Vietnam subiectiv (4)

Cred ca a sosit momentul sa va povestesc cate ceva despre pietele de alimente pe care le-am vizitat. V-am mentionat în primul episod ca am petrecut ultimele zile ale sejurului în Vietnam într-o excursie în valea Sa Pa.

Vorbesc despre o zona în care locuiesc mai multe minoritati etnice din Vietnam; este o zona rurala, cu multe sate și cu piete de produse alimentare care se tin saptamanal, sambata și duminica.

Cum șansele de a întalni persoane care vorbesc engleza sau franceza, în afara personalului din hoteluri sau agentii, sunt foarte reduse și cum ma aflam pentru prima data în Vietnam, pentru excursie am considerat ca este mai prudent sa apelez la serviciile specializate ale unei agentii.

În general, se pleaca din Hanoi vineri noaptea, cu trenul, spre orașul Lao Cai, aflat chiar la frontiera cu China. Calatoria dureaza circa 9 ore, iar conditiile din tren, fara sa fie nemaipomenite, sunt destul de bune. Compartimentele au cate 4 cușete; paturile au așternuturi curate și sunt destul de comode, daca nu ești prea corpolent sau prea pretentios.

Ți se ofera kit-uri speciale cu obiecte de toaleta (periuta și pasta de dinti, piepten, aparat și crema de ras). Toaletele din tren sunt și ele foarte decente, cu apa calda, curate etc.

Am aflat ulterior ca distanta Hanoi Lao Cai se poate acoperi în doar 4-5 ore cu mașina.

Cred ca agentiile propun aceasta varianta de noapte ca sa ajute caile ferate. Trenul este plin ochi cu turiști, așa ca deși speram sa fim norocoși și sa fim doar noi doi în cușeta (eu cu sotia mea), nu am avut aceasta șansa. Toata lumea este echipata de munte, bocanci, rucsac, canadiana (în Hanoi era infernal de cald, dar Sa Pa este o zona de munte, unde temperaturile sunt sensibil mai mici; adica sunt suportabile.

Canadienele despre care vorbeam mai sus sunt foarte subtiri și destinate momentelor, destul de numeroase, în care ploua. La dus am nimerit în cușeta cu un cuplu de italieni, la întors cu doi francezi. De altfel, francezii sunt, de departe, cei mai numeroși printre turiștii din Vietnam.

Am fost așteptati în Lao Cai de un ghid și un șofer. Am fost transportati cu mașina în Bac Ha, unde am și înoptat, dar nu înainte de a face un scurt drum în piata Can Cau, la circa o ora distanta de Bac Ha. Can Cau este o piata de sambata și va voi vorbi despre ea în episodul viitor.

A doua zi, dimineata, am vizitat piata din Bac Ha. Este o piata care functioneaza doar duminica și este mai prudent sa fii acolo nu mai tarziu de ora 10:00, asta daca vrei sa ai ce vedea. Dupa pranz piata se stinge încet, tarabele se golesc, oamenii se aburca pe motociclete, cu bagaje cu tot, dupa care pleaca fiecare încotro are treaba.

De fapt, fuseseram treziti pe la 7 dimineata de guitaturile îngrozite ale unui porc. La doar 20 de metri de hotel, chiar în dreptul ferestrelor noastre, un cetatean, ajutat de sotie, încerca sa catere pe motocicleta un porc “ambalat” într-un sac de panza, strans la gura (sacul, nu porcul) cu o sfoara grosuta.

Saracul animal guita și se zbatea din rasputeri și a avut caștig de cauza vreo 10-12 minute, dupa care a trebuit sa se recunoasca învins. Barbatul a ambalat motocicleta și a pornit ca din pușca, probabil spre piata pe care urma s-o vizitam și noi, avand în spatele sau una bucata nevasta și una bucata porc.


Piata Can Cau nu ne oferise o experienta prea placuta în ziua anterioara, veti vedea de ce în viitorul apropiat, iar episodul porcesc de dinainte nu se dovedise nici el prea îmbietor, așa ca am mers în piata cam cu inima îndoita, neștiind prea bine la ce sa ne așteptam.

Primisem asigurarile ghidului ca Bac Ha nu semana cu Can Cau în privinta pietelor, dar engleza sa era destul de aproximativa și pronuntia cam bolovanoasa, așa ca nu aș fi bagat mana în foc ca întelesesem corect ceea ce spusese. Pana la urma, însa, totul a ieșit bine, iar piata din Bac Ha chiar ne-a placut… în mare.

Trebuie spus ca piata nu era una exclusiv alimentara. Se vindeau, pe lanca alimente și mancare gata preparata, tot felul de prostii, din punctul meu de vedere: palarii, gentute, traiste, coșuri, maturi, bratari, papuci, camași, piepteni, suveniruri diverse și multe alte maruntișuri.

Piata era clar împartita între zona alimentara și cea nealimentara, dar fara ca acest lucru sa fie facut cu garduri sau despartituri. Pur și simplu, tarabele care vindeau haine suveniruri și alte alea erau grupate separat.

Însași piata alimentara era destul de bine împartita pe domenii: fructele și legumele într-o parte, pasarile în alta, porcii și taurii erau fiecare separati, cîinii la fel (da, din pacate cîinii sunt vazuti în Vietnam ca o sursa de proteine), piata de carne era și ea delimitata.

