Durata de timp necesară adoptării în Europa a alimentelor de origine americană a variat între câteva zeci de ani şi câteva sute de ani. Americile nu au fost însă doar o sursă de aprovizionare pentru Europa, ci mai ales un „receptacul”.

Aşa cum veţi vedea mai jos, impactul alimentelor europene asupra Americilor a fost nu doar mai puternic decât cel al alimentelor americane asupra Europei, dar şi resimţit mult mai rapid. Pentru că a existat o diferenţă majoră: în timp ce americanii au rămas în Americi, Europa primind aproape exclusiv doar produsele lor, europenii au emigrat în Lumea Nouă cu milioanele.

Chiar la doar câţiva ani de la „descoperirea” Americii de către Columb, zeci de mii de europeni, în special spanioli, puseseră deja piciorul în Lumea Nouă. S-au stabilit acolo şi, fiindcă au început o viaţă nouă, aveau nevoie de tot ceea ce îi ajuta să se acomodeze mai rapid. Astfel, produse de tot felul au fost aduse din Europa, printre ele şi un număr foarte mare de alimente de tot felul atât plante cât şi animale.
Locuitorii Lumii Noi aveau obiceiuri şi moravuri, inclusiv alimentare, foarte diferite de ale europenilor. Americile erau deficiente ca sursă de proteine. Europenii care doreau să se stabilească în Antile sau Mexic, de exemplu, nu doreau să mănânce numai produse locale, în cantităţi doar cât să supravieţuiască. Un aport de alimente din Europa a devenit nu doar necesar, ci şi vital, şi sute de animale şi plante au fost aclimatizate în noul mediu.

Lumea Nouă, cel puţin unele părţi ale ei, aşa cum au fost insulele descoperite de Columb, erau surse abundente de peşte şi păsări, dar extrem de sărace în patrupede. Nu trebuie uitat că peştele era privit de creştini, mai ales de catolici, ca un aliment de post; nici măcar nu era considerat a fi „carne”.

Este interesant că opiniile călătorilor vremii erau foarte diferite. Angelo Trevisano, istoric, literat şi călător, a scris:
Pământul este atât de fertil, încât grădinile cultivate pe malurile râurilor sunt pline de felurite legume ca ridichi, lăptuci şi varză. La doar 16 zile de la cultivare, plantele sunt înflorite şi coapte. Pepenii, dovlecii, dovleceii şi altele sunt recoltate la 36 de zile de la cultivare, şi nimeni nu a gustat unele mai bune. Cerealele cultivate la începutul lui februarie erau deja coapte la mijlocul lui martie. Grâul cultivat aici are fir mai gros şi boabe mai bune decât al nostru şi decât orice alt grâu am vazut eu.

Pe de altă parte, Michele de Cuneo, navigatorul care a luat parte la cea de-a doua expediţie a lui Columb, scrie: „Solul este negru şi fertil, dar localnicii nu au găsit încă modalitatea, sau timpul necesar, ca să-l cultive corect. Cert este că nimeni nu vrea să trăiască în aceste locuri.
Localnicii par reci, nu prea libidinioşi, ceea ce ar putea fi cauzat de modul prost în care se hrănesc. Am adus cu noi în Spania diverse seminţe şi muguri pe care le-am plantat, ca să vedem care dintre ele cresc bine şi care nu. Cele care s-au comportat bine au fost: pepenii, ridichile şi dovlecii. Altele, ca ceapa, lăptucile şi alte salate verzi, s-au comportat prost şi au ieşit foarte mici. Cerealele au fost măsurate după zece zile: cresc greu şi se pot usca sau prăbuşi în orice clipă.
Animalele sunt foarte puţine pe aceste insule. Am adus deci din Spania tot ceea ce ne era necesar. Aici cresc bine porcii, puii, câinii şi pisicile. Mai ales porcii, din cauza abundenţei de porumb. Vacile, caii, oile şi caprele cresc aici ca şi pe la noi.

În a doua sa călătorie, Columb plănuise să aducă cu el plante şi animale, nu fiindcă era un vizionar al globalizării economiei mondiale (în definitiv, încă nu îşi dăduse seama că nu ajunsese în Asia), ci pentru că văzuse că insulele din Caraibe sufereau de o mare deficienţă de proteine animale, cu excepţia peştelui, pe care oricum europenii îl socoteau demn doar de zilele de post, deci fără valoare nutriţională. Scopul era, deci, acela de a asigura europenilor ce ancorau în Caraibe o dietă asemănătoare cu cea de acasă.

