Precizare: după cum se poate deduce din titlu, acest articolaş nu este adresat tuturor cititorilor mei, ci doar acelor câtorva persoane cu care, în mod accidental şi nefericit, am avut un contact virtual extrem de neplăcut în ultimele câteva zile.

Articolul despre lucrurile care mă enervează în unele restaurante doar pe mine personal, a stârnit în mod surprinzător o mulţime valuri. Unele dintre ele au fost valuri de injurii, blesteme şi jigniri.
Mi se pare firesc să nu avem toţi aceeaşi opinie şi să nu ne enerveze aceleaşi chestii în restaurante. Mi se pare firesc ca experienţele mele să nu fie comune tuturor cititorilor, dar mi se pare aiurea să primesc răspunsuri date pe un ton injurios. Acest lucru s-a întâmplat pe blog, unde însă am eliminat comentariile care foloseau limbaj jignitor, dar mai ales pe FB, spaţiu virtual în care anonimitatea oferă unei categorii de persoane un larg câmp de manifestare.

Ciudat este că, deşi articolul meu descria doar ceea ce mi se întâmplase mie şi ceea ce îmi displăcea mie, unii au găsit de cuviinţă să declare că sunt „în dezacord” cu experienţele mele. Dezagrementele descrise în articol au fost trăite de mine şi adunate din sute de vizite în sute de restaurante… pe care de altfel nici măcar nu le-am numit. Sunt experienţele mele, adică fapte trăite de mine, nu de cititori sau de oricine altcineva.
Cum poţi fi „în dezacord”, sau cum poţi avea „altă părere”, sau cum „să nuanţez”, aşa cum s-au exprimat unii dintre cei la care titlul face referire, când aceştia habar nu au dacă au pus piciorul în locurile unde am fost eu?
Cum poţi nega experienţele cuiva? Adică nu au existat? Ori nu sunt sincere? Sau ar trebui ca lucrurile listate în articol să mă enerveze mai puţin fiindcă restaurantele ar putea avea, în unele cazuri, o justificare? Pot să înţeleg o justificare valabilă, dacă există, dar tot mă enervează.
Poate că imprecatorii ar fi putut avea alte trăiri dacă ar fi trecut prin aceleaşi locuri, dar atâta timp cât acest lucru nu s-a întâmplat, cum pot să fie „în dezacord”?
În mod logic, comentariile pe care le-aş fi putut primi se puteau încadra în câteva categorii:
– „am avut şi eu aceleaşi experienţe şi mă deranjează la fel de mult”
– „pe mine aceste chestii mă enervează mai puţin / deloc / chiar îmi plac”
– „oho, mie mi s-au întâmplat chestii şi mai şi”
– „nene, eu nu am păţit din astea; nu ştiu pe la ce restaurante ai mers matale… poate nu le-ai ales bine”

Oricare dintre aceste tipuri de răspunsuri ar fi fost logice şi s-ar fi putut discuta o grămadă pe marginea lor. Ilogic este un răspuns de tipul: „eu nu sunt de acord cu ce ai trăit tu, eşti un frustrat, un arogant, un snob şi un pretenţios”. Este ca şi cum aş povesti că am cerut într-un restaurant carne de vită în sânge şi că sunt supărat fiindcă am primit-o bine făcută, iar cineva mi-ar spune că el este „în dezacord” şi că are „altă părere”.

Interesant este faptul că o parte a românilor nu-şi pot exprima dezacordul sau părerile alternative decât în mod injurios, de parcă a fi politicos a devenit un defect, sau măcar ceva care nu mai este la modă, ceva ce nu mai este trendy, ceva care a devenit, în mod misterios, chiar ruşinos.
Aşa că o parte a celor care au fost „în dezacord” cu articolul meu, nu s-a putut manifesta decât afirmând că aş fi frustrat, arogant, anti-român (???), snob, că am pretenţii exagerate etc.

Ba vreo trei-patru dintre ei, pe lângă jigniri şi injurii, mi-au adesat şi blesteme, spre uimirea şi amuzamentul meu. Sigur, chestii ca „arză-te-ar focul”, „să fii blestemat”, „să-ţi crape ochii” şi altele asemenea nu m-au făcut decât să râd cu lacrimi, atât pentru desuetudinea lor, cât şi pentru că erau scrise astfel: „arzătear focul”, „să fi blestemat” şi „saţ crape ochi”.

Iarăşi interesant, aproape toţi dintre cei care nu-mi dau voie să mă enervez când simt eu de cuviinţă scriu cu multe greşeli de ortografie şi sunt destul de incoerenţi. Se exprimă greoi şi nu cunosc sensul unor cuvinte. Adunând acestea cu atitudinea vulgară, de neamuri proaste, pot trage o concluzie.
Concluzia trasă de mine este că aceşti „oponenţi” sunt persoane needucate, care au senzaţia că li se cuvine totul şi care sunt deranjate de cei despre care gândesc altfel; de fapt, ca să urască şi să-şi dea în petic este de ajuns doar să aibă impresia că ceilalţi gândesc altfel.

