Uluitoarea Cambodgie – partea 2

Ton Le Sap
 
Ton Le Sap este una dintre modalitatile prin care natura ne arata cat suntem de mici. Cu o suprafata de 2500 de kmp în sezonul uscat, în timpul sezonului ploios ajunge 12.500 kmp, adica 7% din suprafata Cambodgiei. Nivelul apei creste cu cativa metri, acoperind padurile si silind pescarii sa-si cocoate locuintele pe papainoage.

Acest fenomen, care se petrece de mii de ani cu ritmicitate, este astazi un extraordinar punct de atractie pentru turisti. Din Siem Reap si Phnom Penh, cele doua principale porti ale Cambodgiei, se organizeaza excursii pe Ton Le Sap, excursii ce includ plimbari prin padurile de mangrove, acoperite de apa, si vizitarea satelor de pescari.

Am facut aceasta expeditie de o zi, pornind din Siem Reap. Am fost întrebati, la hotel, daca dorim sa ni se pregateasca un pachet cu mancare pentru drum, alternativa fiind acea de a lua masa în satul de pescari. Bineînteles, am sarit imediat spunand ca doresc sa iau masa cu localnicii, sigur fiind ca aceasta experienta îmi va fi mult mai folositoare decat pachetul cu sanvisuri. Astfel se face ca, a doua zi, am fost luati (Oana si cu mine) de la hotel cu o masina „dotata” cu un sofer si un ghid. Lacul se afla la circa 40 de minute de mers cu masina; am ajuns la un debarcader, unde am fost încarcati pe o barca marisoara, cu motor, si am pornit spre satul de pescari. Am mers 2-3 ore, cu viteza maricica, împroscati de stropi. Eram în decembrie, dar acolo era cald, peste 30 de grade, si ne aflam cam la mijlocul intervalului dintre sezonul uscat si cel umed. Soarele ne orbea, apa avea vreo 2-3 m înaltime si acoperea copacii pana la baza coroanei. Treceam în goana, la început pe langa vaporase cu turisti si barci razlete de pescari, apoi pe langa palcuri de arbori ce-si iteau crengile din apa, uneori pe langa asezari stranii cu case cocotate pe stalpi. Cei patru însotitori ai nostri (se adaugasera cei doi barcagii) nu prea le aveau cu engleza, iar zgomotul motorului nu ar fi usurat conversatia în vreun fel. Asa ca înaintam înconjurati de apa, cat vedeai cu ochii, într-un fel de tacere, caci, desi sunetul motorului parea ca se lipise de noi, nimeni nu vorbea. Oana si cu mine nu stiam cat mai mergem astfel, nici unde vom ajunge, pur si simplu continuam sa înaintam spre o directie necunoscuta noua.

Dupa o eternitate, am observat ca suntem înconjurati de padure. Am fost transportati, noi doi, soferul si ghidul, pe o luntre condusa de un… luntras. Ne-am îndreptat, cum aveam sa aflaam în curand, spre un sat de pescari, destinatia noastra. Mergeam cu luntrea efectiv prin copaci. Înaintam încet, în liniste, printre crengi. Din loc în loc, animale asemanatoare veveritelor tasneau printre frunze si topaiau de la un arbore la altul cu viteza unui fulger. Pe langa barca, se zareau uneori spinarile argintii si solzoase ale unor pesti necunoscuti noua. Treceam uneori pe langa tarcuri construite din nuiele intre care erau agatate plase de pescuit. În fiecare dintre ele, cativa pesti se zbateau zadarnic sa scape.

Parea ca ne-am pierdut printr-un adevarat codru… doar ca noi calatoream printre crengile lui. Senzatia era extrem de ciudata: ne aflam într-o barca instabila care taia încet apa, iar daca întindeam mana puteam atinge trunchiurile de mangrove ce purtau pe scoarta lor urmele nivelurilor succesive ale apei. La un moment dat, padurea s-a deschis în fata noastra si am dat cu ochii de sat. Nu stiu cate astfel de sate sunt în total pe Ton Le Sap, dar majoritatea sunt locuite de urmasii emigrantilor vietnamezi, acum în proportie covarsitoare ocupandu-se de pescuit.

Satul „nostru” era construit partial pe pamant, o limba ce începea sa se arate de sub apa pe masura ce apele se retrageau, partial pe papainoage de lemn. Ghidul ne-a spus ca terenul este în panta, si ca partea sa estica apare mai devreme de sub ape si dispare mai tarziu, de aceea, valoarea sa imobiliara este mai mare.