Odată însă cu cucerirea imperiilor din Mexic şi Peru, spaniolii au întâlnit civilizaţii extrem de avansate cultural, mult mai evoluate decât indienii Arawak şi Caribi; chiar mai evoluate, în anumite privinţe, decât civilizaţiile europene. Aici au găsit cerbi, lei de munte, tapiri, lame, alpacale şi guanaci. Cam tot prin acei ani, Cabral aducea teritoriul ce astăzi este, în mare, Brazilia sub stăpânirea portughezilor. Europenii au început reproducerea, pe pământul Lumii Noi, a dietei lor tradiţionale. Astfel, au aclimatizat porci, vite, oi, capre, cai, măgari, pui şi cam tot ceea ce creştea în Lumea Veche. Rapida aclimatizare sau adaptare la condiţiile locale a grâului, viţei-de-vie şi măslinelor (dar şi „re-interpretarea” produselor locale) a transplantat în America obiceiuri culinare mediteraneene care, într-un final, au copleşit cultura gastronomică locală şi tradiţiile. Un bun exemplu este cacaoa, care a continuat să fie produsă pe scară mare în America, dar pe care europenii au transformat-o în ceea ce astăzi se numeşte ciocolată, prin adaus de unt de cacao, obţinut din boabele de cacao însăşi, şi zahăr, unul dintre produsele transplantate în Lumea Nouă.
Au fost şi multe produse locale care au rezistat fără să fie neapărat adaptate: ardeii iuţi, fasolea, ardeii graşi, ananasul, papaya şi alte fructe.

Odată cu animalele şi plantele, tot din Europa au fost aduse în America roata şi fierul. Acestea au dus la o creştere enormă a productivităţii. Rapida adaptare şi solul devenit extrem de productiv cu tehnologie şi organizarea europeană au provocat însă şi efecte neaşteptate. În timpul lui Hernan Cortes coroana spaniolă a interzis cultivarea viţei-de-vie şi măslinilor în Noua Castilie. Mexicul nu producea, deci, măsline şi struguri, căci nu dorea regele. De ce? Mexicul ar fi putut produce mai mult vin şi ulei de măsline, şi de mai bună calitate, decât cele spaniole, lucru de nedorit căci ar fi ruinat zeci de mii de fermieri şi negustori spanioli. Curios este faptul că acest edict nu s-a extins şi asupra Peru-ului. Acesta producea atât vin, cât şi ulei de măsline în cantităţi atât de mari, încât putea acoperi necesarul întregii Americi. Mai mult, produsele peruviene erau mult mai ieftine, căci soseau în Mexic pe spinările măgăruşilor, în loc să călătorească luni de zile pe un ocean adesea neprietenos; în plus, viile şi livezile erau lucrate, în Peru, cu o mână de lucru mult mai ieftină decât cea spaniolă.

Revenind, trebuie menţionat că spaniolii au re-creat în Lumea Nouă, ori de câte ori a fost posibil, ambientul de acasă, inclusiv în plan culinar.
Aclimatizarea atâtor animale şi plante, ca şi introducerea roţii şi a uneltelor din fier au adus Americii o cantitate enormă de proteine şi au îmbunătăţit mult producţia agricolă şi transportul bunurilor.

În final, atunci când afirm că impactul culinar al „descoperirii” Americii a fost mai mare asupra Lumii Noi decât asupra Lumii Vechi, mă bazez pe aceste trei argumente:
1. Chiar şi o listă făcută în mare grabă ar arăta că numărul plantelor şi animalelor aduse de europeni în America a fost mult mai mare decât cel adus din America în Europa.
2. Europenii au fost cei care s-au stabilit în America, nu invers, aducând cu ei tot ceea ce le trebuia să reproducă tradiţiile culinare de acasă. Astfel, adoptarea noilor alimente s-a făcut mult mai rapid în America decât în Europa.
3. Tehnologia europeană a influenţat enorm producţia alimentară, impactul asupra populaţiei locale (atât indigeni cât şi emigranţi europeni) fiind enorm.

Concluzie
Columb a încercat să ajungă în India, dar a făcut drumul doar până în Caraibe. El a fost convins până la moarte că a ajuns în Asia, iar această „descoperire” făcută din întâmplare ne-a influenţat decisiv existenţa. Eu am încercat să trec rapid în revistă doar câteva din implicaţiile culinare ale acestei confuzii geografice, dar impactul ei s-a resimţit în absolut toate domeniile. Sunt absolut convins că fructul (sau rodul) acestei întâmplări şi confuzii, numită descoperirea Americii, ne-a schimbat total viaţa, în absolut toate aspectele.

Cum ar fi astăzi viaţa noastră, fie şi doar culinar vorbind, dacă Columb chiar ar fi ajuns în Asia, iar Americile ar fi rămas ascunse încă vreo 2-300 de ani? Poate că abia astăzi am fi acceptat că roşiile şi cartofii sunt potrivite consumului uman. Asiaticii nu ar fi cunoscut ardeii iuţi, iar curry-urile ar fi fost mult mai puţin picante şi interesante. Poate că europenii ar fi schimbat polenta cu tofu, iar francezii ar fi mâncat porc la masa de Crăciun. Aş putea continua tot jucându-mă cu presupunerile, dar adevărul este că niciodată nu vom şti cum ar fi fost viaţa noastră fără rolul şi rodul întâmplarii.

(sfârşit)
În aceeaşi serie de articole:
Rodul întâmplării – partea 1
Rodul întâmplării – partea 2