Românii şi restul lumii

Spre deosebire de alte locuri europene, în Grecia insulară nu mă simt jenat că sunt român. Să nu mă înţelegeţi greşit, eu personal nu am niciun complex de inferioritate. Resimt însă, uneori, o anumită jenă, căci ştiu cum sunt priviţi românii în străinătate, uneori pe nedrept, dar cel mai adesea pe bună dreptate.

Nu mai contează acum dacă acest „renume” se datorează în bună măsură ţiganilor, eu îl consider un eşec al societăţii noastre care nu a reuşit să integreze această etnie, aşa cum au făcut alte ţări. Rezultatul este că, mai peste tot în Europa, mi-e cam ruşine când văd pe stradă „români” cerşind, sau când aflu din presă de alte „isprăvi”, gen furturi, şantaje, violuri, crime etc.
În opinia mea ţiganii şi un număr (din păcate destul de mare) de români needucaţi au stricat imaginea unui întreg popor. Nu are nimeni nimic cu noi, nu există niciun complot împotriva noastră; chiar ne merităm soarta. Nu ne rămâne altceva de făcut decât să ne rezolvam noi acasă, mai întâi, problemele legate de educaţie şi atitudinea faţă de muncă şi abia apoi vom reuşi să ne îmbunătăţim imaginea, ca popor.

În insulele greceşti nu am găsit cerşetori români, cu excepţia Cretei, unde am văzut câţiva, bineînţeles ţigani. De asemenea, am văzut în Creta, Rhodos şi Corfu multe grupuri de turişti români, adesea cam prea zgomotoşi, cam neîngrijiţi şi cam prost crescuţi pentru gustul meu. Toate aceste lucruri se adaugă la jena despre care aminteam mai sus.
În ultimul timp însă, românii se prezintă, mi se pare mie, din ce în ce mai bine. Categoria celor bine educaţi începe să însemne, numeric vorbind, mai mult decât în anii precedenţi.
Ei bine, în Kos a fost poate prima dată când m-am simţit mândru că sunt român. Nu numai că n-am văzut niciun cerşetor român (de fapt, nici nu cred că am văzut vreunul, în general vorbind), dar turiştii români erau extrem de decenţi, aşa cum mi-aş dori să ne prezentăm pretutindeni. Cei mai mulţi dintre turiştii aflaţi în Kos proveneau din Olanda, Germania (sau, mă rog, ţări de limbă germană) şi Rusia. Marea lor majoritate era nejustificat de zgomotoasă, erau oribil îmbrăcaţi, lipsiţi de maniere şi aroganţi, în plus, ruşii, fie femei, fie bărbaţi, trăgeau puternic la măsea, lucru ce nu le îmbunătăţea de loc prestaţia. Faţă de ei, turiştii români păreau lorzi britanici în croazieră.

În ce priveşte zgomotul, nici cu grecii nu mi-e ruşine. Dacă unul dintr ei vorbeşte la telefon (iar pălăvrăgeala la telefon pare a fi sportul lor naţional), toată insula află care îi sunt problemele. Cred că au o percepţie greşită a distanţelor, căci nu înţeleg de ce două persoane aflata la un pas una de alta strigă ca şi cum s-ar afla la 25 m depărtare.

