În februarie 2009, cand am început acest blog, foloseam un aparat foto compact digital Fuji Finepix. Avea 5 MP si era micut cat un pachet de carti de joc; foarte comod pentru calatorii. Îl aveam deja din 2005, dintr-o calatorie la Hong Kong, cumparat într-un magazin din Kowloon.
Îl am si acum, pe undeva, prin casa.
În 2010 mi-a adus cineva din SUA un alt aparat foto, tot compact, un Canon Powershot G10. Un aparat foarte bun, pe atunci cap de serie. Mai mare si mai greu decat vechiul Fuji, dar oferea o cu totul alta calitate a fotografiilor. 14 MP, 5 zoom optic, buna definitie a culorilor, o gramada de optiuni din care nu am folosit, cred, nici jumatate.
Desi am facut mii de fotografii (sau poate zeci de mii), iar unele dintre ele foarte reusite, pot sa afirm ca habar nu am sa fotografiez. Ma descurc sa pozez mancarea si sa vin de fiecare data cu sute de fotografii din fiecare concediu; atat mi-a fost de ajuns pentru o bucata de timp.
Am avut însa ghinionul sa îndes prea tare Canonul meu într-o geanta, iar ecranul display-ului s-a crapat. Am încercat sa înlocuiesc ecranul, dar nu am reusit. Ma rog, crapatura nu era mare si puteam folosi în continuare aparatul ca si cand nimic nu s-a întîmplat. Dupa vreun an, mi s-a stricat însa încarcatorul bateriilor. L-am înlocuit, aici nu a fost nicio problema, dar începeam deja sa ma gandesc sa cumpar un aparat DSLR. Sa avansez catre ceva care sa-mi ofere sansa sa realizez fotografii mai bune.
Soarta stie sa le aranjeze pe toate (sau “Universul conspira”, vorba lui Umberto Eco), asa ca saptamana trecuta am primit cadou o frumusete de DSLR, un Nikon D5300. Acesta nu a venit singur, ci cu un obiectiv telescopic Nikon AF-S Nikkor DX 18-105mm VR, un obiectiv macro AF-S DX Micro Nikkor 40 mm f/2.8G (nostim ca un obiectiv macro are în denumire termenul „Micro”), o geanta, încarcator, baterie de rezerva, cabluri si alte cateva mici maruntisuri.
Pare un aparat foarte bun, posibil imediat sub nivelul camerelor DSLR profesioniste: 24.2 MP, ecran rabatabil de 3.2 inch, 5,8 zoom optic, Wi-fi si GPS integrat, garantie 3 ani si o gramada de alte chestii pe care înca nu le înteleg.
Este primul meu aparat foto DSLR si este cu totul altceva fata de primele cele doua compacte care l-au precedat. Am început deja sa exersez cu noul meu Nikon D5300 si pot sa afirm fara gres ca, cel putin deocamdata, pare mult mai destept decat mine. Manualul de care este însotit este atat de sumar, încat aparatul are înca o gramada de secrete. Este incitant sa le descopar, unul cate unul.
Am început deja sa citesc diverse tutoriale si, ori de cate ori am timp, profit sa fac cateva fotografii, sa compar setarile folosite etc.
Iata prima mea sedinta de antrenament, în care am fotografiat, se putea altfel?, cativa ardei iuti cumparati din piata. Ceea ce vedeti nu este prelucrat în Photoshop decat foarte putin (nu am lucrat la nicio fotografie mai mult de 20-30 de secunde); sunt multumit de cum ies lucrurile.
De acum înainte fotografiile de pe blog vor avea avea alte dimensiuni: aceeasi latime de 550 px, dar alta înaltime. Va rog sa-mi tineti pumnii sa învat sa-l folosesc cat mai repede. Daca aveti ceva sfaturi care ar putea folosi unui începator nivel mediu, asa cum cred ca sunt eu, as fi bucuros sa le ascult.
Sa-l stapanesti si folosesti sanatos ! Astept imagini frumoase si clare…
@Mirela: Multumesc pentru urare. Vad ca pui presiune pe mine. Deja astepti minuni. 🙂
Sa-l folosesti sanatos, si sa faci cat mai multe poze faine.
@Micul: Multumesc. Sper sa fac asta. 🙂
@senzor – Am Nikon D80 (luat in 2007). Am depasit 100k poze facute cu el si senzorul o duce bine-mersi. Problema este perdeaua din fata senzorului, dar si aia e garantata undeva la 200k de cadre.
@iso – La un D5300 zgomotul la ISO 1600 este insesizabil. Cu toate astea, nu strica sa pozezi cu un ISO cat mai scazut atunci cand controlezi tu lumina (binenteles, asta implica trepied, declansator wireless etc.)
