Pe urmele zaharului – partea 2

Pe la 1400 trestia-de-zahar a început sa fie plantata în insulele Madeira, Canare si St. Thomas, ceea ce a dus la o crestere a ofertei pe piata europeana. Castelul cavalerilor ospitalieri de la Kolossi, în Cipru, construit pe la 1454 de Jacques de Milly, a devenit un centru al productiei de zahar. La Kouklia existau 2 rafinarii de zahar, iar la Episkopi înca una. Productia de zahar era foarte raspandita în Cipru si Sicilia, considerate a fi cele mai bune surse de zahar.

În 1458, un document despre marfuri si standardele lor de calitate, scris la Ragusa, spunea: „Zaharul candel trebuie sa fie alb, lucios, cu cristale mari, uscat si curat. Capatanile de zahar trebuie sa fie formate dintr-o pasta alba, uscata si compacta, iar pulberea obtinuta din ele trebuie sa fie granulata.” Calitatea acestor produse este descrisa ca si cum ar fi vorba despre produse existente astazi în supermarket.
Sursa foto - dreamstime.com
Dupa cum se vede, în secolul al XV-lea, productia de zahar s-a raspandit rapid din Cipru în Canare si Madera, din Spania în Lumea Noua.

Escala lui Cristofor Columb de la Gomera, în Insulele Canare, în luna august 1492, a dus la raspandirea trestiei-de-zahar în Lumea Noua. În 1493 a plantat-o deja în Caraibe. Clima de acolo era atat de avantajoasa, încat s-au pus bazele unei adevarate industrii. La începutul secolului urmator zaharul era deja cultivat în mare parte din America tropicala.
Portughezii au dus-o apoi în Brazilia.

În timp ce Hispaniola (Santo Domingo) a început productia de zahar în 1501, Cuba si Jamaica au intrat în circuit în 1520. Peste alti 20-30 de ani, colonii olandeze, franceze si britanice, ca Barbados si Haiti, au devenit si ele importanti producatori.
Productia de zahar a dus la o cerere mai mare de unelte necesare plantarii, întretinerii, recoltarii si prelucrarii trestiei-de-zahar, ceea ce a dus la o adevarata revolutie industriala. Mai mult, indienii localnici avand o constitutie mai fragila, nepotrivita cu grelele conditii de munca de pe plantatii, spaniolii si, dupa ei englezii, au început sa foloseasca munca sclavilor, aducand în Caraibe milioane de africani. Comertul cu sclavi a primit un imbold important si a început sa se dezvolte cu viteza.
Zaharul a castigat enorm în popularitate si a devenit egal ca valoare cu aurul. A devenit la fel de pretios ca moscul, mirodeniile si perlele. Totusi, pretul zaharului a început apoi sa scada treptat, datorita producerii lui pe scara tot mai mare. Productia a crescut mai ales în coloniile britanice din America de Nord, în Cuba si Brazilia.

Din ”The Guilds of Florence”, scrisa de Edgecumbe Staley, putem afla ca în secolul al XV-lea, o ramura din activitatea spiterilor venetieni era cea de pompe funebre. La ceremoniile legate de înmormantare se serveau prajituri pudrate cu zahar. Motivul era ca spiterii erau nu doar cei care îngropau decedatii, ci si cei care vindeau zahar. Acest lucru nu se întampla doar la Venetia. În multe orase din Europa acelor timpuri, fiecare spiter vindea zahar, condimente si alte marfuri exotice. Unele dintre spiterii chiar transformau zaharul în martipan.

În timpul raidului celebrului corsar Francis Drake asupra orasului Panama, în 1572-1573, echipajul sau a înaintat pe Rio Grande, la Magdelena, unde au fost zariti de spanioli, care au rupt-o la fuga. Cînd englezii au intrat în oras au descoperit, conform cartii „Sir Francis Drake Revived”, scrisa de Philip Nichols, „tot felul de dulciuri si conserve si mari cantitati de zahar destinate flotei care urma sa se întoarca în Spania”.

În 1579, nava „Golden Hind” a atins insula Ternate, din arhipeleagul Molucelor (în Indonezia de astazi, numite si Insulele Mirodeniilor). Lucrarea „The Sea King-Sir Francis Drake and His Times” relateaza ca Drake s-a împrietenit cu sultanul Babu si a primit cadou „6 tone de cuisoare” si „mari cantitati de piper, ghimbir, orez, banane si trestie-de-zahar”.
O alta sursa, „Sir Francis Drake-The Queen’s Pirate”, spune ca: „regele a promis sa trimita provizii navelor, si a fost un om de cuvant. A trimis orez, pui, zahar, sirop, trestie-de-zahar…”.
Conform lui Drake însusi, în „The World Encompassed”, „am primit ceea ce era disponibil acolo: orez în cantitati destul de mari, gaini, trestie-de-zahar, zahar lichid si nerafinat…

