Continuăm astăzi istoria furculiţei, povestind despre modul în care a început să fie acceptată treptat în Europa, ca şi despre evoluţia formei sale şi modului de a fi folosită.

Când Caterina de Medicis s-a măritat cu Henric II în 1533, zestrea sa includea câteva duzini de furculiţe de masă din argint, concepute de Benvenuto Cellini, marele argintar italian.
Caterina de Medicis a jucat un rol important în istoria Franţei. Mamă a doi regi, energică şi intrigantă, iniţiatoarea, după unii, a masacrului din ziua sfântului Bartolomeu, a ştiut să evolueze într-o epocă în care politica era extrem de polarizată şi de violentă. Caterina a ştiut să se folosească de mâncare şi spectacol, sub forma meselor festive, ca să demonstreze puterea şi stabilitatea monarhiei. Metodele de a găti şi de a mânca aduse din Italia au dus la dezvoltarea unei etichete care putea forţa membrii tuturor facţiunilor să se aşeze la masa reginei.
Pe acea vreme furculiţele aveau doi dinţi mari, depărtaţi între ei. Erau folosite ocazional, dar nu în fiecare zi.

Michel de Montaigne, unul dintre cei mai importanţi scriitori ai renaşterii franceze, spunea într-o scrisoare de la sfârşitul secolului al XVI-lea:
Aş putea cina fără faţă de masă, dar să mănânc după stilul german, fără un şervet curat, este peste puterile mele. Murdăresc şervetele mai mult decât ar face-o un german sau un italian, căci nu folosesc deloc lingură sau furculiţă.

În 1605, o piesă alegorică prezentată la curtea lui Henric al III-lea al Franţei, unul dintre fiii Caterinei, povestea despre o misterioasă insulă, populată de hermafrodiţi, al căror comportament era caracterizat de atitudini teatrale, artificiale şi snoabe. Bineînţeles, acele fiinţe mâncau cu furculiţele, risipind mai multă mâncare decât reuşeau să mănânce.
De fapt, după cum veţi vedea şi mai jos, opinia generală considera furculiţele ca fiind ceva efeminat, artificial şi inutil.
În timpul lui Henric al III-lea nu existau prea mulţi posesori de furculiţe, iar cei existenţi făceau parte din nobilimea bogată. Cei mai mulţi dintre ei purtau asupra lor seturi de cuţite şi furculiţe. S-au păstrat nenumărate cutii destinate acestor seturi, cutii care se puteau purta pe umeri sau pe diagonala pieptului.

Un inventar făcut în 1638, la curtea lui Ludovic d’Anjou, înregistra o singură furculiţă, ce-i drept, din aur. Una peste alta, curtea franceză considera furculiţa ca fiind o ustensilă ciudată, chiar primejdioasă, iar nobilimea nu a acceptat-o decât în secolul al XVII-lea, când protocolul stipula că este nepoliticos să mănânci carnea cu ambele mâini. Totodată, în acea perioadă, nobilimea franceză avea pornirea de a imita obiceiurile celei italiene, pe care o considera mai rafinată şi mai evoluată.
Modul in care se foloseau furculiţele rămăsese însă oarecum misterios, şi multe personalitătţi sofisticate ale epocii, aşa cum a fost regele Ludovic al XIV-lea, continuau să mănânce cu degetele şi cuţitul. Mai mult, regele, angajat în timpul domniei sale în numeroase războaie, nu a ezitat să ceară nobililor să-ţi topească argintăria, inclusiv furculiţele, pentru a susţine efortul de război. Acest lucru, combinat cu ulterioarele topiri ale argintăriei şi ale oboiectelor din aur făcute în timpul revoluţiei franceze, a făcut ca urmele fizice ale folosirii tacânurilor în Franţa secolelor XVII şi XVIII să fie foarte puţine.

Se pare că în secolul al XVI-lea, în Spania, furculiţa fusese deja adoptată de o parte a nobilimii. Se ştie în mod sigur că cel puţin unul dintre nobili, don Alfonso de Leiva, a cărui galeră, numită „La Girona”, s-a scufundat în 1588, în timpul tentativei de invazie a Angliei, întreprinsă de Marea Armadă. Arheologii au descoperit pe epavă mai multe furculiţe, cu dinţii drepţi, şi încă cinci la număr.

