Despre co-dependenţă
Nu doar plantele şi animalele domesticite depind de oameni pentru a supravieţui. Oamenii au devenit şi ei dependenţi de noile lor creaţii. Agricultura, furnizând cantităţi mai mari de alimente, a permis punerea bazelor unui nou stil de viaţă şi a dus la construirea unor societăţi mai complexe. Acestea se bazează astăzi pe o gamă largă de alimente, dar cele mai importante au fost, de departe, cerealele. Civilizaţiile care au apărut pe astfel de baze comestibile îşi datorează existanţa primelor experimente de inginerie genetică, de fapt plantelor şi animalelor mutante.

Din punctul de vedere al omului, domesticirea plantelor şi animalelor a dus la obţinerea unor surse de hrană abundente. Această activitate a forţat oamenii să adopte un stil de viaţă sedentar, bazat pe agricultură şi creşterea animalelor. Plantele şi animalele domesticite hrănesc omul, dar nici ele nu ar putea exista fără acesta. Exploatează omul plantele şi animalele, sau ele îl exploatează pe om? Domesticirea este, se pare, cu dus şi întors.

Chiar şi astăzi, la mii de ani după ce primii agricultori au început domesticirea plantelor şi animalelor, asigurarea hranei este ocupaţia principală a omenirii. Statisticile arată că 41% dintre oameni muncesc în domeniul producerii hranei, iar peste 40% din suprafaţa pământului este alocată acestei activităţi (circa două treimi din suprafaţă aceasta este destinată păşunilor). Aceleaşi trei alimente care au pus bazele civilizaţiei umane acum multe mii de ani sunt şi astăzi baza alimentaţiei noastre. De departe cea mai mare parte a caloriilor ne vine din plante şi animale domesticite. Doar o mică parte din mâncarea consumată astăzi provine de la animale şi plante sălbatice: peşte, fructe de mare, fructe de pădure, ciuperci, vânat etc.

Toate plantele şi animalele domesticite sunt obţinute în urma tehnologiiilor inventate de om. În plus, aproape toate plantele şi animalele pe care ne bazăm alimentaţia au fost domesticite acum foarte mult timp. Extrem de puţine au fost domesticite în ultimii 4.000 de ani, de pildă. Din cele 14 animale mari domesticite de om, doar renul este o apariţie recentă, adică în ultimii 1.000 de ani, dar este doar o sursă de hrană marginală, de valoare scăzută.

La fel şi în ce priveşte plantele. Ultimii veniţi sunt afinele, căpşunile, merişoarele, kiwi, nucile macadamia şi cele pecan, alunele caju. Bune, gustoase, dar la fel de neimportante.
Doar speciile acvatice au fost domesticite în cantităţi semnificative în ultimul secol. Pe scurt, primii agricultori, acum mii de ani, au domesticit cam toate plantele şi animalele cu care merita să-ţi baţi capul. Acest lucru explică de ce plantele şi animalele domestice sunt considerate a fi naturale şi de ce eforturile actuale de a le îmbunătăţi, folosind tehnici de inginerie genetică, mai sofisticate decât selecţia dirijată, atrag atâtea critici şi provoacă atâta teamă. Sigur, porumbul tolerant la ierbicide nu există în mod natural în natură, dar în mod natural nu există niciun fel de porumb!
Să lăsăm deoparte paranoia! Mâncăm de mii de ani ceea ce ne oferă ingineria genetică; astăzi s-au schimbat doar metodele, dar facem exact acelaşi lucru. Haideţi să ne informăm cât putem de bine înainte de a condamna ceva care, în ultimele mii de ani a devenit o practică… naturală.

