Un concediu noroKOS – partea 2

La masa cu pisicile

Cand am ajuns în Kos, unul dintre primele lucruri pe care l-am auzit a fost ca este locul nasterii lui Hipocrate, parintele medicinei, dar si un oras al biciclistilor. Într-adevar, am vazut bustul lui Hipocrate, ca si celebrul sau juramant, oferit spre vanzare în nenumaratele magazine de suveniruri. De asemenea, cred ca nu exista trotuar pe care sa nu fie marcata o banda, destul de lata, destinata exclusiv bicicletelor. Nu vreau sa insist prea mult asupra acestui lucru, dar îl gasesc extrem de civilizat si mi-ar placea ca tinerii din Romania, si nu doar ei, sa aiba aceleasi conditii de a practica aceasta forma de exercitiu fizic.

Totusi, o prezenta parca mai pregnanta decat cea a biciclistilor a fost cea a pisicilor. Am vazut pisici multe în toate insulele grecesti vizitate de mine, dar parca nicaieri atat de multe ca în Kos.

Le-am vazut dormind cam în orice loc si în orice pozitie, circuland printre ruinele antice grecesti si romane, catarandu-se pe crengile platanilor seculari, strecurandu-se prin statiile de autobuz, dar mai ales în restaurante.


Desi nimeni nu le încuraja, ma refer la personalul restaurantului, de asemenea nimeni nu încerca sa le alunge. Te trezeai cu ele printre picioare, uitandu-se rugator în ochii tai, doar-doar te înduri sa le scapi vreo bucatica.


Nu erau foarte insistente, semn ca erau destul de bine hranite, dar au fost o prezenta cvasi-permanenta.


Mentionand pisicile, a trebuit sa aduc vorba si despre restaurante, si as dori sa ma opresc putin asupra lor. Cred ca nu are rost sa spun ca oferta era nu bogata, ci de-a dreptul uriasa, ca în toate insulele grecesti. În Kos sunt, doar în centru, sute de localuri: restaurante, baruri, cafenele, cofetarii.

Îmi plac la nebunie tavernele lor, mai ales daca sunt localuri de familie, în care mama gateste, tatal face aprovizionarea, iar copiii servesc la masa si dau o mana de ajutor la tocatul legumelor si la spalatul vaselor.

Îmi plac mesele simple, de lemn, cu fete de mese cadrilate, peste care astern un servat mare, de hartie, ghivecele cu busuioc îmbatator aromat, terasele pline de lumina si de flori, mancarea simpla si gustoasa, servita fara fasoane, zambetele chelnerilor, faptul ca nu încearca sa te minta apropo de prospetimea pestelui si multe altele.

Ma deranjeaza, uneori, insistenta cu care încearca sa te convinga sa mananci la ei, dar înteleg ca trebuie sa-si castige viata. Cum te-ai oprit sa consulti un meniu, caci peste tot sunt afisate la vedere, sau doar încetinesti în dreptul restaurantului, se apropie de tine cate un chelner, înarmat cu un „discurs” învatat pe dinafara.

„Kalimera (sau, dupa momentul zilei, kalispera sau kalinichta)! May I help you?” De obicei, raspund si eu: „Kalimera! I’m just looking, thank you!”. Urmeaza un „Where are you from?”. întrebare la care daca apuci sa raspunzi, lupta este pe jumatate pierduta. Tu spui „Romania”, iar el începe sa turuie pe romaneste, cuvinte învatate de la turisti, sau de la romanii care lucreaza pe insula (sunt destui si voi reveni asupra lor): „Ce faci?” sau „Cum te cheama?”, sau „Hai la masa!”. Pana la urma te face sa razi si te convinge sa te asezi la masa. Spre deosebire de catalani, care dupa ce s-au convins ca îti vor lua banii, nici macar nu-ti mai zambesc, grecii sunt extrem de amabili, volubili si zambitori.

Unii au alta tactica: se apropie calmi si încep sa-ti recite preparatele din meniu, de parca nu poti citi singur, caci peste tot sunt scrise în engleza si mai au si fotografii. Altii te întreaba în ce limba doresti sa-i vorbeasca, cel mai adesea engleza, germana, franceza sau italiana, dar multi mai „rup” ceva si ruseste si romaneste.
În fine, oamenii se straduiesc sa te atraga; este an de criza, iar restaurantele fac tot posibilul sa atraga clienti: au mai redus preturile si încearca sa te convinga oferind gratuit deserturi, sau bauturi digestive.

Am remarcat cam peste tot pe unde am fost în Europa ca mancarea servita turistilor este, în cel mai bun caz, acceptabila. Am mers adesea în acele „capcane pentru turisti”, restaurante situate în locuri extrem de frecventate, cel mai probabil langa obiective turistice importante.

Îmi voi spune acum parerea formata în calatoriile mele prin Europa. Ştiu ca voi starni controverse, dar este doar expunerea unei pareri personale, si nu un enuntarea unui verdict. Din punctul meu de vedere am mancat prost de tot în Belgia, Germania, Austria si Portugalia, prost în Spania, asa si asa în Italia si binisor în Franta si Bulgaria. Grecia este singurul loc în care am mancat bine, sau chiar foarte bine. Desigur, este greu sa fac o comparatie absolut corecta între toate aceste tari, ma refer doar la restaurantele în care am mancat eu.

