său a înaintat pe Rio Grande, la Magdelena, unde au fost zăriţi de spanioli, care au rupt-o la fugă. Cînd englezii au intrat în oraş au descoperit, conform cărţii „Sir Francis Drake Revived”, scrisă de Philip Nichols, „tot felul de dulciuri şi conserve şi mari cantităţi de zahăr destinate flotei care urma să se întoarcă în Spania”.

În 1579, nava „Golden Hind” a atins insula Ternate, din arhipeleagul Molucelor (în Indonezia de astăzi, numite şi Insulele Mirodeniilor). Lucrarea „The Sea King-Sir Francis Drake and His Times” relatează că Drake s-a împrietenit cu sultanul Babu şi a primit cadou „6 tone de cuişoare” şi „mari cantităţi de piper, ghimbir, orez, banane şi trestie-de-zahăr”.
O altă sursă, „Sir Francis Drake-The Queen’s Pirate”, spune că: „regele a promis să trimită provizii navelor, şi a fost un om de cuvânt. A trimis orez, pui, zahăr, sirop, trestie-de-zahăr…”.
Conform lui Drake însuşi, în „The World Encompassed”, „am primit ceea ce era disponibil acolo: orez în cantităţi destul de mari, găini, trestie-de-zahăr, zahăr lichid şi nerafinat…

William Harrison, în „Holinshed’s Chronicles”, înregistrează printre altele preţurile mărfurilor de pe piaţa Angliei elisabetane, plângându-se de scumpirile datorate aprovizionării neregulate: „… anii trecuţi zahărul costa 4 penny pfundul, iar acum costă jumătate de coroană; stafidele erau un penny, iar acum costă 6, şi uneori chiar 8 sau 10 penny pfundul; nucşoara este acum 2,5 penny uncia, ghimbirul 1 penny, scorţişoara 4 penny, cuişoarele 2 penny, iar piperul între 12 şi 16 penny.

După cum se poate observa, când zahărul costa jumătate de coroană pfundul (453,6 g), scorţişoara era 4 penny uncia (28,35 g). Pe atunci, o liră era împărţită în 20 de şilingi, sau 240 de penny. O jumătate de coroană era 2 şilingi şi 6 penny. Nu vă obosiţi, am făcut eu calculul şi pot să vă certific că zahărul era mai ieftin decât scorţişoara, iar aceasta era relativ ieftină. Zahărul devenise deci abordabil, chiar daca autorul se plângea de scumpiri. Tot mai mulţi oameni aveau acces la zahăr, ceea ce era poate motivul pentru care mulţi dintre ambasadorii străini din acele timpuri spuneau despre englezi că au dinţii stricaţi. Oricum, în acea vreme zahărul provenit din Madeira era considerat a avea cea mai bună calitate, urmat de cel din Barbaria (Maroc) şi insulele Canare.

În secolul al XVIII-lea, zahărul a devenit cea mai populară dintre delicatese. Acest lucru a fost rezultatul direct al modificării obiceiurilor din dieta occidentală şi nu numai, odată cu apariţia unor alimente ca dulceţuri şi gemuri, bomboane, ceai, cafea şi cacao etc.
Sursa foto - dreamstime.com
Zahărul a devenit o necesitate. De la îndulcitorul de bază, până la patiseria şi cofetăria de înaltă clasă, zahărul a devenit un aliment necesar la toate nivelurile societăţii. În curînd producţia de zahăr s-a răspândit şi în alte părţi ale lumii, precum Fidji, Mauritius, Columbia. Natal şi Queensland. Şi aici, acest proces ce necesită multă muncă fizică este pus în legătură cu sclavia pe scară largă.

Zahăr, sclavie şi libertate
Zahărul a fost motorul omerţului cu sclavi care a dus milioane de africani în America, începând cu secolul al XVI-lea. Istoria fiecărei naţiuni din Caraibe şi America de Sud a fost modificată definitiv de plantaţiile de trestie-de-zahăr aclimatizată de super-puterile europene ale acelor timpuri.