Citeste si articolul →   Mic concediu Sicilian (2)

William Harrison, în „Holinshed’s Chronicles”, înregistreaza printre altele preturile marfurilor de pe piata Angliei elisabetane, plangandu-se de scumpirile datorate aprovizionarii neregulate: „… anii trecuti zaharul costa 4 penny pfundul, iar acum costa jumatate de coroana; stafidele erau un penny, iar acum costa 6, si uneori chiar 8 sau 10 penny pfundul; nucsoara este acum 2,5 penny uncia, ghimbirul 1 penny, scortisoara 4 penny, cuisoarele 2 penny, iar piperul între 12 si 16 penny.

Dupa cum se poate observa, cand zaharul costa jumatate de coroana pfundul (453,6 g), scortisoara era 4 penny uncia (28,35 g). Pe atunci, o lira era împartita în 20 de silingi, sau 240 de penny. O jumatate de coroana era 2 silingi si 6 penny. Nu va obositi, am facut eu calculul si pot sa va certific ca zaharul era mai ieftin decat scortisoara, iar aceasta era relativ ieftina. Zaharul devenise deci abordabil, chiar daca autorul se plangea de scumpiri. Tot mai multi oameni aveau acces la zahar, ceea ce era poate motivul pentru care multi dintre ambasadorii straini din acele timpuri spuneau despre englezi ca au dintii stricati. Oricum, în acea vreme zaharul provenit din Madeira era considerat a avea cea mai buna calitate, urmat de cel din Barbaria (Maroc) si insulele Canare.

În secolul al XVIII-lea, zaharul a devenit cea mai populara dintre delicatese. Acest lucru a fost rezultatul direct al modificarii obiceiurilor din dieta occidentala si nu numai, odata cu aparitia unor alimente ca dulceturi si gemuri, bomboane, ceai, cafea si cacao etc.
Sursa foto - dreamstime.com
Zaharul a devenit o necesitate. De la îndulcitorul de baza, pana la patiseria si cofetaria de înalta clasa, zaharul a devenit un aliment necesar la toate nivelurile societatii. În curînd productia de zahar s-a raspandit si în alte parti ale lumii, precum Fidji, Mauritius, Columbia. Natal si Queensland. Şi aici, acest proces ce necesita multa munca fizica este pus în legatura cu sclavia pe scara larga.

Zahar, sclavie si libertate
Zaharul a fost motorul omertului cu sclavi care a dus milioane de africani în America, începand cu secolul al XVI-lea. Istoria fiecarei natiuni din Caraibe si America de Sud a fost modificata definitiv de plantatiile de trestie-de-zahar aclimatizata de super-puterile europene ale acelor timpuri.

Primul vas cu sclavi africani a ajuns în Jamaica în 1505, iar apoi tot mai multe au continuat sa vina, timp de peste 300 de ani. Cei mai multi africani proveneau din vestul Africii, unde coloniile portugheze aveau deja porturi mari, dedicate comertului cu fildes, piper, aur si sclavi.
Comertul cu sclavi era cheia a ceea ce istoricii au numit „Triunghiul Comertului”, o retea în care sclavii erau trimisi la munca în Lumea Noua, pe plantatii, produsul muncii lor era trimis apoi în Europa, ca sa fie vandut; cu banii obtinuti se cumparau produse, aduse apoi în Africa si oferite în schimbul a si mai multi sclavi.
Pe la mijlocul secolului al XIX-lea, mai mult de 10 milioane de africani au fost mutati cu forta în Lumea Noua si raspanditi pe plantatiile de zahar din Brazilia si Caraibe.