Adevărul adevărat este că a cultiva plante şi a creşte animale este ceva profund contra naturii. Agricultura şi creşterea animalelor au schimbat lumea şi au avut un impact îngrozitor asupra mediului natural, mai mult decât orice altă activitate umană sau non-umană. Mai mult decât vulcanii şi mai mult decât industria petrolieră.
Domesticirea plantelor şi animalelor a dus la pierderea pădurilor, la distrugerea mediului, eroziunea solului, dispariţia a mii de specii de plante şi animale naturale, la transplantarea plantelor şi animalelor la mii de kilometri distanţă faţă de habitatul lor natural.
Agricultura şi creşterea animalelor implică modificarea genetică şi apariţia unor mutanţi care nu mai pot supravieţui fără protecţia oferită de om.
Dacă agricultura şi creşterea animalelor ar apărea astăzi, ele ar fi în mod sigur interzise, căci ar încălca toate legile referitoare la protecţia mediului. Şi cu toate acestea, tot ele sunt baza civilizaţiei moderne.

Compromisul natural
Ce înseamnă, deci, să mănânci natural? Ca să răspundem la acesată întrebare trebuie să definim ce se înţelege prin natural. Dacă natural înseamnă să mâncăm doar ceea ce ne-ar putea da natura, fără vreun „ajutor” uman, vă pot asigura că am muri de foame. Literalmente.
Studiile arată că Pământul, folosind doar energie solară (fără agricultură, fără îngrăsăminte, fără maşini, fără pesticide, fără intervenţia omului), adică în mod strict natural, ar putea hrăni doar circa 500 de milioane de oameni.
Cu toată intervenţia umană şi cu apariţia mutanţilor obţinuţi prin selecţie, Pământul nu ar putea hrăni decât circa 3 miliarde de oameni. Ce facem însă cu restul de 6,5 miliarde, respectiv 4 miliarde de persoane?
Doar „revoluţia verde” a permis sfidarea legii lui Malthus (un subiect care se află în aşteptare, pe lista mea de priorităţi) şi hrănirea întregii populaţii de astăzi. Adică folosirea extensivă a fertilizatorilor cu azot.

Nu ştiu, deci, ce mai înseamnă să mănânci natural. Vă pot spune însă ce cred eu; nu uitaţi, este doar o opinie. Cred că viaţa înseamnă compromis. Laşi de la tine ca să primeşti ceva în schimb. Mai cred că pentru noi sintagma „mâncat natural” ar trebui să însemne compromisul de a mânca alimente care au fost cât mai puţin expuse chimicalelor, cu cât mai puţini aditivi alimentari şi cât mai puţin procesate industrial. Nu cred că putem face mai mult. Nimeni în ultimii 5.000 de ani (agricultura şi creşterea animalelor au o vechime de 10-11.000 de ani, dar oamenii de ştiinţă afirmă că a fost nevoie de câteva mii de ani pentru a toată populaţia umană să depindă aproape în totalitate numai de plante şi animale domesticite) nu a mâncat cu adevărat natural. Această constatare mi-a schimbat percepţia despre ceea ce ne poate oferi natura de una singură.

Trebuie neapărat să facem un compromis, ca să putem continua să trăim. Îl facem deja, doar că nu suntem conştienţi de el. Desigur, dacă nu vrem să facem acest compromis putem reveni la modul de hrănire al omului vânător-culegător-pescar, care mânca într-adevăr natural, dar asta ar însemna ca sute de generaţii de acum încolo să refuze să mai procreeze, ca populaţia să atingă din nou cele 500 de milioane, să desfiinţăm agricultura, să distrugem speciile mutante şi să apelăm la bazele de seminţe pentru a le înlocui cu unii dintre strămoşii lor; oricum, nu le vom putea niciodată înlocui pe toate cu speciile originale.

De asemenea, ar trebui să renunţăm şi la confortul cu care ne-am obişnuit, ca să ne putem culege/vâna/pescui hrana. Vă vedeţi colindând pe câmp, cu arcul şi sulita in spinare? Eu nu mă văd… poate doar vreun mutant de-al meu, mai puternic, mai musculos, mai ager, cu o acuitate a simturilor mai mare (vaz, auz, miros), antrenat pentru aşa ceva… a, da… şi mai tânăr.