Primul vas cu sclavi africani a ajuns în Jamaica în 1505, iar apoi tot mai multe au continuat să vină, timp de peste 300 de ani. Cei mai mulţi africani proveneau din vestul Africii, unde coloniile portugheze aveau deja porturi mari, dedicate comerţului cu fildeş, piper, aur şi sclavi.
Comerţul cu sclavi era cheia a ceea ce istoricii au numit „Triunghiul Comerţului”, o reţea în care sclavii erau trimişi la muncă în Lumea Nouă, pe plantaţii, produsul muncii lor era trimis apoi în Europa, ca să fie vândut; cu banii obţinuţi se cumpărau produse, aduse apoi în Africa şi oferite în schimbul a şi mai mulţi sclavi.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, mai mult de 10 milioane de africani au fost mutaţi cu forţa în Lumea Nouă şi răspândiţi pe plantaţiile de zahăr din Brazilia şi Caraibe.

Unii istorici consideră că profiturile de pe urma comerţului cu zahăr au fost atât de mari, încât au ajutat statele sud-americane şi caraibiene să-şi câştige independenţa faţă de Marea Britanie.
În aceste trei secole de înflorire a sclaviei şi a plantaţiilor de trestie-de-zahăr, zahărul a fost de departe cel mai important articol din colonii, contând ca esenţial pentru o treime din economia întregii Europe. Cum tehnologia a evoluat, adăugând melasa şi romul ca produse adiacente ale plantaţiilor de trestie-de-zahăr, colonii ca St.Kitts, Jamaica, Barbados, Haiti etc. au devenit imens de bogate. Apariţia acestor colonii bogate în zahăr, mai ales cele aparţinând de Franţa şi Marea Britanie, a avut un impact hotărâtor asupra configuraţiei hărţii Americilor în secolul al XVIII-lea.
Marea Britanie a pierdut cele 13 colonii americane în parte şi fiindcă marina şi armata ei erau ocupate protejând insulele producătoare de zahăr.
Spre deosebire de sclavii care lucrau pe plantaţiile din America de Nord, cei din America de Sud şi Caraibe i-au depăşit net numeric pe europeni. Plantatorii britanici trăiau într-o continuă teamă de revoltă şi au cerut soldaţi pentru protecţie. Câteva dintre bătăliile decisive ale războiului american de independenţă ar fi avut alt rezultat dacă Marea Britanie ar fi fost capabilă să-şi folosească întreaga forţă.
Cum garnizoane numeroase staţionau în Indiile de Vest pentru a proteja plantaţii deţinute de Marea Britanie, în urma Războiului de şapte ani, încheiat în 1763, regele George al III-lea a cedat Franţei câteva din insulele caraibiene, pentru a-şi putea elibera trupele, trimise să consolideze stăpânirea britanică din America de Nord. Acest lucru nu a fost însă de ajuns. Marea Britanie păierzînd, în final, coloniile nord-americane.

Pe la 1750, doar în insulele britanice funcţionau peste 120 de rafinării de zahăr, care produceau circa 30.000 tone pe an. Zahărul încă era un produs de lux, iar profiturile erau atât de mari, încât era numit „aurul alb”. În Anglia, taxele încasate pe zahăr au atins în 1781 un total de 326.000 lire, iar în 1815 s-au obţinut 3.000.000 de lire, cifre imense pentru acele timpuri. În 1874 guvernul britanic, condus de primul ministru Gladstone, a abolit taxa pe zahăr, iar preţul a coborât până la un nivel pe care şi-l putea permite o mai mare parte a populaţiei.

Sfecla de zahăr a fost identificată ca sursă de zahăr abia în 1747. Investiţiile deja făcute în fabricarea acestuia din trestie au făcut ca sfecla să fie doar o curiozitate, situaţie care a durat până în epoca războaielor napoleoniene, când s-a instituit blocada britanică, ce nu permitea colonialelor să pătrundă în Europa. Pe la 1880, în Europa continentală sfecla înlocuise deja trestia ca sursă principală de zahăr. În Anglia obţinerea zahărului din trestie a început să se extindă abia în timpul primului război mondial, când importurile britanice erau ameninţate de marina germană.
Consumul anual în acei ani ajunsese la 120 de milioane de tone şi a crescut cu o rată de 2 milioane de tone anual.

Uniunea Europeană, Brazilia şi India sunt astăzi principalii producători şi acoperă împreună peste 40% din producţia mondială. Cea mai mare parte a producţiei lor este consumată intern, exportându-se doar circa 25% din ea. Brazilia are producţia cea mai mare de zahăr, în timp de India este ţara cu cel mai mare consum.

Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.sucrose.com
maggierose.20megsfree.com
lifestyle.iloveindia.com
www.livescience.com

Articole din aceeasi serie:
Pe urmele zahărului – partea 1