În Anglia furculiţa a fost foarte greu acceptată, căci era considerată o unealtă incompatibilă cu masculinitatea. Englezii considerau furculiţele a fi ceva efeminat şi le privea mai curând ca pe bijuterii. Folosit doar la ocazii speciale, un set cuţit-furculiţă era considerat a fi un dar ideal pentru tinerele mirese.
Excepţie au făcut doar acele “sucket fork” (furculiţe dotate cu doi dinţi la un capăt şi cu o lingură la celălalt) folosite la a manipula alimente care ar fi putut păta puternic degetele, cum a fost „a silvir forke for grene gynger” (o furculiţă de argint pentru ghimbir verde), notată într-un inventar făcut în 1523 printre lucrurile deţinute de lady Hubgerfords. Capătul cu dinţi era folosit pentru a înţepa alimentul conservat în sirop gros şi lipicios, cum ar fi ghimbir, prune şi struguri, iar lingura folosea la ducerea siropului la gură.

Cu toate acestea, într-un inventar din vremea lui Henric al VIII-lea (1509 – 1547) este pomenită o casetă din piele care conţinea un set de câte o duzină de furculiţe şi cuţite, însoţite de o lingură mare, pentru servit. Încă de pe atunci, deci, exista preocuparea de a fabrica seturi de tacâmuri de masă.

În 1608, Thomas Coryate, fiul rectorului din Odcombe, a întreprins un mare tur al Europei, iar la întoarcerea acasă a publicat o povestire care includea obiceiurile italienilor de a mânca folosind furculiţa. După aceasta, Coryate a fost poreclit de prieteni Furciferus, o aluzie peiorativă la forma furculiţei, căci în limbajul curent al epocii acest cuvânt denumea o persoană condamnată la spânzurătoare.
Iată un citat din cartea lui Thomas Coryate, „Coryat’s Crudities”, din 1611:
Am observat un obicei ciudat în toate acele oraşe şi orăşele italiene prin care am trecut, care nu există în nicio altă ţară văzută în călătoriile mele, şi cred că nicio naţie creştină nu îl are, cu excepţia Italiei. Italienii folosesc la masă, întotdeauna, o furcă mică atunci când îşi taie carnea… furcile lor fiind, cele mai multe, făcute din fier sau oţel, şi unele din argint, dar acestea din urmă sunt folosite doar de gentlemani. Motivul acestui obicei curios este acela că italienii nu mai suportă, în niciun fel, să atingă mâncarea cu degetele, dat fiind că nu toţi au degetele curate. De aceea i-am imitat şi eu folosind furcuţa la tăiatul cărnii, nu numai cât am stat în Italia, ci şi în Germania şi, adesea, în Anglia, de când m-am întors acasă.

Primul monarh englez care a folosit o furculiţă a fost Iacob I (1566-1625), fiul Mariei, regina Scoţiei. De altfel, furculiţele nu se află în inventarele ustensilelor aduse în America, în 1620, de primii colonişti. Guvernatorul din Massachussets, John Winthrop, a fost cel care a introdus furculiţele în 1630, dar acestea nu au intrat în uzul general decât în secolul al XVIII-lea.
Când pelerinii aveau să sodsească în Massachussets, singurele persoane din Anglia care foloseau furculiţe erau membrii familiei regale şi cei ai înaltei nobilimi. Guvernatorul John Winthrop a fost înregistrat ca posedând, în 1633, „o casetă ce conţine un cuţit irlandez şi o furculiţă pentru îndeletniciri folositoare pe care le las în seama discreţiei voastre”. Această însemnare arată, zic eu, că cel are a scris nota habar nu avea ce este o furculiţă.

Politica acelor vremuri, în care puritanii preferau să părăsească o Anglie catolică şi răsfăţată în lux şi desfrânare, face posibil ca furculiţele, şi toate tacâmurile fabricate din argint, să fi fost socotite un lux inutil, fără de care s-ar fi putut trăi foarte bine.
Spre deosebire de pelerinii puritani, Mary Browne (1674 – 1753), o femeie bogată din New England, deţinea un set complet format din câte cinci mici cuţite, furculiţe şi linguri, păstrate într-o casetă din piele.