@sharpness – de cele mai multe ori sharpness-ul obiectivului este de-ajuns. De notat ca pozele sunt mai ne-sharp la diafragme deschise (2.8, in cazul obiectivului tau de 40). Atentie ca sharp-ul introdus in prelucrare este foarte evident de obicei si exista tehnici speciale pentru asta, care implica un sharpness mask. Google it, eu nu prea am lucrat cu asta.
@jollyca: Am trepied si lumini, dar nu si declansator wireless. Este una dintre achizitiile puse pe lista pentru mai tarziu.
Sa il stapanesti sanatos!
Poti sa-ti spun din experienta mea cu Olympusul meu E-420, care l-am luat de la o tipa dand la schimb compactul Panasonic Lumix nu mai stiu exact modelul…
Nici eu nu prea am avut treaba cu fotografiatul profesional, dar de cand cu blogul, tot am incercat sa ma perfectionez pana a inceput sa-mi placa. Nu ma descurc pe full manual, asa ca cea mai buna varianta care mi se pare foarte facila, este semi-manual pe modul P si apoi ma joc din ISO in functie de lumina ambientala. La exterior folosesc ISO100, ISO200 daca e mai intunecat, iar la interior ISO400-800, mai rar 1600 ca ies foarte puricate.
In bucatarie, pentru macro si nu numai, e ideal de folosit un trepied si declansare la 2 sec. pentru ca la apasarea butonului exista mici vibratii si nu mai ies pozele asa clare.
Ca si soft, nu prea imi place sa prelucrez prea mult, imi place sa le las pozele cat mai naturale, doar putin de reglaj de contrast, luminozitate si poate putin sharpness, doar daca e necesar. Pozele care le-ai facut au putin cam mult sharpness, dar e poate tine de gustui, nu stiu…
In rest… i-ati un tub de aer comprimat sa tii lentilele si senzorul curate si spor la poze 🙂
aaa…si nu exagera cu pozele facute aiurea, viata senzorului este de in jur de 50000 de cadre, deci “se consuma” :))
@Gabriel: Multumesc pentru sfaturi. Eu m-am jucat cu un Olympus E-400, dar mi-a lasat impresia ca este, mai curand, un fel de “trecere” de la compact la DSLR.
Cam asa foloseam si eu ISO, iar in bucatarie aveam chiar declansare la 4 sec.
Nici eu nu prelucrez mult pozele: un pic de exposure, saturation, selective color si sharpness. Poate ca folosesc, intr-adevar, prea mult sharpness; o sa incerc sa-mi dau peste mouse. 🙂
Am pentru obiective niste saculete cu baiere, plus capacele lor. Nu le las niciodata “neambalate” atunci cand nu lucrez cu ele.
Chestia cu viata senzorului este o veste trista.
Se pare ca am urmat cam aceeasi pasi in aproximativ aceleasi perioade, mi-ai luat-o inainte cu DSLR-ul, si eu ma gandesc sa-mi iau unul, tot pentru ca nu mi se mai pare suficient ce se obtine cu cele compacte cu senzor mult mai mic si fara obiective interschimbabile. Ce m-a oprit a fost in primul rand dimensiunea si greutatea unui DSLR.
Dar parca aveai si un Olympus, sau nu era al tau?
Un cadou foarte valoros, si la propriu si la figurat, sa-l folosesti cat mai bine!
In privinta dimensiunii pozelor pe blog, pentru mine era deja suficienta inaltimea, ar fi fost mai bine daca latimea ar fi mai mare.
Bafta si invata acum cat e proaspat, cu timpul s-ar putea sa-ti treaca entuziasmul, mie asa mi s-a intamplat cu ultimul aparat, e suficient de destept si am tot zis ca invat sa-l folosesc ca lumea dar timpul a trecut si am ramas tot cu o mica parte folosita din capacitatile lui.
@cristi-j: Olympusul era imprumutat de un amic. Oricum, in unele privinte era mai slab decat Canon Powershot G10.
Probabil si eu ma voi plictisi sa fiu entuziast… cam asa s-a intamplat cu toate gadgeturile pe care le-am avut. O sa incerc insa sa nu ma dau batut; pana la urma, aparatul acesta poate fi privit ca o unealta cu care imi fac meseria, nu doar ca un hobby.
…si inca ceva ce am uitat: fa pozele RAW, dimensiune maxima. In felul asta nu pierzi detalii la prelucrare.
