Vietnam subiectiv (3)

Vietnam subiectiv – Mancarea stradala

Cand ma gandeam la Vietnam acum cativa ani, dorindu-mi intens sa ajung acolo, în privinta mancarii îmi facusem planul sa gust tot ce se poate gusta și s-o fac, pe cat posibil pe strada sau în locuri unde mancarea se gatește traditional, ca pentru vietnamezi, nu pentru turiști. Numai ca, fara sa știu, încercam sa vand pielea ursului înainte de a ajunge în padure. Nu tinusem deloc cont de o serie de factori.


Pe atunci eram mai tanar cu cativa ani și nu ma aflam în situatia de acum, în care doresc sa îmi supraveghez cantitatea zilnica de calorii. În plus, eram mult mai curios și mai entuziasmat în ce privește mancarea; de cand am restaurant nu am mai apucat sa gatesc ca înainte și nici sa ma ocup de blog așa cum obișnuiam. Mintea mea este acum în alta parte, am descoperit între timp berea fata de care am avut, în ultimii 2-3 ani o mare curiozitate și un interes constant; pe scurt, mi-am cam pierdut elanul cand vine vorba de mancare.

Cu toate acestea, ma gandeam în zilele premergatoare plecarii ca am sa încerc sa gust una-alta, pe alese. Nu luasem însa în calcul clima, extrem de calduroasa și formidabil de umeda.

Dimineata mancam bine la hotel. Ideea mea era sa gust cate ceva prin oraș, în loc de masa de pranz, și ca mai mananc doar seara, pe alese, undeva la un restaurant traditional vietnamez. Mancarea la hotel, la micul dejun, era destul de buna și de variata.

Nimic exceptional, totuși. Erau destule feluri occidentale și asiatice. De obicei mancam fried rice sau fried noodles cu sos de soia si sos iute, presarate cu ceapa și usturoi prajite și crocante, ceapa verde tocata, alune tocate. Erau gustoase și hranitoare.

Am mai încercat celebrele supe pho (vietnamezii pronunta fa), dar m-au dezamagit. Erau total lipsite de aroma și gust, nu se simtea în ele nici pic de anason stelat sau scortișoara vietnameza, ghimbirul era aproape inexistent și el. Trebuia sa dreg bine supa cu sos de pește și sos picant ca sa aiba ceva gust. Am gustat pho și pe strada, de altfel, într-un singur loc, și a fost chiar și mai fada decat cea de la restaurant. Dupa aceste trei încercari, am renuntat. Nu avea niciun rost sa ma las dezamagit atata timp cat îmi pot face acest fel de supe singur, acasa, mai pe gustul meu.

La micul dejun mai mancam des fructe, de obicei ananas, pepene galben și verde, papaya, rambutan, fructul pasiunii și fructul dragon, uneori lychi. Sucurile de fructe proaspete erau delicioase și devenisera preferatele mele.

Ieșeam apoi în oraș, planificandu-mi vreo 2-3 ore de turism, urmate de o raita prin mancarea urmata de o expeditie prin ceea ce se gatea pe strada. Din pacate caldura facea sa nu-mi fie foame deloc și singurul lucru pe care mi-l doream era sa beau ceva rece.

Strada este plina literalmente de femei cu cobilitele lor traditionale, care încearca sa vanda fructe, uneori si legume. Le vezi pe trotuare, printre masini, traversand strada cu îndrazneala, oprindu-te pe trortuar ca sa te faca sa cumperi ceva sau, daca te vad cu vreun aparat foto, ca sa îti propuna sa te fotografieze tinand cobilita pe umeri.


Alte mii de astfel de vanzatori apeleaza la biciclete. Fixeaza pe cadru si pe sa cosuri late si joase, ca niste wok-uri ca forma, pe care le umplu cu fructe.

Marfa lor arata bine, doar ca nu prea ai motiv sa cumperi; voi explica acest lucru putin mai jos.

Vietnamezii mananca fie în încaperi deschide larg catre strada, fie mai ales direct pe trotuar, în praf și zgomot de claxoane, cu zeci de oameni frecandu-se de ei în trecere. Stau pe scaunașe de plastic de 20 cm înaltime și mananca chinciti, cu genunchii la gura, la masute nu mai înalte decat un taburet de-al nostru. Sunt destul de înalt și, deși nu sunt gras, am o oarecare corpolenta care ma face sa nu ma simt deloc comod pe acele scaunele pentru papuși.


În plus, aproape nimic din ceea ce vedeam pe strada nu arata apetisant. Totul parea nu neaparat murdar, dar neîngrijit, ușor slinos. Cei care te serveau aveau unghiile cam negre iar vasele erau spalate de multe ori într-o galeata cu apa rece, mai multe farfurii una dupa alta. Apoi apa se arunca la canal, se reumplea galeata și se mai spala cateva farfurii. Şi tot asa…

În fine, recunosc ca nu m-a tras deloc inima la masa.

V-am spus ca era extrem de cald? O mai spun odata și ori de cate ori aș spune-o tot nu va fi de ajuns. Vietnamezii încercau sa lupte cu caldura aducand ventilatoare în strada, dar abia se simteau.