Vă daţi seama că şi cei care afirmă că se hrănesc bio, eco sau mai ştiu eu cum, fac în mod inconştient compromisul omului modern. Mănâncă tot mutanţi şi nici nu renunţă la confortul adus de de civilizaţia actuală, fondată total pe alimentaţia cu mutanţi; doar se autoconving că se hrănesc „natural”.
Eu cred că alegerea de a mânca natural nu ne-a aparţinut niciodată. Oamenii de acum 5-10.000 de ani au ales pentru ei, dar şi pentru noi. Ei au fost cei care au optat pentru modul de viaţă sedentar, pentru agricultură şi creşterea animalelor. Noi nu facem decât să ne lăsăm angrenaţi în acest mecanism, dezvoltat şi perfecţionat în mii de ani. Nici măcar nu îmi este clar dacă aveam alt drum de ales, chiar dacă unii istorici afirmă că trecerea de la calitatea de vânător-culegător la cea de agricultor a fost cea mai mare greşeală făcută vreodată de omenire.
Totuşi, această trecere a făcut posibilă, printre altele, apariţia chiar a gastronomiei. Nu mai vorbesc de muzică, arhitectură, filozofie, poezie, matematică etc.

Compromisul pe care îl susţin eu este unul care ţine tot de principiul moderaţiei şi echilibrului:
– Dacă este posibil, cultivaţi-vă sau creşteţi-vă singuri hrana, fără a face apel la inginerie genetică sau chimie; dacă nu, cumpăraţi-o din magazinele sau de la furnizori în care aveţi încredere. Dacă nu aveţi aşa ceva, luaţi-o liniştiti din supermarket: oricum nu aveţi altă soluţie.
– Dacă aveţi bani, cumpăraţi cât mai mulţi mutanţi bio sau eco, asta în cazul în care chiar sunt plantaţi, crescuţi şi recoltaţi în mult-lăudatele condiţii; dacă nu, nu. După mine un orez bio, de exemplu, este doar un mutant care costă de 3-4 ori mai scump. Dar este doar părerea mea, nu o luaţi în seamă.
– Mâncaţi cât mai puţine alimente procesate, în special dulciuri.
– Abordaţi o dietă variată şi nu faceţi excese de niciun fel: fiţi omnivori echilibraţi şi mâncaţi cu moderaţie. Sunt permise mici excese doar la ocazii speciale şi nu merită să vă simţiţi vinovaţi pentru ele.
– Nu ocoliţi alcoolul în totalitate, dar nici nu abuzaţi. Chestia cu micile excese se aplică şi aici.
– Faceţi cât mai multă mişcare, chiar dacă faceţi parte dintr-o societate sedentară.

V-am spus numai platitudini; ştiu asta. Dar echilibrul este calea în care cred eu. A devenit platitudine prin faptul că, spre deosebire de dietele sforăitoare şi de reclamele care promovează alimente eco, bio, free-range şi altele asemenea, ţine doar de bunul nostru simţ. Ar trebui ca echilibrul să facă parte din noi, din normal. Îl scăpăm însă adesea printre degete. Oare îl mai avem, măcar parţial, sau media şi marile corporaţii ne transformă în nişte mutanţi dependenţi de modă, trenduri şi de propria noastră teamă de a mânca „incorect”?

Dacă ocazional mai călcaţi regulile bunului simţ alimentar, nu vă bateţi capul prea mult: a greşi este omeneşte. Nu uitaţi niciodată că viaţa trebuie să fie ceva de care să te bucuri, nu ceva în care eşti silit să te chinui. Martiriul auto-impus, fie el şi culinar, este apanajul unei minorităţi fanatice.
Ca să vă consolaţi mai uşor cu acceptarea acestui compromis, spuneţi-vă că este mult mai bine să ai ce mânca, fie şi „nenatural” (sic!), decât să mori de foame la propriu.

(sfârşit)

Bibliografie:
genomevolution.org/
agron-www.agron.iastate.edu/
www.nytimes.com/
en.wikipedia.org
turbocharged.us.com/
www.allaboutwheat.info/
Tom Standage – An Edible History of Humanity
web.duke.edu/
www.knowledgebank.irri.org/
teosinte.wisc.edu/
korallion.blogspot.ro/
www.westeyehospital.ro/