Aranjarea modernă a mesei este atribuită unui alt monarh englez, Carol I , fiul lui Iacob I, care a declarat în 1633: „Este decent să foloseşti o furculiţă”, o declaraţie care anunţa începutul civilizării manierelor asociate cu servirea mesei. Copiilor regelui le-au fost dăruite mici seturi de cuţite, furculiţe şi linguri de argint, ca să se familiarizeze cu folosirea lor.
Corespondenţa istoricului Horace Walpole includea o referinţă la încercarea de a cumpăra un set de agată de cuţite şi furculiţe, foste în proprietatea lui Carol I, cu condiţia să fie „autentificate, să aibă însemnele casei regale sau, cel puţinj, să poarte patina timpului şi să coste două guinee”.

În Anglia, acceptarea furculiţei a încurajat prepararea reţetelor continental-europene, ca „olios” din Spania, un fel care conţine carne înăbuşită, mânuită cu furculiţa, faţă de carnea tocată care se „culegea” şi mânca folosind lama cuţitului. Dat fiind că o familie normală avea doar nu număr limitat de furculiţe, istoricii sugerează că şerbetul servit între feluri, la mijlocul mesei, avea scopul de a da timp servitorilor să spele furculiţele folosite mai devreme.

Primele furculiţe folosite la masă aveau doar doi dinţi mari şi plaţi. Cele mai vechi descoperite în Anglia, gravate cu însemne heraldice, provin din 1632 şi au aparţinut nobilului (earl) de Rutland. Astăzi pot fi văzute la „Victoria and Albert Museum”, din Londra. În secolul al XVII-lea, dinţii furculiţelor erau fabricaţi din metal placat cu un strat subţire de oţel şi se toceau repede. Pentru a mări longevitatea furculiţelor, acestea erau dotate cu dinţi lungi şi cu vârfuri foarte ascuţite.

Din păcate, atunci când era vorba de alimente ca mazăre, fasole, linte, cereale şi alte asemenea, furculiţa acelor vremuri era imposibil de folosit din cauza spaţiului mare dintre dinţi, aşa că sfârşitul secolului al XVII-lea şi secolul al XVIII-lea au fost martorii măririi numărului de dinţi de la doi la patru. De asemenea, forma furculiţei s-a schimbat şi a devenit din plată uşor curbă, pentru a putea mânui alimentele moi, sau cele ca mazărea.

La sfârşitul secolului al XVII-lea igiena începea să fie în atenţia multora şi era asociată cu sănătatea. Mulţi îşi cărau cu ei propriul set de tacâmuri, inclusiv furculiţe, într-o casetă specială. Furculiţa era deja privită ca o modalitate de păstrare curată a mâinilor. Bărbaţii totuşi refuzau să o folosească, considerând-o un obiect feminin, lucru de mirare într-o epocă în care dantelele erau, dimpotrivă, perfect acceptabile pentru bărbaţi. Totuşi, treptat, odată cu introducerea manşetelor lungi, de dantelă, furculiţele au devenit, şi pentru bărbaţi, suportabile din puncul de vedere al modei.

Oricum, inventarele făcute în Anglie şi America în secolul al XVIII-lea arată faptul că furculiţele erau mult mai puţine la număr decât cuţitele şi lingurile, situaţie care avea să se menţină şi în secolul al XIX-lea, mai ales în zonele rurale. Chiar şi aşa, începând cu domnia lui George al II-lea (1727-1760), există dovezi că aristocraţia şi o mare parte din burghezie foloseau des furculiţele. Cele cu mânere de os şi fildeş se alăturau celor produse de argintari. Forma furculiţelor începea să semene cu cea a lingurilor, uşor curbată. Acest design a avut mare succes, drept dovadă că s-a păstrat până în zilele noastre.

La sfârşitul secolului al XVII-lea, Franţa a fost ţara în care au apărut furculiţele cu patru dinţi curbaţi. În a doua jumătate a secolului următor au început să fie adoptate şi în Germania, Anglia şi America.

(va urma)

Bibliografie:
www.foodreference.com
en.wikipedia.org
www.hospitalityguild.com
leitesculinaria.com
blogs.smithsonianmag.com
www.apartmenttherapy.com
www.themiddleages.net
www.slate.com
lampinfoo.com