Senzatia mea a fost ca vietnamezii, cel putin cei din nord, nu au imaginatia thailandezilor. În Bangkok gaseai la tot pasul mici… sa le zic tarabe, unde fructe, curatate de coji, samburi, codite etc. erau taiate cubulete, ambalate în pahare de plastic și așezate pe pat de gheata. Era extraordinar sa cumperi niște ananas sau mango, cubulete reci și delicioase; tineai paharul în mana și mancai folosind o scobitoare lunga, ca cele de cocteil. Primeai și doua șervetele, așa ca puteai gusta ceva racoritor și gustos, din mers, fara sa te murdarești și fara niciun efort.

Vietnamezii ofereau și ei fructe, dar așa cum le face mama-natura. Nu aveai ce face cu ele decat sa le iei acasa, sa le speli, sa le cureti și sa le mananci acolo. Într-un singur loc am vazut cum vanzatorul curata o nuca de cocos pentru un cumparator. Probabil cineva care poftea apa de cocos, desi ar fi fost foarte calda si dulceaga, cam neracoritoare dupa parerea mea.

Oferta de fructe a strazii era deci destul de bogata, dar inutila pentru cei ca mine.

Ma simteam în permanenta transpirat, lipicios, camasile si tricourile se lipeau de mine ca niste animale de prada, sortul îmi era ud de parca facusem pe mine si nu-mi era deloc foame. Mai mananca omul si de pofta, nu doar de foame, dar nimic nu-mi facea pofta.

Nu am vazut nicaieri, ca la Bangkok, tarabe pe care, pe pat de gheata, stau fructe de mare, extrem de proaspete, care sunt gatite în wok-uri, chiar în fata ta.

În Hanoi ti se oferea, de obicei, mancarea deja gatita; nu aveai idee cum a fost gatita și cat de proaspete erau ingredientele.

Existau si locuri în care se faceau frigarui sau bucati de carne pe gratare cu carbuni. Unele bucati de carne erau misterioase, nu prea stiai de la ce animal provin, altele erau însa usor de recunoscut.

Unele dintre mancaruri gata gatite erau adevarate enigme; cateva chiar m-au facut sa le privesc ca mata-n calendar: habar n-aveam ce ingrediente contineau. Pe strada nimeni nu vorbeste engleza si nimeni nu te poate lamuri. Daca vrei sa depasesti acest stadiu de necunoastere, ideal este sa fii însotit de un localnic.

Cu acest lucru în minte, am cautat pe internet tururi culinare în Hanoi, special pentru turisti. Am gasit cateva, care erau extrem de laudate. Mi-am notat constiincios pe harta locurile mentionate în acele tururi si m-am dus a doua zi sa le fac o vizita, înainte de a face o rezervare la unul dintre aceste tururi. Desi micile… sa le zic restaurante este prea mult, dar nu-mi vine în minte alt nume, erau foarte laudate pe blogurile vizitate de mine, nu mi-a venit sa mananc acolo. Totul parea slinos, nimeni nu-ti dadea nicio atentie, nimeni nu întelegea ce vrei, iar ce se gatea pe acolo nu m-a atras deloc.

În plus, chiar ca nu ma simt atras de pisici si caini rotisati, de penisuri si testicule de cal fierte, de viermi si gandaci prajiti si de alte chestii neidentificabile dar pe care, în imaginatie, le asociam cu chestii la fel de neapetisante. Pe langa ele gramezile flescaite de morning glory, un fel de buruiana, gatite în aburi, servite cu piele de porc fiarta si “ambalata” într-un sos amidonos, chiar pareau delicatese.

În afara de pho, mai exista niste supe traditionale, gelatinoase, îngrosate cu faina de tapioca. Am încercat sa mananc una în prima seara, cea în care chiar am ajuns în Hanoi, si mi s-a parut cel mai scarbos lucru pe care l-am gustat. Înca a ramas asa. Textura este dupa gustul meu de-a dreptul oribila, mucilaginoasa, gustul lipseste, aroma este grea si neplacura… pe scurt, este posibil sa fi fost gatita de un bucatar slab pregatit, dar textura aceea mi-a pus capac. Nu este pentru mine.

Am mancat de cateva ori la restaurant, gandindu-ma ca aerul conditionat îmi va readuce, poate, cheful de a gusta ceva. Nu s-a întamplat așa. Am comandat de vreo doua ori diverse pachetele de primavara, dim sum, clatite din faina de orez și alte gustari, toate fade și de nemancat fara sa fie înmuiate în sos de soia sau sos picant. Umpluturile pachetelelor și dim sum-ului aveau gust identic (desi termenul gust este nepotrivit aici, caci el implica ceva, o aroma, un gust, ori ce mi se aducea mie în farfurie era fad si iar fad, cu “gust” de hartie creponata), indiferent ca le alesesem cu porc, pui, legume sau creveti. Totul parea gatit fara har.