Aceasta din urma era doar pentru cei cu stomacuri mai tari, caci puteai gasi acolo tot felul de “minuni” pe care un occidental nu prea ar fi fost tentat sa le guste: pisici și caini întregi sau tranșati, penisuri testicule și mate de cal, diverse organe și carnuri provenite de la porci, vite, pui etc.


Pe langa exotismul unor exponate, locul nici nu arata prea curat. Carnurile stateau în soare, sub bazaiala muștelor. Nu aș fi cumparat nimic, recunosc, deși multi dintre cei care vindeau carne sau care gateau purtau manuși de protectie, ca și aparatori de gura.

Nici macar nu am fost tentat sa gust ceea ce se vindea gata gatit în diverse locuri. În unele cazuri nu eram lamurit ce bucati de carne și de la ce animal sunt gatite acolo, iar în totalitatea situatiilor nu ma puteam opri sa ma gandesc la muștele care bazaiau carnea doar la cativa metri distanta.

M-am multumit, deci, sa trec pe acolo observand lucrurile și pastrandu-mi eventualul apetit pentru o masa luata la vreunul dintre restaurantele din oraș. Macar acolo nu vedeam materia prima…

Una dintre caracteristicile pietii erau… vuvuzelele. La început ma distra copios sa vad babute știrbe (erau destule prin piata și se numarau printre cele mai active suflatoare), pe la 80 de primaveri fiecare, sufland cu foc în trompetelele alea, dar dupa o vreme am început sa ma cam enervez.

Cred ca 90% dintre vanzatori ași goleau bojocii non-stop în draciile alea de vuvuzele. Vroiau sa atraga atentia turiștilor, dar ar fi trebuit sa le spuna cineva ca nu reușeau deloc acest lucru.

Scheunatul vuvuzelic era continuu și venea din toate partile; era imposibil ca cineva sa se detașeze din acea cacofonie stranie și neplacuta urechilor.

La un moment dat, cum începusera sa-mi tiuie “ascultatoarele”, m-am concentrat sa nu ma mai gandesc la vacarm și cred ca am și reușit. Am rezistat pana la sfarșitul turului și am plecat de acolo cu timpanele întregi.


În rest, piata a fost placuta. Am vazut o sumedenie de oameni, femei în special (ghidul sustinea ca barbatii erau la baut, lasand în grija femeilor vanzarea… adica munca, daca ma întelegeti; ei preferau sa trudeasca la o damigeana cu “happy water”, cum o numea ghidul – aceasta îi facea fericiti pe barbati, nu știu daca și pe femei, macar indirect, cum este cazul la noi cu vinul roșu -, o bautura fermentata dintr-un amestec de faguri de miere și apa), oferind produse proaspete: multe fructe, multe legume, mirodenii, faguri de miere (trebuiau sa bea și altii happy water, nu doar barbatii lor), tutun, orez, fasole etc.

Unele gateau pentru cei flamanzi, mai ales carne și legume pe gratar și în baie de ulei.


Multe dintre femei erau îmbracate în portul national. Ghidul știa totul pe de rost, se saluta cu cei din piata și ne spunea din ce nationalitate face parte fiecare femeie.

Costumele rau foarte colorate și îmi pareau groase pentru luna august, dar sunt sigur ca toleranta localnicilor la caldura este cu totul alta decît a mea. În mod ciudat, costumele traditionale erau completate cu papuci de plastic sau cizme de cauciuc. Multe dintre femei se adaposteau de soare sub umbrele.

Am înteles ca nici aici, similar Thailandei și Cambodgiei, localnicii nu vor sa fie bronzati. Pioelea alba, în cultura locala, înseamna un statut social mai înalt: cine este alb are îndeajuns de multi bani cat sa nu fie silit sa munceasca în aer liber.


Zona unde se comercializau animale a fost și ea interesanta. Am vazut bivoli de apa, pasari de tot felul și porci. Nu am vazut pește și nici fructe de mare, caci eram la munte, departe de ocean. În schimb am vazut pasari mici, cu sutele, cumparate pentru calitatile lor de a canta, dar și pentru a fi antrenate pentru lupte.

Vietnamezii, mai ales cei din nord, sunt înnebuniti dupalupte de greieri, caini, cocoși, bivoli de apa și pasari. Habar nu am cum se desfașoara aceste lupte și nici nu cred ca aș suporta sa vad vreuna (probabil ca dupa standardele vietnameze sunt un papa-lapte). Sa nu credeti ca îi judec pe localnici, doar înregistrez lucrurile.

Este cultura lor, este veche de mii de ani și li se potrivește. Daca aș fi fost crescut acolo poate ca, cine știe, și eu aș fi putut deveni foarte ușor antrenor de greieri de lupta, de exemplu.


Oricum, nu prea are rost sa va mai plictisesc, cred ca fotografiile spun mai mult și mai bine decat aș putea s-o fac eu scriind. Am preferat sa fotografiez persoane, nu produse, și am ales sa pozez doar lucrurile care mi-au placut.
În episodul urmator, despre piata din Cau Cau.