Am întâlnit câţiva români lucrând în restaurante. În oraşul Kos, chiar în centru, există de exemplu restaurantul „Muzeum”, unde chelnerul şef şi cel puţin alţi 3-4 chelneri sunt români.
Restaurantul "Muzeum" din Kos
Restaurantul este exemplar (am mâncat acolo de 2 ori) şi este plin seară de seară. Am discutat cu acest chelner-şef şi mi-a spus că este în Kos de 10 ani şi că lucrează la „Muzeum” de şase. Tot el a adus şi alţi români să lucreze acolo, lucru de admirat, căci în general românii nu sunt uniţi şi nici nu se ajută între ei.
Tzatziki si paine cu usturoi la "Muzeum", Kos
Printre altele l-am întrebat ce anume tip de preparate preferă cel mai des turiştii; răspunsul a fost, spre plăcuta mea surpriză, preparatele locale greceşti.
Peste la gratar cu legume, restaurant "Muzeum", Kos
Gyros, souvlaki, stifado, mousaka, baclava sunt cele mai comandate feluri din meniu. Asta înseamnă că nu sunt singurul care are o părere bună despre bucătăria grecească.
Salata, restaurantul "Muzeum", Kos
Garides saganaki, restaurant "Muzeum", Kos
Dacă românii din Kos au fost o surpriză plăcută, una la fel de agreabilă au fost magazinaşele cu condimente din insulă. Când văd aceste buticuri îngrijite, curate, deservite de persoane amabile şi competente, mie mi se ridică moralul.
Magazin de condimente, Kos
Nu mai contează faptul că magazinele de acest tip sunt pentru turişti, adică au preţuri mari contra cărora primeşti produse, în cel mai bun caz, de calitate medie.
Magazin de condimente, Kos
Magazin de condimente, Kos
Îmi face bine să privesc zecile de sticluţe cu uleiuri şi oţeturi aromate, sutele de borcănele şi punguliţe cu condimente şi verdeţuri uscate, borcanele cu miere şi dulceţuri ciudate (de roşii, de pildă), plicuţele cu răsine de mastic, sticlele cu vin, uzo şi coniac, vasele din lemn de măslin, râşniţele pentru piper, bolurile şi caserolele din pământ ars, halvaua, stafidele şi toate cele.
Magazin de condimente, Kos
Magazin de condimente, Kos
Desigur, aproape toate condimentele sunt ambalate impropriu, adică nu sunt ferite nici de căldură, nici de lumină, multe sticle de vin sunt ţinute în vitrine, în plin soare, uleiurile de măsline nu sunt chiar de mare calitate şi tot aşa.
Magazin de condimente, Kos
Magazin de condimente, Kos
Spuneam în articolul anterior că grecii încearcă să-ţi intre în voie vorbindu-ţi româneşte, chiar dacă nu ştiu decât câteva cuvinte. Când m-a auzit vorbind, patronul magazinului m-a salutat într-o românească foarte fluentă. Era un bărbat ceva mai tânăr decât mine, fost student la ASE în Bucureşti. Nu i-am reţinut numele de familie, dar numele de botez era Laskaris.
Magazin de condimente, Kos
Mi-a spus că Grecia este o ţară săracă în resurse agricole şi nu poate produce atât de mult ulei de foarte bună calitate încât să-şi acopere consumul intern şi să şi exporte. În opinia lui, uleiul aflat în mod obişnuit în magazine (deci şi cel din magazinul său) este de o calitate medie, pentru turiştii care vor să cumpere suveniruri alimentare, căci este diluat cu ulei rafinat; uleiurile de calitate într-adevăr bună se găsesc foarte greu şi sunt, în general, comercializate pe alte căi. Mari cantităţi se prepară casnic şi sunt păstrate pentru consumul producătorilor

Tot el spune că uleiurile aromate cu ardei iuţi, usturoi, busuioc, rozmarin etc. nu sunt specifice Greciei, ci au apărut doar fiindcă au fost cerute de turiştii străini. Nu l-am contrazis, deşi stiam chiar din cărţile greceşti că aceste uleiuri aromate se preparau încă din Antichitate, deci nu la cererea turiştilor. Tot el mi-a confirmat că uleiul grecesc extra virgin este cumpărat de italieni, şi nu numai, ca să fie amestecat cu uleiurile locale şi să le ridice calitatea.

Am mai aflat că interlocutorului meu îi place carnea românească şi că, spune el, mâncarea din Grecia continentală, în special cea din nordul ţării, ar avea multe în comun cu mâncarea noastră şi cu cea bulgărească, înscriindu-se în ceea ce s-ar putea numi „bucătărie balcanică”.
Am mai discutat o grămadă despre oi şi capre şi despre influenţa solurilor sărate asupra calităţii cărnii şi a laptelui lor, despre vinuri, despre brânzeturi, despre pâine, orez, despre mâncarea grecească şi restaurante.

Interlocutorul meu avea o părere foarte bună despre potenţialul României şi părea foarte conectat la ceea ce se petrece în politica noastră. Mi-a spus că el ne judecă ţara nu doar prin prisma ultimilor 20 de ani, ci prin tot ceea ce cunoaşte despre istoria noastră, începând cu Burebista. Uitându-se la faţa mea mirată, mi-a spus: „Ar fi de ajuns să faceţi legi bune şi să forţaţi populaţia să le respecte; veţi putea ajunge din nou ca în 1939 când România producea cât 10 Grecii şi Turcii la un loc şi când italienii priveau România, cu jind, ca pe un rai inaccesibil.

Sunt sigur că avea dreptate şi ştiu că aceste lucruri se vor întîmpla cândva, singura mea îndoială fiind dacă eu personal voi mai fi în viaţă atunci. Mă tem însă că ceea ce s-a stricat în ultimii 20 de ani se va repara doar în minim 50…

In aceeasi serie de articole:
Un concediu noroKOS- scurt preview
Un concediu noroKOS – la masa cu pisicile
Un concediu noroKOS – De-ale sofranului
Un concediu noroKOS – Avanpremiera pentru Bodrun