Satul era un adevarat viespar. Am fost imediat asaltati, pana sa ajungem la vreun ponton, de canoe manuite de copii. Nu cred ca era vreunul mai mare de 10-12 ani, dar se deplasau cu o îndemanare si cu o siguranta stupefianta. Probabil ar fi fost pierduti într-un oras, pe trotuare, încurcandu-se printre picioarele trecatorilor, sau încercand sa se strecoare printre masini, dar pe apa erau în elementul lor. Toti voiau sa ne vanda cate ceva si cu greu am scapat de ei. Erau insistenti, dar reuseau sa nu deranjeze, caci zambeau dezarmant si erau minunat de veseli. Deveneau chiar fericiti daca le strecurai cate o bancnota de un dolar.

Am debarcat, în sfarsit, si am dat o tura prin sat. Oamenii traiau într-o saracie lucie, cu toate acestea erau fericiti. Eu as fi fost deprimat sa traiesc în cocioabele lor, m-as fi simtit mizerabil fara laptop, telefon, televizor, baie, apa curenta, electricitate… adica tot ceea ce defineste civilizatia moderna. Ei erau fericiti fara toate acestea. Copiii zburdau, unii dintre ei chiar se distrau asmutind unul pe celalalt doi cocosi tantosi.

Peste tot vedeai custi cu pasari si porci, pestii erau atarnati la uscat, pe podele improvizate crevetii rozalii erau întinsi sub soarele fierbinte. Erau vanturati din cand în cand, apoi lasati din nou la uscat. Ca si în Thailanda, oamenii îsi prepara singuri crevetii uscati ca si pastele de creveti, comori inestimabile caci sunt surse importante de proteine si dau gust si caracter oricarei mancari.

Ni se cam stransese inima la ideea de a manca acolo, dar ne întelesesem între noi sa nu ne jignim gazdele si sa facem fata încercarii oricare ar fi fost conditiile. Teama noastra a fost inutila. Am fost condusi la, probabil, cea mai „eleganta” casa a satului, care era chiar o pensiune pentru turisti. Podelele erau de lemn, mesele idem, dar exista fata de masa, iar totul era curat; mai mult, mancarea ne astepta aburinda. Era pe baza de peste, bineînteles, si arata impecabil. Supa de peste si peste fript, alaturi de o salata de legume crocante si proaspete. Berea era rece, iar „chelner” ne era fetita gazdei, o pustoaica draguta de vreo 10-12 ani. Femeia gatea, iar sotul tocmai se întorsese de la pescuit.

Oricat ne-ar fi parut de incredibil doar cu 10 minute în urma, mancarea a fost formidabila. Nu mi-am pus problema cum a fost gatita, cu ce apa, sau cu ce spalau vasele, pur si simplu mi-am scos din cap orice lucru legat de probleme de igiena. Tot ce pot sa spun este ca mancarea era delicioasa si ca nu am avut absolut nici o problema. Berea era rece, portiile mari si ne-am saturat în acel mod minunat în care esti satisfacut, fara ca sa-ti simti stomacul plin si greu.

la sfarsit i-am dat fetitei 2 dolari, ca bacsis; s-a înrosit la fata, a multumit de mai multe ori înclinandu-se si a dat fuga la maica-sa povestindu-i agitata si încantata.

Drumul la întoarcere a fost un fel de copie la indigo al celui de la ducere, singura exceptie datorandu-se scurtului popas facut la o mica ferma de crocodili. N-am vazut atatia saurieni la un loc nici macar în filme. Erau sute si leneveau la soare, pe un fel de podele de lemn, întinse la nivelul apei.
 
Am ajuns în Siem Reap înainte sa se însereze. Întunericul cadea brusc, fara acea trecere treptata cu care eram obisnuiti. La orele 19 era înca lumina ca în miezul zilei, ca doar jumatate de ora mai tarziu sa fie întuneric precum în mijlocul noptii.
Întoarcerea în oras a fost ca o ruptura. Eram înconjurati de masini si hoteluri de 5 stele, luminate ca în basme, iar noi tocmai veneam dintr-un loc aflat aproape în epoca de piatra. Parca vizita în micul satuc nici nu avusese loc. Oare visasem?!

Totusi, în noi se schimbase ceva. Ştiam cu certitudine ca am învatat ceva nou despre viata, despre oameni si despre noi însine; n-as fi putut spune exact „am învatat cutare chestie”, dar stiam ca nu mai eram la fel cu cei care pornisera dimineata, credeau ei, doar într-o excursie catre un pitoresc satuc de pescari. Pe apele lacului Ton Le Sap, printre cocioabele catarate pe papainoage, printre mangrovele înflorite, agatata de zîmbetele micutilor cambodgieni, ne lasasem o bucatica din suflet.

Din aceeasi serie:
Khmer and proud of it!
Picnic langa Angkor Wat
Cu cosnita în Phnom Penh
Şcoala de gatit