Rodul întamplarii – partea 3

Durata de timp necesara adoptarii în Europa a alimentelor de origine americana a variat între cateva zeci de ani si cateva sute de ani. Americile nu au fost însa doar o sursa de aprovizionare pentru Europa, ci mai ales un “receptacul”.

Asa cum veti vedea mai jos, impactul alimentelor europene asupra Americilor a fost nu doar mai puternic decat cel al alimentelor americane asupra Europei, dar si resimtit mult mai rapid. Pentru ca a existat o diferenta majora: în timp ce americanii au ramas în Americi, Europa primind aproape exclusiv doar produsele lor, europenii au emigrat în Lumea Noua cu milioanele.
Chiar la doar cativa ani de la „descoperirea” Americii de catre Columb, zeci de mii de europeni, în special spanioli, pusesera deja piciorul în Lumea Noua. S-au stabilit acolo si, fiindca au început o viata noua, aveau nevoie de tot ceea ce îi ajuta sa se acomodeze mai rapid. Astfel, produse de tot felul au fost aduse din Europa, printre ele si un numar foarte mare de alimente de tot felul atat plante cat si animale.
Locuitorii Lumii Noi aveau obiceiuri si moravuri, inclusiv alimentare, foarte diferite de ale europenilor. Americile erau deficiente ca sursa de proteine. Europenii care doreau sa se stabileasca în Antile sau Mexic, de exemplu, nu doreau sa manance numai produse locale, în cantitati doar cat sa supravietuiasca. Un aport de alimente din Europa a devenit nu doar necesar, ci si vital, si sute de animale si plante au fost aclimatizate în noul mediu.
Lumea Noua, cel putin unele parti ale ei, asa cum au fost insulele descoperite de Columb, erau surse abundente de peste si pasari, dar extrem de sarace în patrupede. Nu trebuie uitat ca pestele era privit de crestini, mai ales de catolici, ca un aliment de post; nici macar nu era considerat a fi „carne”.
Este interesant ca opiniile calatorilor vremii erau foarte diferite. Angelo Trevisano, istoric, literat si calator, a scris:
„Pamantul este atat de fertil, încat gradinile cultivate pe malurile raurilor sunt pline de felurite legume ca ridichi, laptuci si varza. La doar 16 zile de la cultivare, plantele sunt înflorite si coapte. Pepenii, dovlecii, dovleceii si altele sunt recoltate la 36 de zile de la cultivare, si nimeni nu a gustat unele mai bune. Cerealele cultivate la începutul lui februarie erau deja coapte la mijlocul lui martie. Graul cultivat aici are fir mai gros si boabe mai bune decat al nostru si decat orice alt grau am vazut eu.”
Pe de alta parte, Michele de Cuneo, navigatorul care a luat parte la cea de-a doua expeditie a lui Columb, scrie: „Solul este negru si fertil, dar localnicii nu au gasit înca modalitatea, sau timpul necesar, ca sa-l cultive corect. Cert este ca nimeni nu vrea sa traiasca în aceste locuri.
Localnicii par reci, nu prea libidiniosi, ceea ce ar putea fi cauzat de modul prost în care se hranesc. Am adus cu noi în Spania diverse seminte si muguri pe care le-am plantat, ca sa vedem care dintre ele cresc bine si care nu. Cele care s-au comportat bine au fost: pepenii, ridichile si dovlecii. Altele, ca ceapa, laptucile si alte salate verzi, s-au comportat prost si au iesit foarte mici. Cerealele au fost masurate dupa zece zile: cresc greu si se pot usca sau prabusi în orice clipa.
Animalele sunt foarte putine pe aceste insule. Am adus deci din Spania tot ceea ce ne era necesar. Aici cresc bine porcii, puii, cainii si pisicile. Mai ales porcii, din cauza abundentei de porumb. Vacile, caii, oile si caprele cresc aici ca si pe la noi.”
În a doua sa calatorie, Columb planuise sa aduca cu el plante si animale, nu fiindca era un vizionar al globalizarii economiei mondiale (în definitiv, înca nu îsi daduse seama ca nu ajunsese în Asia), ci pentru ca vazuse ca insulele din Caraibe sufereau de o mare deficienta de proteine animale, cu exceptia pestelui, pe care oricum europenii îl socoteau demn doar de zilele de post, deci fara valoare nutritionala. Scopul era, deci, acela de a asigura europenilor ce ancorau în Caraibe o dieta asemanatoare cu cea de acasa.