Cum eu ţin cont doar de părerea persoanelor pe care le respect, recunosc că nu dau doi bani pe părerea imprecatorilor; nu doar fiindcă nu îi respect, ci şi fiindcă am învăţat, până la vârsta mea, că nu ai timp să aduci argumente fiecărui prost în parte. Nu ţi-ar ajunge întreaga viaţă.
Ca atare, nici măcar nu m-am obosit să răspund fiecăruia, aşa cum fac de obicei cu toţi cei care comentează, pro sau contra, în mod civilizat, indiferent de ortografie. În cazul mitocanilor prefer să răspund la grămadă, la modul general dacă doriţi.

Sunt frustrat? Desigur. Cine nu ar fi dacă ar avea în restaurantele lumii o sumedenie de păţanii neplăcute? Partea nostimă este faptul că cei care mă acuză că aş fi frustrat, habar nu au ce înseamnă acest cuvânt. Probabil işi închipuie că „frustrat” înseamnă „complexat”, „handicapat”, „retardat” sau ceva pe acolo; în mod clar, pentru ei cuvântul „frustrat” este o jignire, o injurie, pe care o adresează cu o voluptate proporţională cu lipsa de cunoaştere a limbii române.
Ei bine, ca să lămurim lucrurile, „frustrat” denumeşte starea în care eşti lipsit de un drept; adică eşti nedreptăţit. Iar în unele restaurante chiar am fost nedreptăţit, în sensul că am plătit prea mult pentru nişte servicii execrabile. Aşa că, iată, recunosc, aţi avut dreptate: sunt frustrat. Şi încă rău de tot…

Sunt arogant? Posibil. Atunci când spui cuiva ceva care, din motive reale sau imaginare, nu-i cade bine şi îi zguduie unele certitudini, eşti perceput că vrei să dai lecţii. Adicătelea, te dai mare, eşti îngâmfat, obraznic, înfumurat fiindcă ştii tu nişte chestii pe care ei nu le ştiu. Ca oricine altcineva care a mai încercat vreodată să îi înveţe ceva… Iar ei te urăsc pentru asta. Poate că această ură faţă de atitudinea dăscălească este unul dintre lucrurile care le explică ortografia jenantă şi lipsa de logică în exprimare.
În opoziţie cu mine, interlocutorul cel mânios este o persoană de mare bun simţ, „atacată” pe nepusă masă şi fără motiv de opiniile mele; el percepe totul ca pe un asalt nedrept îndreptat contra propriei persoane şi propriilor convingeri. Astfel se simte îndreptăţit să riposteze, cum îi vine la gură, ca să mă pedepsească pentru „aroganţă”.
Ştiţi ceva, iată că îmi asum aroganţa de a-mi susţine părerile şi de a da şi lecţii acolo unde terminologia culinară este folosită greşit, acolo unde se perpetuează confuzii pe care le pot lămuri, acolo unde văd greşeli etc. De ce fac asta? Fiindcă ştiu unele lucruri mai bine ca alţii.
Mai dau o veste nasoală tembelilor semi-analfabeţi: sunt atât de arogant, încât pe mine nu mă deranjează nici să dau lecţii, şi nici să învăţ de la alţii, deşi am aproape 60 de ani şi am trecut prin multe. Voi, însă, să nu vă schimbaţi cu niciun chip, indiferent de vârstă, chiar şi dacă abia aţi ieşit din adolescenţă: fiţi vigilenţi cu orice încercare a cuiva de a fi arogant cu voi; Doamne fereşte să învăţaţi una-alta de la cineva care cunoaşte mai bine subiectul, sau să învăţaţi să respectaţi şi opiniile altora.

Sunt anti-român? Asta chiar nu ştiu cum de-a apărut. Am spus clar că mă refer la experienţe adunate din restaurante aflate în 20 de ţări diferite; în niciun caz nu am adus critici restaurantelor din România, din Bucureşti sau de pe strada mea. În mod sigur nu m-am referit la restauratul în care ar putea lucra vreunul dintre cei care m-au înjurat. Este posibil ca, citind articolul, unii să se fi simţit cu musca pe căciulă, dar aici chiar că nu este decât vina lor. Cu ce mă face asta anti-român, zău că nu-mi dau seama.
Dar, dacă tot am ajuns aici, pot face o clarificare. Dacă România înseamnă clasa politică, sistemul şcolar, sistemul medical, băncile, guvernul, biserica şi toată cloaca organizaţiilor guvernamentale sau non-guvernamentale, bisericeşti sau laice, mai mici sau mai mari, adică toate cele care ne „conduc”, care au adus ţara în halul în care este acum şi care au distrus sistematic economia, cultura, educaţia şi identitatea naţională, atunci să moară Bibi dacă nu mă declar anti-„român”! Vreau altceva decât „România” de astăzi, vreau ceva mai bun. Printre altele, vreau ca în România mea să existe mai multe restaurante bune.