Citeste si articolul →   Garides saganaki – Creveti gratinati cu sos de rosii

Unii istorici considera ca profiturile de pe urma comertului cu zahar au fost atat de mari, încat au ajutat statele sud-americane si caraibiene sa-si castige independenta fata de Marea Britanie.
În aceste trei secole de înflorire a sclaviei si a plantatiilor de trestie-de-zahar, zaharul a fost de departe cel mai important articol din colonii, contand ca esential pentru o treime din economia întregii Europe. Cum tehnologia a evoluat, adaugand melasa si romul ca produse adiacente ale plantatiilor de trestie-de-zahar, colonii ca St.Kitts, Jamaica, Barbados, Haiti etc. au devenit imens de bogate. Aparitia acestor colonii bogate în zahar, mai ales cele apartinand de Franta si Marea Britanie, a avut un impact hotarator asupra configuratiei hartii Americilor în secolul al XVIII-lea.
Marea Britanie a pierdut cele 13 colonii americane în parte si fiindca marina si armata ei erau ocupate protejand insulele producatoare de zahar.
Spre deosebire de sclavii care lucrau pe plantatiile din America de Nord, cei din America de Sud si Caraibe i-au depasit net numeric pe europeni. Plantatorii britanici traiau într-o continua teama de revolta si au cerut soldati pentru protectie. Cateva dintre bataliile decisive ale razboiului american de independenta ar fi avut alt rezultat daca Marea Britanie ar fi fost capabila sa-si foloseasca întreaga forta.
Cum garnizoane numeroase stationau în Indiile de Vest pentru a proteja plantatii detinute de Marea Britanie, în urma Razboiului de sapte ani, încheiat în 1763, regele George al III-lea a cedat Frantei cateva din insulele caraibiene, pentru a-si putea elibera trupele, trimise sa consolideze stapanirea britanica din America de Nord. Acest lucru nu a fost însa de ajuns. Marea Britanie paierzînd, în final, coloniile nord-americane.

Pe la 1750, doar în insulele britanice functionau peste 120 de rafinarii de zahar, care produceau circa 30.000 tone pe an. Zaharul înca era un produs de lux, iar profiturile erau atat de mari, încat era numit „aurul alb”. În Anglia, taxele încasate pe zahar au atins în 1781 un total de 326.000 lire, iar în 1815 s-au obtinut 3.000.000 de lire, cifre imense pentru acele timpuri. În 1874 guvernul britanic, condus de primul ministru Gladstone, a abolit taxa pe zahar, iar pretul a coborat pana la un nivel pe care si-l putea permite o mai mare parte a populatiei.

Sfecla de zahar a fost identificata ca sursa de zahar abia în 1747. Investitiile deja facute în fabricarea acestuia din trestie au facut ca sfecla sa fie doar o curiozitate, situatie care a durat pana în epoca razboaielor napoleoniene, cand s-a instituit blocada britanica, ce nu permitea colonialelor sa patrunda în Europa. Pe la 1880, în Europa continentala sfecla înlocuise deja trestia ca sursa principala de zahar. În Anglia obtinerea zaharului din trestie a început sa se extinda abia în timpul primului razboi mondial, cand importurile britanice erau amenintate de marina germana.
Consumul anual în acei ani ajunsese la 120 de milioane de tone si a crescut cu o rata de 2 milioane de tone anual.

Uniunea Europeana, Brazilia si India sunt astazi principalii producatori si acopera împreuna peste 40% din productia mondiala. Cea mai mare parte a productiei lor este consumata intern, exportandu-se doar circa 25% din ea. Brazilia are productia cea mai mare de zahar, în timp de India este tara cu cel mai mare consum.

Bibliografie:
en.wikipedia.org
www.sucrose.com
maggierose.20megsfree.com
lifestyle.iloveindia.com
www.livescience.com

Articole din aceeasi serie:
Pe urmele zaharului – partea 1


11 comentarii pe “Pe urmele zaharului – partea 2

  1. Katze spune:

    Hallo,
    Asa este, “Hauptverwaltungsgebäude” provoaca fiori. In germana sant cuvinte “kilometrice” dar, dracul nu e atat de negru! Eu am probleme cu engleza in ce priveste pronuntia, vorba unei prietene “se scrie guma si se citeste cauciuc”.
    O zi frumoasa si astept noi bucate gustoase
    Katze

  2. Sylvia spune:

    Excelent articol, nu stiam sincera sa fiu rolul atat de important al zaharului in Istorie. Felicitari pentru rabdare si capacitatea de sinteza, este o placere sa citesc aceste articole.

    • Radu Popovici spune:

      @Sylvia: Pentru mine este o placere si mai mare sa le scriu. Invat atat de multe in timp ce fac documentarea, si dau peste atatea lucruri interesante… 🙂

  3. Katze spune:

    Hallo,
    Ha,ha, nu e decat un impuls, capabil esti! Important este ca ai inteles ( placerea a fost de partea mea sau, pentru putin, zis pe romaneste).
    O zi frumoasa si spor la treaba
    Katze

    • Radu Popovici spune:

      @Katze: Orson Wells zicea: “Viata este prea scurta ca sa te apuci sa inveti germana”. Banuiesc ca acest lucru nu este valabil pentru germani, austrieci si o parte din elvetieni, dar in cazul meu cam este. 🙂 Cuvinte ca “Haupt-verwaltungsgebaude” imi dau fiori.

    • Radu Popovici spune:

      @Katze: Ei, hai sa nu exageram acum. 🙂 Stiu si eu cateva cuvinte, am inteles ce mi-ai raspuns, dar nu sunt capabil sa port un dialog in germana.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.