Odata însa cu cucerirea imperiilor din Mexic si Peru, spaniolii au întalnit civilizatii extrem de avansate cultural, mult mai evoluate decat indienii Arawak si Caribi; chiar mai evoluate, în anumite privinte, decat civilizatiile europene. Aici au gasit cerbi, lei de munte, tapiri, lame, alpacale si guanaci. Cam tot prin acei ani, Cabral aducea teritoriul ce astazi este, în mare, Brazilia sub stapanirea portughezilor. Europenii au început reproducerea, pe pamantul Lumii Noi, a dietei lor traditionale. Astfel, au aclimatizat porci, vite, oi, capre, cai, magari, pui si cam tot ceea ce crestea în Lumea Veche. Rapida aclimatizare sau adaptare la conditiile locale a graului, vitei-de-vie si maslinelor (dar si “re-interpretarea” produselor locale) a transplantat în America obiceiuri culinare mediteraneene care, într-un final, au coplesit cultura gastronomica locala si traditiile. Un bun exemplu este cacaoa, care a continuat sa fie produsa pe scara mare în America, dar pe care europenii au transformat-o în ceea ce astazi se numeste ciocolata, prin adaus de unt de cacao, obtinut din boabele de cacao însasi, si zahar, unul dintre produsele transplantate în Lumea Noua.
Au fost si multe produse locale care au rezistat fara sa fie neaparat adaptate: ardeii iuti, fasolea, ardeii grasi, ananasul, papaya si alte fructe.
Odata cu animalele si plantele, tot din Europa au fost aduse în America roata si fierul. Acestea au dus la o crestere enorma a productivitatii. Rapida adaptare si solul devenit extrem de productiv cu tehnologie si organizarea europeana au provocat însa si efecte neasteptate. În timpul lui Hernan Cortes coroana spaniola a interzis cultivarea vitei-de-vie si maslinilor în Noua Castilie. Mexicul nu producea, deci, masline si struguri, caci nu dorea regele. De ce? Mexicul ar fi putut produce mai mult vin si ulei de masline, si de mai buna calitate, decat cele spaniole, lucru de nedorit caci ar fi ruinat zeci de mii de fermieri si negustori spanioli. Curios este faptul ca acest edict nu s-a extins si asupra Peru-ului. Acesta producea atat vin, cat si ulei de masline în cantitati atat de mari, încat putea acoperi necesarul întregii Americi. Mai mult, produsele peruviene erau mult mai ieftine, caci soseau în Mexic pe spinarile magarusilor, în loc sa calatoreasca luni de zile pe un ocean adesea neprietenos; în plus, viile si livezile erau lucrate, în Peru, cu o mana de lucru mult mai ieftina decat cea spaniola.
Revenind, trebuie mentionat ca spaniolii au re-creat în Lumea Noua, ori de cate ori a fost posibil, ambientul de acasa, inclusiv în plan culinar.
Aclimatizarea atator animale si plante, ca si introducerea rotii si a uneltelor din fier au adus Americii o cantitate enorma de proteine si au îmbunatatit mult productia agricola si transportul bunurilor.
În final, atunci cand afirm ca impactul culinar al „descoperirii” Americii a fost mai mare asupra Lumii Noi decat asupra Lumii Vechi, ma bazez pe aceste trei argumente:
1. Chiar si o lista facuta în mare graba ar arata ca numarul plantelor si animalelor aduse de europeni în America a fost mult mai mare decat cel adus din America în Europa.
2. Europenii au fost cei care s-au stabilit în America, nu invers, aducand cu ei tot ceea ce le trebuia sa reproduca traditiile culinare de acasa. Astfel, adoptarea noilor alimente s-a facut mult mai rapid în America decat în Europa.
3. Tehnologia europeana a influentat enorm productia alimentara, impactul asupra populatiei locale (atat indigeni cat si emigranti europeni) fiind enorm.
Concluzie
Columb a încercat sa ajunga în India, dar a facut drumul doar pana în Caraibe. El a fost convins pana la moarte ca a ajuns în Asia, iar aceasta „descoperire” facuta din întamplare ne-a influentat decisiv existenta. Eu am încercat sa trec rapid în revista doar cateva din implicatiile culinare ale acestei confuzii geografice, dar impactul ei s-a resimtit în absolut toate domeniile. Sunt absolut convins ca fructul (sau rodul) acestei întamplari si confuzii, numita descoperirea Americii, ne-a schimbat total viata, în absolut toate aspectele.
Cum ar fi astazi viata noastra, fie si doar culinar vorbind, daca Columb chiar ar fi ajuns în Asia, iar Americile ar fi ramas ascunse înca vreo 2-300 de ani? Poate ca abia astazi am fi acceptat ca rosiile si cartofii sunt potrivite consumului uman. Asiaticii nu ar fi cunoscut ardeii iuti, iar curry-urile ar fi fost mult mai putin picante si interesante. Poate ca europenii ar fi schimbat polenta cu tofu, iar francezii ar fi mancat porc la masa de Craciun. As putea continua tot jucandu-ma cu presupunerile, dar adevarul este ca niciodata nu vom sti cum ar fi fost viata noastra fara rolul si rodul întamplarii.
(sfarsit)
În aceeasi serie de articole:
Rodul întamplarii – partea 1
Rodul întamplarii – partea 2