@jollyca: O sa am mari probleme la stocare, daca fac pozele RAW. Ma gandeam sa trec la acest format atunci cand voi stapani mai bine aparatul.
Adevarat, un RAW file ocupa vreo 10Mb chiar si la mine (camera mea are 10mp). Pe de alta parte:
– RAW-ul poate fi prelucrat fara sa pierzi din calitatea pozei. Formatul RAW este un sir de bits necomprimati, pe cand un JPEG este o poza comprimata. Sculele de editare foto pot sa faca prelucrari pe JPEG, dar sacrificand calitatea rezultatului.
– HDD-urile au devenit foarte ieftine (ca sa nu mai vorbesc de un cont de dropbox care e $50 pe an). Cu putina disciplina si organizare nu ajung sa ocupe atat de mult. De exemplu am observat ca nu folosesti mai mult de 2 poze / articol. Daca faci cincizeci si pastrezi doua eu zic ca e bine. Pozele de la evenimente eu le prelucrez si arunc raw-urile pentru ca stiu sigur ca nu o sa le mai folosesc vreodata.
@jollyca: In general, daca am timp (deci nu si in timpul evenimentelor), atunci cand fotografiez un preparat culinar fac circa 20 de poze, din diferite pozitii, dar in aceeasi iluminare si in acelasi decor. Stiu ca ar trebui sa lucrez mai mult si mai atent, dar mancarea se raceste/incheaga/curge/etc. foarte rapid si oricum partea cu pozatul imi cam strica cheful de gatit.
La mine un jpeg Fine are 24Mb. Probabil un RAW are vreo 60Mb, daca nu si mai mult. Asta ar insemna peste 1Gb la un fel de mancare. Imagineaza-zi o mie de retete… Pot, totusi, sa rezolv problema cu niste HDD externe de cativa terrab.
Ca dimensiune nu este diferenta atat de mare intre un JPEG fine si un RAW. Eu am gasit RAW-uri de D5300 pe la 28Mb.
Oricum nu trebuie sa pastrezi decat RAW-urile care te intereseaza. Daca faci 20 de poze si folosesti doua atunci cred ca alea doua sunt de-ajuns.
@jollyca: Stii cum este… Folosestc doar o poza deocamdata… peste ceva vreme este foarte posibil sa am nevoie de alta, cu aceeasi reteta, dar alt format, din alt unghi etc. Se aduna mai mult de 2-3 pozitii la fiecare reteta.
UN HDD extern dedicat va fi solutia.
40mm este ok in bucatarie, desi cred ca la un moment dat o sa vrei o distanta focala mai lunga (caz in care 105-ul e perfect).
Setarile si ce inseamna ele se invata de oriunde, dar sunt doua aspecte care sunt mai importante: lumina si post-procesarea. Cu lumina stai bine din cate imi aduc aminte (ca doar ai facut si video in bucatarie). Din poze imi dau seama ca sunt usor subexpuse, plus ca ar trebui o difuzie pentru lumina – fie o umbrela, fie un softbox.
Postprocesarea este necesara (cine crede ca poti scoate poze perfecte “din camera” este naiv) – chiar daca aceasta postprocesare inseamna, de cele mai multe ori, doar reglarea balansului de alb (in pozele tale nu e chiar cum trebuie), contrast, corectii de perspectiva etc. Iti sugerez Lightroom mai degraba decat Photoshop, pentru ca Lightroom este scula de facto pentru procesat poze. Ps deja a devenit un instrument pentru foto-compozitie.
@jollyca: Multumesc pentru sfaturi.
Pozele din articol sunt facute afara, iar subexpunerea nu se datoreaza setarilor din aparat, ci postprelucrarii: am bagat mai mult negru in nuantele neutre; imi plac mie pozele prelucrate astfel, mi se par mai viu colorate, mai frumoase… este, deci, chestia de preferintele mele.
Balansul de alb este setat, asa cum am vazut in tutoriale, probabil este un pic deviat din motivul expus mai sus.
Din pacate chiar si afara lumina tot trebuie difuzata, chiar si prin ceva cum ar fi o blenda improvizata. Lumina uniforma e greu de obtinut (poate doar in zilele foarte innorate).
Balansul de alb poti sa-l pre-setezi inaintea unei “sedinte”, asta pentru ca el depinde de conditiile de iluminare (se face asa: si atunci nu mai ai probleme cu el in postprocesare.
De asemenea, daca pozezi RAW, poti sa ajustezi in Lightroom fara probleme alte setari, fara sa alterezi balansul de alb.
@jollyca: Multumesc pentru link. Functioneaza f. bine… am si incercat, si in exterior, si in interior. Mai ales in interior se simte diferenta.