Am mai încercat o terasa la Moose and Roo Smokehouse, în curtea clubului american din Hanoi. M-am dus acolo pentru bere, era singurul loc unde am gasit beri artizanale gustoase. Fusesera produse la beraria Pasteur Street din Saigon. Le-am întalnit apoi și în Sa Pa.

Barul oferea vreo zece beri, majoritatea de larg consum, dar si berile de la Pasteur Street. Altminteri acestea sunt produse tot de americani, trei la numar, care si-au deschis o berarie artizanala în Saigon.

Am încercat o IPA și o Saison, foarte bune amandoua, mult peste restul berilor disponibile, cele de larg consum: Hanoi, Saigon, 333, Tiger, Larue sau decat “bia hoi”, berea lor traditionala, proaspata, foarte slab alcoolizata, apoasa si foarte ieftina. Cu toate acestea, deloc demna de interes, din punctul meu de vedere.

Oricum, cam tot ce am gustat din categoria bere de larg consum a fost de calitate mediocra.

La terasa cu pricina am mancat sanviciuri cu pulled pork si unul cu un burger de vita cu maduva de vita. Carnea a fost gustoasa, nimic de zis, dar constructiile astea cu carne, salata, sosuri si legume înghesuite între doua jumatati de chifla sunt incomode. Vrand-nevrand (si chiar ca nu vroiam), atunci cand muscai din ele se scurgeau pe masa sucuri si sosuri, umplutura dintre jumatatile de chifla tindea sa iasa în laterale, trebuie sa fii permanent vigilent, sa musti de unde era primejdia mai mare, sa te feresti de stropeli si scurgeri, sa mopuiesti continuu cu servetele totul în jurul tau. Gustos, nimic de zis, dar nevietnamez si mult prea complicat ca sa mai repet vreuna din aceste experiente; doar daca mi se da farfurie, cutit si furculita, altfel nu.

Ma întorceam la hotel pe la orele 14:00, transpirat si lipicios, si tot ceea ce doream era sa ma rehidratez, sa fac un dus si sa-mi schimb hainele. Dupa ce faceam toate acestea, îmi trebuie tarie de caracter sa ies de la racoare si sa ma aventurez din nou în iadul termic de afara. Cu toate acestea, o faceam, dar cu aceleasi previzibile rezultate.

Preferam sa revin la hotel si sa mananc de seara ceva usor, însotit de 2 beri sau 2 pahare de vin alb, toate acestea fiindu-mi oferite gratuit de hotel. Aveam de ales între preparate locale sau occidentale si chiar am mancat din toate, exact ceea ce ma tenta în secunda aceea. Nu am mai avut ca altadata, planul de a apela doar la mancarea locala. Nu pot remarca nimic din bucataria locala, afara de cateva salate care au fost decente: proaspete, cu ceva ierburi aromate, crocante, cu dressing-uri dulci-acrisoare, la care mai adaugam un pic de sos picant si un pic de sos de peste ca sa le aduc la gustul meu.

Poate ca daca nu ar fi existat aceasta oferta, restaurantele locale ar fi avut o sansa suplimentara, dar data fiind situatia am lasat pe altii mai curajosi, mai flamanzi si mai interesati de gastronomie sa faca parte din clientela lor.

În plus, primele zile am fost singur. Nu sunt o persoana foarte sociabila, din contra, sunt destul de retras si prudent în a interactiona cu necunoscuti (cu exceptia cazului în care ma aflu în restaurantul meu). Poate daca as fi fost însotit de cineva mai aventuros, m-as fi lasat antrenat sa mai gust cate ceva; macar împarteam cu un prieten si puteam comenta, face comparatii, aveam posibilitatea sa degust mai multe lucruri pana ma saturam.

Cam aceeasi situatie a existat si în Lao Cai, Bac Ha si Sa Pa, unde am stat cate o zi (aceste orase sunt pe traseul facut de mine în regiunea Sa Pa, cea a satelor nationalitatilor conlocuitoare din nordul Vietnamului si cea a culturilor de orez terasate).

Nimic interesant cu o singura exceptie: masa de pranz de la un mic restaurant în Sa Pa. Ni s-au adus la masa vreo 5 feluri de mancare. Primul din care am gustat a fost o salata de papaya verde, care a fost cel mai bun lucru mancat acolo.

Exceptionala, bine echilibrata, superb aromata cu menta si busuioc, un dressing excelent, plina de gust si textura, racoritoare si delicioasa. Celelalte feluri au fost si ele bune, dar nu la nivelul salatei. Aceasta a fost, pe onoarea mea, exceptionala si îmi pare rau ca am început cu ea, fiindca celelalte feluri au fost nedreptatite. Gustate primele mi-ar fi placut mai mult, dar dupa ceva exceptional, chiar daca esti foarte bun tot pari mai neinteresant.

Nu vreau sa credeti ca mancarea vietnameza nu este interesanta sau gustoasa. Sunt convins ca este. Doar ca eu nu am avut dispozitia necesara si niciun pic de spirit de aventura; în plus, v-am mentionat caldura si umiditatea? Mergeti acolo între noiembrie si martie, caci clima este mult mai îngaduitoare, si sunt convins ca veti fi mai atrasi de delicatesele locale.