Sunt snob, adică o „persoană care admiră și adoptă fără discernământ și cu orice preț tot ce este la modă„, cum spune DEX-ul? Posibil, căci nimeni nu-i perfect. Dar mai curând n-aş crede.
Conform logicii celui care mi-a adresat această acuzaţie, este posibil ca snobi să fie toţi cei care care vor să bea, în localurile care emit pretenţii, băuturile la temperaturile şi în paharele care le oferă cele mai mari şanse să fie gustoase şi parfumate; cei cărora nu le convine ca ospătarii să fie îmbrăcaţi de stradă şi să aibă degetele galbene de nicotină sau să le miroasă respiraţia a alcool; cei care nu se scobesc în nas la masă; cei care ţin cuţitul în mâna dreaptă şi furculiţa în cea stângă; cei cărora nu le place coniacul rece, şampania caldă şi pastele sleite; cei care vor ca mîncarea caldă să fie servită în farfurii calde, iar cea rece în farfurii uşor răcite. Tot snobi sunt şi cei care vor ca mâncarea să fie gătită corect, ca grupurile sanitare să fie curate, ca localurile să arate ţiplă, ca ospătarii să fie politicoşi cu clienţii şi viceversa.

Ca să trec şi în alte domenii, probabil că tot snobi sunt şi cei care ţin să meargă la cununii, teatre şi concerte de muzică clasică îmbrăcaţi în costum şi cu cravată; toţi cei care încă au convingerea că săpunul, pasta de dinţi şi deodorantul trebuie folosite zilnic; toţi cei care nu poartă cămăşi cadrilate la sacouri în dungi şi cravate cu buline, sau şosete la sandale; toţi cei care nu aruncă mucurile de ţigări pe stradă, care nu sparg seminţe în staţiile de autobuz şi care nu ies vara la cumpărături, în supermarketuri, îmbrăcaţi doar în chiloţi de sport, şlapi de plastic şi maiouri decupate la subsuorile păroase şi transpirate.
Pe scurt, snobi ar putea fi mai toţi cei care pun suflet în ceea ce fac, care au grija detaliului şi care se comportă civilizat. De ce sunt snobi? Pentru că le pasă de chestii care altora par neimportante.
Stimaţi imprecatori, dacă voi credeţi că snobism înseamnă a respecta regulile scrise şi nescrise care înseamnă civilizaţie, educaţie şi lucru bine făcut, sau a pretinde ceea ce este normal să ţi se ofere pentru banii tăi munciţi, atunci nu am ce face şi trebuie să recunosc să sunt un mare snob.

Sunt pretenţios? Ei şi? Nu ar trebui? Mereu mi-am fixat standarde înalte, în primul rând pentru mine; uneori nu le-am atins, alteori da. Dar eşecul nu m-a demoralizat, iar succesul m-a făcut fericit. Asta fiindcă standardul a fost înalt. Şi am reuşit să am câteva realizări pe care le consider importante, tocmai fiindcă mi-am dorit întotdeauna mult. Sunt pretenţios în primul rând cu mine şi, în aroganţa şi frustrarea mea, îmi permit să fiu pretenţios cu toţi cei cu care lucrez sau cu cei cărora le plătesc serviciile.
Nu vreţi să aveţi, la rândul vostru, pretenţii de la cei din jur? Vă priveşte; luaţi-l în braţe pe „merge şi aşa”. În mod arogant vă avertizez că atunci când veţi realiza că sunteţi plafonaţi ca profesionişti sau în viaţa personală, exact lipsa voastră de pretenţii, de la voi înşivă şi de la cei care vă înconjoară, va fi unul dintre motivele principale.

Şi acum, dacă tot sunt capsat, vreau să transmit un ultim lucru celor care nu-şi pot exprima dezacordul decât prin injurii, jigniri şi blesteme: luaţi-vă înjurăturile, ura, elucubraţiile, blestemele şi îngustimea de minte personală, adunaţi-le la un loc, înmulţiţi totul cu 1.000 şi băgaţi-l undeva celor care ar fi trebuit să vă educe. Ei chiar îl merită, fiindcă nu au fost nici frustraţi, nici aroganţi, nici anti-români, nici snobi şi nici pretenţioşi, iar voi sunteţi exact rezultatul atitudinii lor.

P.S. Acum, dacă aţi citit cu atenţie textul, poate că aţi învăţat ce înseamnă „frustrat” şi „snob”. În continuare vă îndemn să căutaţi singur în dicţionare ce înseamnă „imprecator”; de data aceasta voi lăsa voi lăsa aroganţa în seama limbii române.

Sumar articol
Titlu articol
Pentru imprecatori
Descriere
Cum eu ţin cont doar de părerea persoanelor pe care le respect, recunosc că nu dau doi bani pe părerea imprecatorilor; nu doar fiindcă nu îi respect, ci şi fiindcă am învăţat, până la vârsta mea, că nu ai timp să aduci argumente fiecărui prost în parte.
Autor