Am spus cu alte ocazii ca încerc ca îmbin în concediu turismul cu pasiunea mea culinara, ceea ce îmi restrictioneaza, din lipsa de timp, alegerea unui restaurant potrivit. Mananc, cel mai adesea, în apropierea punctelor de interes turistic (muzee, castele, catedrale, palate etc.), adica exact acolo unde turistul este stors de bani, caci nu am timp sa caut restaurantele cele mai bune. Pe de alta parte, sunt în mod sincer interesat de oferta “medie” , adica de restaurantele cu preturi modice, în care aproape oricine îsi poate permite sa manance. Am mers, deci, peste tot unde am fost, în restaurante cam de aceeasi categorie.

Revin si afirm ca niciodata nu am simtit în Grecia ca mananc prost. Şi, credeti-ma, nu am comandat doar peste la gratar, adica un preparat foarte simplu, care poate fi gatit la fel de bine oriunde; am cerut, cel mai adesea, mancarea traditionala a locului respectiv, adica supe, tocane, salate, deserturi.
Mancarea greceasca este frugala, simpla, robusta, satioasa; este exact pe gustul meu, poate de aceea ma împac excelent cu ea. Nu cauta sa impresioneze, nu apeleaza la arome neobisnuite, nu foloseste cine stie ce sosuri complicate, foloseste doar cam mult (în opinia mea) ulei de masline, dar îmi place teribil. Am convingerea ca daca iei o gospodina, la întamplare, din oricare casa greceasca, îti gateste mancarea la fel ca la restaurant; vreau sa spun cu asta ca ceea ce servesc restaurantele lor este, în mod paradoxal, o mancare „de casa”, adica una simpla, la îndemana oricarei gospodine, o mancare pentru care nu ai nevoie de dotari speciale, care se gateste repede, cu ingrediente obisnuite si disponibile pentru toti.

Desigur, cred ca daca mi le-as fi gatit singur, pe îndelete, bucatele respective ar fi iesit mai bune, dar în focul continuu al unei bucatarii minuscule, care trebuie sa deserveasca zeci de clienti permanent, rezultatele sunt mai mult decat multumitoare. Nu-mi dau prea bine seama de ce în alte tari, unele cu bucatarie mai buna, în opinia mea, decat cea greceasca (asa cum ar fi, de exemplu, Italia si Franta), performanta „capcanelor pentru turisti” este mai slaba.

Kos este o insula nu foarte mare; bucataria sa nu se compara cu cea cretana sau corfiota, nici macar cu cea din Chios sau Rhodos, dar are si ea punctele ei forte. Poate cele mai importante dintre ele sunt cele pe care le-am si degustat înca din prima zi.
O specialitate a insulei Kos (mai exista variante ale acesteia în insulele Nissiros si Sifnos, în cea din urma numindu-se „gilomeno”), este „krasotiri”, o branza destul de tare, învechita în must, si/sau reziduuri sedimentare din vin (asemanatoare borhotului, din pacate nu stiu denumirea lor exacta), lucru ce îi confera o aroma absolut deosebita (pe langa culoarea coajei), care ar face placerea oricarui pasionar de enologie. Koanii (locuitorii Kos-ului) o servesc simpla, stropita poate cu putin ulei de masline, alaturi de un vin rece.

Un alt preparat aproape local, spun „aproape”, caci provine de fapt dintr-o insula apropiata, Kalymnos, este o salata absolut surprinzatoare, numita „mirmizeli”. Nu auzisem de ea si am comandat-o, bineînteles, din curiozitate. Figura pe lista unui singur restaurant din Kos (dintre cele în care am fost eu) si a fost primul preparat pe care am pus gura în acest concediu, si totodata si cel din urma, caci în ultima seara mi-am luat ramas bun de la insula mancand în acelasi loc, acelasi lucru ca în prima zi.

Mirmizeli se prepara foarte simplu, amestecand ulei de masline, rosii tocate, branza feta, oregano sau cimbru uscate, capere si masline cu bucati dintr-o paine speciala, foarte tare, dospita, coapta si apoi re-coapta în cuptor pana se face tare si crocanta. Exista variante care folosesc, pe langa rosii, castraveti si ardei grasi. Mirmizeli are o textura deosebita datorita painii care este, pe alocuri tare si crocanta, pe alocuri moale si plina de sosul format de sucul de la rosii si uleiul extra virgin. Salata nu are niciun farmec fara aceasta paine deosebita, ceea ce ridica unele probleme privind prepararea ei în Romania. Am vazut astfel de paine la magazinul grecesc din Piata Traian, unde se gasesc, de asemenea, alte cateva specialitati grecesti. Cred, de asemenea, ca se poate prepara un mirmizeli satisfacator folosind mici bucati de toast, pe cat posibil din paine integrala.

Deocamdata ma opresc aici cu impresiile de calatorie, caci nu vreau sa va plictisesc cu prea multe informatii, servite într-o singura „înghititura”. Voi reveni cu alte materiale, însotite de numeroase fotografii, caci am gasit pe insula Kos si în împrejurimile cateva lucruri interesante si demne de a fi povestite.

(va urma)

In aceeasi serie de articole:
Un concediu noroKOS- scurt preview
Un concediu noroKOS – Romanii si restul lumii
Un concediu noroKOS – De-ale sofranului
Un concediu noroKOS – Avanpremiera pentru Bodrun