Pe urmele furculitei (2)

Continuam astazi istoria furculitei, povestind despre modul în care a început sa fie acceptata treptat în Europa, ca si despre evolutia formei sale si modului de a fi folosita.

Cand Caterina de Medicis s-a maritat cu Henric II în 1533, zestrea sa includea cateva duzini de furculite de masa din argint, concepute de Benvenuto Cellini, marele argintar italian.
Caterina de Medicis a jucat un rol important în istoria Frantei. Mama a doi regi, energica si intriganta, initiatoarea, dupa unii, a masacrului din ziua sfantului Bartolomeu, a stiut sa evolueze într-o epoca în care politica era extrem de polarizata si de violenta. Caterina a stiut sa se foloseasca de mancare si spectacol, sub forma meselor festive, ca sa demonstreze puterea si stabilitatea monarhiei. Metodele de a gati si de a manca aduse din Italia au dus la dezvoltarea unei etichete care putea forta membrii tuturor factiunilor sa se aseze la masa reginei.
Pe acea vreme furculitele aveau doi dinti mari, departati între ei. Erau folosite ocazional, dar nu în fiecare zi.
Michel de Montaigne, unul dintre cei mai importanti scriitori ai renasterii franceze, spunea într-o scrisoare de la sfarsitul secolului al XVI-lea:
As putea cina fara fata de masa, dar sa mananc dupa stilul german, fara un servet curat, este peste puterile mele. Murdaresc servetele mai mult decat ar face-o un german sau un italian, caci nu folosesc deloc lingura sau furculita.
În 1605, o piesa alegorica prezentata la curtea lui Henric al III-lea al Frantei, unul dintre fiii Caterinei, povestea despre o misterioasa insula, populata de hermafroditi, al caror comportament era caracterizat de atitudini teatrale, artificiale si snoabe. Bineînteles, acele fiinte mancau cu furculitele, risipind mai multa mancare decat reuseau sa manance.
De fapt, dupa cum veti vedea si mai jos, opinia generala considera furculitele ca fiind ceva efeminat, artificial si inutil.
În timpul lui Henric al III-lea nu existau prea multi posesori de furculite, iar cei existenti faceau parte din nobilimea bogata. Cei mai multi dintre ei purtau asupra lor seturi de cutite si furculite. S-au pastrat nenumarate cutii destinate acestor seturi, cutii care se puteau purta pe umeri sau pe diagonala pieptului.
Un inventar facut în 1638, la curtea lui Ludovic d’Anjou, înregistra o singura furculita, ce-i drept, din aur. Una peste alta, curtea franceza considera furculita ca fiind o ustensila ciudata, chiar primejdioasa, iar nobilimea nu a acceptat-o decat în secolul al XVII-lea, cand protocolul stipula ca este nepoliticos sa mananci carnea cu ambele maini. Totodata, în acea perioada, nobilimea franceza avea pornirea de a imita obiceiurile celei italiene, pe care o considera mai rafinata si mai evoluata.
Modul in care se foloseau furculitele ramasese însa oarecum misterios, si multe personalitatti sofisticate ale epocii, asa cum a fost regele Ludovic al XIV-lea, continuau sa manance cu degetele si cutitul. Mai mult, regele, angajat în timpul domniei sale în numeroase razboaie, nu a ezitat sa ceara nobililor sa-ti topeasca argintaria, inclusiv furculitele, pentru a sustine efortul de razboi. Acest lucru, combinat cu ulterioarele topiri ale argintariei si ale oboiectelor din aur facute în timpul revolutiei franceze, a facut ca urmele fizice ale folosirii tacanurilor în Franta secolelor XVII si XVIII sa fie foarte putine.
Se pare ca în secolul al XVI-lea, în Spania, furculita fusese deja adoptata de o parte a nobilimii. Se stie în mod sigur ca cel putin unul dintre nobili, don Alfonso de Leiva, a carui galera, numita „La Girona”, s-a scufundat în 1588, în timpul tentativei de invazie a Angliei, întreprinsa de Marea Armada. Arheologii au descoperit pe epava mai multe furculite, cu dintii drepti, si înca cinci la numar.
În Anglia furculita a fost foarte greu acceptata, caci era considerata o unealta incompatibila cu masculinitatea. Englezii considerau furculitele a fi ceva efeminat si le privea mai curand ca pe bijuterii. Folosit doar la ocazii speciale, un set cutit-furculita era considerat a fi un dar ideal pentru tinerele mirese.
