Şcoala de gătit

A venit vremea să închei povestea călătoriei mele culinare în Cambodgia, mai ales că a trecut mai mult de un an de atunci şi mi-e teamă că amintirile se vor estompa încetul cu încetul. Vreau să vă povestesc puţin despre o instituţie extrem de răspândită în Asia de Sud-Est şi foarte populară printre turişti: cursurile de gătit.

Este imposibil ca la recepţia hotelurilor, în ofertele brokerilor de turism, în restaurante şi în diverse alte părţi să nu observi fluturaşele, sau pliantele, care fac reclamă acestui tip de divertisment care, sunt convins, ar prinde şi la noi, mai ales la marile companii, pe post de team-building, în locul stupidelor bătăi cu bile colorate şi a altor jocuri la fel de tembele.

Oferta cambodgiană era destul de diversă, turiştii putând alege între mai multe opţiuni, de la cursuri de o zi, la preţul de 20 de dolari americani, până la cele de mai multe săptămâni, la preţ de câteva mii de dolari. Funcţie de timpul disponibil şi de bani, fiecare îşi putea găsi ceva pe măsură.
Este încă o dovadă a importanţei pe care localnici o dau bucătăriei, dar şi o recunoaştere implicită a faptului că gastronomia este o componentă a „personalităţii” unei naţiuni. Este extrem de bine, ca turist, să ţi se ofere posibilitatea să cunoşti ingredientele şi bucătăria unei ţări exotice. Nu este mai puţin adevărat că numărul de expaţi şi de turişti din Cambodgia este foarte mare (nici pe departe cât cel din Thailanda, de exemplu, dar turiştii vin în „cantităţi” importante), aşa că acest gen de divertisment îşi găseşte lesne amatori.

Şcoala despre care vreau să vă vorbesc aparţinea unui olandez, proprietar a două restaurante. L-am văzut de câteva ori, foarte relaxat, veşnic în compania prietenilor, râzând şi simţindu-se bine. Restaurantele şi şcoala produceau pentru el îndeajuns cât să tăiască foarte bine. Olandezul nostru organizase şcoala şi cursurile ca să meargă strună. Personalul era extrem de muncitor şi de amabil, şi nu era vorba doar d eteama de a şi pierde locul de muncă, pur şi simplu aşa sunt asiaticii: extrem de muncitori.

Şcoala debuta dimineaţa, cu mersul la piaţă. Cursanţii erau îmbarcaţi în câteva tuk-tuk-uri (motorete care au ca remorcă o banchetă dublă, 4 locuri, două câte două faţă în faţă, cu acoperiş), mijlocul de deplasare cel mai ieftin şi cel mai popular printre turişti. Acestea se „descărcau” la una dintre pieţele oraşului şi aşteptau.
Piata in Phnom Penh
Profesorul, de obicei un localnic vorbitor de engleză, conducea cursanţii printre tarabe şi le arăta ingredientele ce urmau a fi solosite în acea zi. Explicaţiile erau foarte simple, aşa că dacă nu te documentai şi singur, riscai să rămâi cu foarte puţin. Totul era nostim, căci piaţa era aglomerată, plină de tot felul de produse necunoscute, profesorul vorbea simultan cu vânzătorii şi elevii, era o harababură extrem de pitorească.
Piata in Phnom Penh
În piaţă nu se cumpăra nimic, ingredientele aşteptau cursanţii în bucătărie, deja pregătite şi sortate.

Bucătăria era situată, de obicei, pe terasa unei clădiri, într-un loc aerisit, cu vedere frumoasă. Posturile de lucru erau individuale, dotate cu absolut tot ce trebuie, plitele aveau două ochiuri (la una lucrau doi cursanţi), racordate la butelia de gaz.
Scoala de gatit, Phnom Penh
Pe lângă profesor erau şi 1 asiatentă care spăla vasele şi avea grijă să debaraseze. Profesorul avea propriul post de lucru, deasupra căruia era poziţionată o oglindă, astel înclinată încât toată lumea să-i poată urmări mişcările mâinilor.
Scoala de gatit, Phnom Penh

Într-o zi se lucra de la ora 9:00 până pe la 16:00 şi, în afară de mersul la piaţă, elevii găteau 2-3 feluri de mâncare şi un desert specifice bucătăriei cambodgiene. Toate ingredientele erau proaspete, toate vasele luceau de curăţenie, toată lumea primea echipament de protecţie, de obicei şorţuri mari, cu sigla şcolii.
Scoala de gatit, Phnom Penh

Atmosfera era extrem de relaxată, lumea se distra copios, dar se gătea la modul cel mai serios. Cursanţii erau de tot felul, de la bucătari profesionişti (dar specializaţi în alt tip de bucătărie, mai ales europeni, australieni şi americani) până la cei care puneau mâna prima oară în viaţă pe un wok. Fiecare preparat se mânca în grup, se comenta, se aplauda, se făceau glume. În grupul meu mai erau două australience, o norvegiancă, două americance, un cuplu britanic, un mexican şi un cuplu de francezi. Barierele de limbă au şi de cultură au dispărut dintr-o dată, eram doar o echipă care muncea şi se distra.
Scoala de gatit, Phnom Penh

Îmi amintesc că am preparat o pasta de condimente pisate, un „kroeung”, cum îl numesc localnicii, cu mult ardei iute, galangal, usturoi, ceapă, lemongrass şi curcuma proaspătă (ne-am îngălbenit toţi pe mâini şi pe dinţi, dar pigmentul a dispărut relativ rapid, prin expunere la lumină), cu acesta preparând apoi „amok”, un curry extrem de popular în Cambodgia, care se găteşte în frunze de bananier.
Salata din flori de bananier

Am făcut şi o salată cu taro şi cu flori de bananier, absolut exotică şi minunat de interesantă pentru toată lumea. Au urmat nişte pacheţele de primavara şi, în final, orez lipicios cu mango.
Pachetele de primavara
Amok - Curry cambodgian

În pauze profesorul (al nostru era un tinerel de vreo 24-25 de ani, care lucra ca să se poată întreţine, fiind student la facultatea de finanţe) ne făcea şi demonstraţii rapide de… sculptură. Sculptatul legumelor şi fructelor este o artă în Asia de sud şi de sud-est, iar profesorul nostru, fără să fie vreun mare talent, era destul de priceput, ceea ce nu se putea spune şi despre mine; am fost bucuros că am terminat cursurile cu toate degetele la locul lor. Oricum, ce le iese din mâini aceştor decoratori este de-a dreptul senzaţional.
La încheierea fiecărei zile de curs primeai o broşură cu reţetele gătite peste zi, traduse în limba engleză, plus alte câteva reţete ca să exersezi singur acasă.

M-am întors de la Phnom Penh de-a dreptul îndrăgostit de bucătăria cambodgiană şi cu destul de multe cunoştinţe acumulate „direct de la sursă”, ca să spun aşa.
Cambodgia este un loc fabulos, unde poţi învăţa cum să te bucuri de viaţă. Cred că această frază este cel mai sincer omagiu pe care îl pot aduce acestei ţări şi oamenilor ei minunaţi. M-aş reîntoarce acolo oricând.

(sfârşit)

Din aceeaşi serie:
Khmer and proud of it!
Ton Le Sap
Picnic lângă Angkor Wat
Cu coşniţa în Phnom Penh