Exceptie au facut doar acele “sucket fork” (furculite dotate cu doi dinti la un capat si cu o lingura la celalalt) folosite la a manipula alimente care ar fi putut pata puternic degetele, cum a fost “a silvir forke for grene gynger” (o furculita de argint pentru ghimbir verde), notata într-un inventar facut în 1523 printre lucrurile detinute de lady Hubgerfords. Capatul cu dinti era folosit pentru a întepa alimentul conservat în sirop gros si lipicios, cum ar fi ghimbir, prune si struguri, iar lingura folosea la ducerea siropului la gura.
Cu toate acestea, într-un inventar din vremea lui Henric al VIII-lea (1509 – 1547) este pomenita o caseta din piele care continea un set de cate o duzina de furculite si cutite, însotite de o lingura mare, pentru servit. Înca de pe atunci, deci, exista preocuparea de a fabrica seturi de tacamuri de masa.
În 1608, Thomas Coryate, fiul rectorului din Odcombe, a întreprins un mare tur al Europei, iar la întoarcerea acasa a publicat o povestire care includea obiceiurile italienilor de a manca folosind furculita. Dupa aceasta, Coryate a fost poreclit de prieteni Furciferus, o aluzie peiorativa la forma furculitei, caci în limbajul curent al epocii acest cuvant denumea o persoana condamnata la spanzuratoare.
Iata un citat din cartea lui Thomas Coryate, „Coryat’s Crudities”, din 1611:
Am observat un obicei ciudat în toate acele orase si orasele italiene prin care am trecut, care nu exista în nicio alta tara vazuta în calatoriile mele, si cred ca nicio natie crestina nu îl are, cu exceptia Italiei. Italienii folosesc la masa, întotdeauna, o furca mica atunci cand îsi taie carnea… furcile lor fiind, cele mai multe, facute din fier sau otel, si unele din argint, dar acestea din urma sunt folosite doar de gentlemani. Motivul acestui obicei curios este acela ca italienii nu mai suporta, în niciun fel, sa atinga mancarea cu degetele, dat fiind ca nu toti au degetele curate. De aceea i-am imitat si eu folosind furcuta la taiatul carnii, nu numai cat am stat în Italia, ci si în Germania si, adesea, în Anglia, de cand m-am întors acasa.
Primul monarh englez care a folosit o furculita a fost Iacob I (1566-1625), fiul Mariei, regina Scotiei. De altfel, furculitele nu se afla în inventarele ustensilelor aduse în America, în 1620, de primii colonisti. Guvernatorul din Massachussets, John Winthrop, a fost cel care a introdus furculitele în 1630, dar acestea nu au intrat în uzul general decat în secolul al XVIII-lea.
Cand pelerinii aveau sa sodseasca în Massachussets, singurele persoane din Anglia care foloseau furculite erau membrii familiei regale si cei ai înaltei nobilimi. Guvernatorul John Winthrop a fost înregistrat ca posedand, în 1633, „o caseta ce contine un cutit irlandez si o furculita pentru îndeletniciri folositoare pe care le las în seama discretiei voastre”. Aceasta însemnare arata, zic eu, ca cel are a scris nota habar nu avea ce este o furculita.
Politica acelor vremuri, în care puritanii preferau sa paraseasca o Anglie catolica si rasfatata în lux si desfranare, face posibil ca furculitele, si toate tacamurile fabricate din argint, sa fi fost socotite un lux inutil, fara de care s-ar fi putut trai foarte bine.
Spre deosebire de pelerinii puritani, Mary Browne (1674 – 1753), o femeie bogata din New England, detinea un set complet format din cate cinci mici cutite, furculite si linguri, pastrate într-o caseta din piele.
Aranjarea moderna a mesei este atribuita unui alt monarh englez, Carol I , fiul lui Iacob I, care a declarat în 1633: „Este decent sa folosesti o furculita”, o declaratie care anunta începutul civilizarii manierelor asociate cu servirea mesei. Copiilor regelui le-au fost daruite mici seturi de cutite, furculite si linguri de argint, ca sa se familiarizeze cu folosirea lor.
Corespondenta istoricului Horace Walpole includea o referinta la încercarea de a cumpara un set de agata de cutite si furculite, foste în proprietatea lui Carol I, cu conditia sa fie „autentificate, sa aiba însemnele casei regale sau, cel putinj, sa poarte patina timpului si sa coste doua guinee”.
În Anglia, acceptarea furculitei a încurajat prepararea retetelor continental-europene, ca „olios” din Spania, un fel care contine carne înabusita, manuita cu furculita, fata de carnea tocata care se „culegea” si manca folosind lama cutitului. Dat fiind ca o familie normala avea doar nu numar limitat de furculite, istoricii sugereaza ca serbetul servit între feluri, la mijlocul mesei, avea scopul de a da timp servitorilor sa spele furculitele folosite mai devreme.
Primele furculite folosite la masa aveau doar doi dinti mari si plati. Cele mai vechi descoperite în Anglia, gravate cu însemne heraldice, provin din 1632 si au apartinut nobilului (earl) de Rutland. Astazi pot fi vazute la „Victoria and Albert Museum”, din Londra. În secolul al XVII-lea, dintii furculitelor erau fabricati din metal placat cu un strat subtire de otel si se toceau repede. Pentru a mari longevitatea furculitelor, acestea erau dotate cu dinti lungi si cu varfuri foarte ascutite.
Din pacate, atunci cand era vorba de alimente ca mazare, fasole, linte, cereale si alte asemenea, furculita acelor vremuri era imposibil de folosit din cauza spatiului mare dintre dinti, asa ca sfarsitul secolului al XVII-lea si secolul al XVIII-lea au fost martorii maririi numarului de dinti de la doi la patru. De asemenea, forma furculitei s-a schimbat si a devenit din plata usor curba, pentru a putea manui alimentele moi, sau cele ca mazarea.
La sfarsitul secolului al XVII-lea igiena începea sa fie în atentia multora si era asociata cu sanatatea. Multi îsi carau cu ei propriul set de tacamuri, inclusiv furculite, într-o caseta speciala. Furculita era deja privita ca o modalitate de pastrare curata a mainilor. Barbatii totusi refuzau sa o foloseasca, considerand-o un obiect feminin, lucru de mirare într-o epoca în care dantelele erau, dimpotriva, perfect acceptabile pentru barbati. Totusi, treptat, odata cu introducerea mansetelor lungi, de dantela, furculitele au devenit, si pentru barbati, suportabile din puncul de vedere al modei.
Oricum, inventarele facute în Anglie si America în secolul al XVIII-lea arata faptul ca furculitele erau mult mai putine la numar decat cutitele si lingurile, situatie care avea sa se mentina si în secolul al XIX-lea, mai ales în zonele rurale. Chiar si asa, începand cu domnia lui George al II-lea (1727-1760), exista dovezi ca aristocratia si o mare parte din burghezie foloseau des furculitele. Cele cu manere de os si fildes se alaturau celor produse de argintari. Forma furculitelor începea sa semene cu cea a lingurilor, usor curbata. Acest design a avut mare succes, drept dovada ca s-a pastrat pana în zilele noastre.
La sfarsitul secolului al XVII-lea, Franta a fost tara în care au aparut furculitele cu patru dinti curbati. În a doua jumatate a secolului urmator au început sa fie adoptate si în Germania, Anglia si America.
(va urma)
Bibliografie:
www.foodreference.com
en.wikipedia.org
www.hospitalityguild.com
leitesculinaria.com
blogs.smithsonianmag.com
www.apartmenttherapy.com
www.themiddleages.net
www.slate.com
lampinfoo.com


6 comentarii pe “Pe urmele furculitei (2)

  1. Mirela Stanescu spune:

    Interesant periplul furculitei; este o dovada in plus ca mentalitatile se schimba mai greu: a durat destul de mult ca folosirea furculitei sa nu mai fie considerata o efeminare a barbatului.

  2. cris spune:

    Sa inteleg ca lingura era folosita totusi la scara mare atunci cand a aparut furculita?

    Eu, de cand am limitat consumul de paine la doua felii pe zi, de obicei dimineata, in intimitatea casei mele 🙂 folosesc lingura si pt. “felul doi”, daca are ceva sos, in special la mancaruri de genul tocanitelor.

    • Radu Popovici spune:

      @cris: Citeste si primul episod. Ai sa afli ca lingurile, intr-un fel sau altul, sunt folosite inca din paleolitic.
      Si eu prefer lingura la mancarurile cu sos, indiferent daca mananc sau nu si paine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.